Investiţiile publice sunt covârşitor legate de sfera neproductivă. De aceea, există tendinţa de a nu aşeza aceste proiecte pe schema de eficienţă (raport efecte-eforturi, timp-mediu economico-social din Fig.nr.1.3.).
Totuşi, în practică, eficienţa investiţiilor neproductive necesită urmărirea a trei elemente esenţiale:
- efortul investiţional necesar realizării obiectivelor neproductive;
- efortul de întreţinere şi exploatare pe durata funcţionării lor;
- efectele ce se pot obţine prin realizarea acestor obiective.
Eforturile investiţionale şi de întreţinere se determină riguros, dar efectele sunt mai greu de cuantificat.
Efectele investiţiilor neproductive sunt de două feluri:
- efectele directe, care sunt:
- fie de natură socială (creşterea calităţii învăţământului, a culturii, îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă socială, de sănătate etc.) şi care sunt greu de măsurat;
- fie de natură economică, măsurate prin venituri, economii diverse, reduceri de timp etc. şi care ar trebui mai bine identificate.
- efectele indirecte sau propagate şi foarte complexe, care sunt tratate ca efecte economice, măsurate prin creşterea produsului intern brut şi net, reducerea cheltuielilor materiale, creşterea profitului la agenţii economici.
Dincolo de necesitatea socială a adoptării proiectelor de investiţii pentru îndeplinirea unor obiective de interes public, acestea trebuie analizate şi din punct de vedere al raţionalităţii economice şi financiare.
|
Pentru a urmări performanţa unui proiect de investiţii publice se face apel la calculul mai multor indicatori, asemănători unor proiecte de investiţii private şi productive. |
Dintre aceştia, cel mai folosit (şi în majoritatea cazurilor şi cel mai indicat) îl reprezintă valoarea actuală netă (VAN). Prin intermediul acestui indicator, se poate evidenţia dacă un proiect de investiţii trebuie adoptat sau nu din punct de vedere al performanţelor sale financiare.
Relaţia de calcul a indicatorului, în condiţiile acceptării ipotezei mediului cert, este dată de relaţia, prezentată din considerente de ordin didactic sub forma:
unde:
Io = investiţia iniţială;
CFDt = cash flow-ul disponibil, la care se adaugă beneficiile publice generate de investiţie la momentul t;
VR = valoarea reziduală a proiectului de investiţii;
n = durata de funcţionare a proiectului de investiţii;
k = rata de actualizare.
|
Chiar dacă o relaţie de calcul a VAN nu este aplicabilă întotdeauna, totuşi este necesar a identifica elementele financiare fundamentale ale unui proiect de investiţii, şi anume: • cheltuielile de investiţie; • cash flow-urile disponibile sau echivalentul sub forma avantajelor pentru comunitate; • valoarea reziduală; • rata de actualizare; • durata de viaţă a proiectului de investiţii. |
Cheltuielile de investiţii se determină în mod obligatoriu conform legislaţiei pentru devizul general, prezentat anterior.
Cash flow-urile disponibile sau echivalentul sub forma avantajelor pentru comunitate.
Cash flow-ul reprezintă o diferenţă dintre încasările şi plăţile generate de proiectul de investiţii analizat. Pentru previziunea cash flow-ului disponibil este, deci, necesară previziunea fiecăruia dintre factorii explicativi ai acestuia, calculul fiind similar celui valabil pentru proiectele de investiţii adoptate de firmele private.
Ceea ce trebuie luat în considerare la proiectele de investiţii adoptate de instituţiile publice este beneficiul social, motiv pentru cuantificarea în unităţi băneşti a acestora.
În previziunea acestui indicator, este indicat să se ţină cont de o serie de observaţii de ordin practic, printre care:
- În toate calculele nu se va ţine cont decât de variabilele conectate cu proiectul de investiţii analizat. De exemplu, nu se va considera că un proiect de investiţii generează câştiguri numai pentru că este adoptat de o instituţie foarte viabilă.
- Previziunile trebuie să fie coerente în ceea ce priveşte comparabilitatea indicatorilor. Astfel, se va opta fie pentru exprimarea indicatorilor în termeni reali, fie în termeni nominali. De cele mai multe ori, este recomandată utilizarea termenilor reali, dar aceasta nu trebuie considerată o regulă.
Deşi relaţia de calcul este recomandată în marea majoritate a cazurilor, trebuie subliniat că aceasta nu reprezintă decât o formulă orientativă. Spre exemplu, în cazul în care se analizează adoptarea unui proiect de investiţii destinat protecţiei mediului, acesta nu va genera nici un venit superior, ci, dimpotrivă, va genera cheltuieli mai mari, dar în calculul indicatorului vor trebui luate în considerare economiile viitoare de costuri, generate de despăgubirile ce ar fi trebuit plătite în absenţa acestei investiţii.
