Iniţial erau reprezentate de dolarii depuşi la o bancă sau care aparţineau unei organizaţii din afara SUA. Fenomenul a avut loc cu scopul evitării restricţiile monetare şi ale ieşirii de fonduri din această ţară. Băncile nu erau obligate să respecte anumite reguli privind lichiditatea sau de menţinere a un anumit nivel al resurselor faţă de banca centrală, libertate obţinută în schimbul plăţii unei taxe de licenţă.
Aceste bănci se numesc eurobănci, iar dolarii deţinuţi de ele – eurodolari.
Prin eurovalute se înţelege, în prezent, orice disponibilitate în bănci care circulă în afara teritoriului statului emitent al monedei respective. Prefixul euro nu indică neapărat situarea băncii în Europa, aceasta putând fi situată în orice parte a lumii.
Operaţiuni în eurovalute
Pentru ca o operaţie comercială să fie calificată drept operaţie în eurovalută, trebuie îndeplinite două condiţii:
– valuta utilizată să fie străină faţă de ţara în care se desfăşoară operaţiunea;
– nici una din părţile contractante să nu fie rezident al ţării emitente a valutei folosite.
Depunerile în cont de eurodolari pot proveni de la organisme internaţionale, societăţi multinaţionale, întreprinderi comerciale, eurobănci, agenţi de bursă etc.
Operaţiunile în eurovalute prezintă următoarele avantaje:
- un profit mai mare pentru depunător, deoarece dobânda la depuneri în eurovalute este adesea superioară celei plătite la depunerile în valută;
- securitate sporită: depunătorul de eurovalută în eurobănci scapă de restricţiile autorităţilor emitente ale valutei respective;
- comoditate relativă, câştigată prin faptul că depunerile nu se mai fac obligatoriu numai în ţara de origine a valutei, ele se pot face la cea mai apropiată şi mai convenabilă eurobancă.
Apariţia acestora pe piaţa financiară face să crească fondurile de credit şi, în consecinţă, să stimuleze creditul.