Problema care apare în cazul investiţiilor publice este reprezentată de modul de evaluare a costurilor şi beneficiilor utilizate în metoda valorii actualizate nete. Deosebirile existente între modul de aplicare a acestei metode la nivelul proiectelor de investiţii din sectorul privat şi a cel aplicabil în sectorul public au ca punct de plecare, aşa cum s-a mai precizat, comportamentul investitorului reprezentat de agentul economic raţional şi, respectiv, „birocratul” raţional. În primul caz se urmăreşte maximizarea profitului, în timp ce în cel de al doilea caz se are în vedere maximizarea bunăstării sociale. De asemenea, un alt impediment al evaluării costurilor şi beneficiilor aferente unui proiect de investiţie adoptat de către o instituţie publică îl constituie lipsa unei pieţe a bunurilor şi serviciilor publice şi, deci, imposibilitatea utilizării preţurilor în acest scop. Totodată, apariţia externalităţilor, mai frecvente în cazul investiţiilor publice datorită specificului lor, face dificilă evaluarea exactă a beneficiilor şi a costurilor.
O soluţie în acest sens o poate constitui aplicarea teoriei surplusului consumatorului pentru evaluarea beneficiilor, cu precizarea că una din ipotezele ce stau la baza acesteia este cea a pieţelor perfecte şi, prin urmare, preţurile pieţei ca instrumente pot fi utilizate pentru analiza corectă a beneficiilor sociale. Bineînţeles, această ipoteză este greu de realizat, iar existenţa unor situaţii de monopol, a impozitelor, a şomajului sau dezvoltarea comerţului internaţional sunt tot atâtea
argumente contra utilizării acestui instrument.
Un alt punct de vedere exprimat în legătură, de data aceasta, cu analizarea beneficiilor aferente investiţiilor din domeniul sănătăţii aduce în prim plan problematica evaluării vieţii umane utilizându-se în acest sens fie o formulă de calcul ce reprezintă valoarea actualizată a economiilor probabile ale unui individ, fie indicatori de calitate care nu mai pun problema exprimării monetare a rezultatelor investiţiei.
Însă, deşi au fost formulate diverse variante la problema evaluării costurilor şi beneficiilor aferente proiectelor de investiţie, totuşi sunt dificil de implementate în practică şi, aşa cum preciza Paul Samuelson, se recunoaşte existenţa soluţiei, dar aceasta este foarte greu de identificat.
Valoarea reziduală. Valoarea reziduală constituie fie valoarea de piaţă la care s-ar vinde investiţia la momentul ultimului an de previziune (vezi de exemplu, cazul privatizărilor), fie valoarea pieselor de schimb şi a altor elemente cu caracter rezidual (de exemplu, un anumit nivel de active circulante nete) la finele duratei de viaţă a proiectului de investiţie. În principiu, pentru o corectă evaluare a indicatorilor de performanţă caracteristici proiectului, momentul n ales pentru fundamentarea
încheierii previziunii va fi identic cu durata de viaţă a investiţiei. Astfel, pentru un utilaj acesta va reprezenta durata normală de funcţionare, pentru investiţii în publicitate . perioada pe care se pot urmări efectele utile ale campaniei publicitare, pentru investiţii în resurse umane . perioada în care se pot urmări efectele utile ale specializărilor sau a eventualelor mijloace de stimulare a personalului utilizate.
Pentru un utilaj, valoarea reziduală va fi dată de valoarea componentelor sale, rezultate în urma demontării utilajului şi care pot fi valorificate pe piaţa second hand sau în cadrul firmei, pentru alte utilizări. Nu trebuie uitată încasarea generată de recuperarea resurselor financiare mobilizate în activele circulante nete implicate de funcţionarea proiectului de investiţii.
Rata de actualizare, ca principiu aplicat în fundamentarea proiectelor de investiţii adoptate de firmele private, reprezintă rata de rentabilitate cerută de investitori. În condiţiile în care aceste proiecte sunt adoptate de instituţiile publice, aceasta va fi ajustată la un nivel care să ţină cont măcar de devalorizarea monedei în care se face previziunea datorită inflaţiei.
Se consideră că, în condiţiile în care ipotezele ce stau la baza optimului lui Pareto, respectiv existenţa pieţelor perfecte, lipsa externalităţilor şi a şomajului, sunt îndeplinite, rata corectă de actualizare poate fi reprezentată de rata dobânzii aferentă creditelor acordate. În caz contrar, se recomanda folosirea aşa-numitei „rate sociale de preferinţă a timpului” care reprezintă rata marginală de substituţie între consumuldin perioada curentă şi consumul dintr-o perioadă viitoare.
