Evaziunea şi frauda fiscală

Evaziunea fiscală este un fenomen economico-social de mare amploare şi importanţă cu care se confruntă numeroase state, într-o măsură mai mare sau mai mică. Date fiind cauzele şi proporţiile sale şi oricare ar fi măsurile de combatere, nu se poate vorbi, în planul rezultatelor obţinute, despre eradicarea acestui fenomen, ci doar despre limitarea sa.

Conceptul şi formele evaziunii fiscale

Termenii care desemnează fenomenul evaziunii fiscale sunt numeroşi şi, încercând o demarcare a dimensiunilor şi modalităţilor de manifestare, aceştia sunt: evaziune fiscală, fraudă fiscală, criminalitate economică.

În cazul evaziunii, contribuabilul încearcă să se situeze într-o poziţie cât mai favorabilă, în sensul de a beneficia de cât mai multe avantaje oferite de reglementările fiscale în vigoare. Evaziunea presu­pune, cu alte cuvinte, folosirea procedeelor legale, a unor neajunsuri ale legislaţiei pentru evitarea plăţii unor obligaţii fiscale. Neglijarea manifestărilor evaziunii fiscale şi lipsa unui control eficient în acest domeniu pot conduce la escaladarea fenomenului, ajungându-se la frauda fiscală sau la crima fiscală sau economică. Indiferent de amploarea sa, evaziunea fiscală este un fenomen nefast, cu implicaţii negative multiple, cum sunt: nerealizarea prevederilor la partea de venituri fiscale, cu efecte asupra apariţiei sau creşterii deficitului bugetar; afectarea stabilităţii economiei naţionale; crearea unor inechi­tăţi în plan social (care, în condiţii normale, s-ar atenua pe seama impozitelor); afectarea puterii de cumpărare a monedei naţionale ş.a.

Evaziunea fiscală se poate defini ca: totalitatea procedeelor, licite sau ilicite, prin care cei interesaţi sustrag, total sau parţial, materia lor impozabilă de la plata obligaţiilor ce decurg din legislaţia fiscală în vigoare.

Având în vedere corelaţia strânsă dintre nivelul cotelor de impozit şi dimensiunile pe care le poate căpăta evaziunea fiscală, s-a constatat că un impozit excesiv distruge materia impozabilă.

Evaziunea fiscală este de două feluri:

• „legală” sau tolerată;
• ilicită, având caracter fraudulos.

Evaziunea fiscală „legală” sau tolerată reprezintă acţiunea contribuabilului de a ocoli legea, recurgând la o combinaţie neprevă­zută a legilor şi deci scăpată din vedere de legiuitor. Se mai numeşte „evaziune fiscală la adăpostul legii”. Denumirile utilizate în mod

213

curent nu trebuie să conducă la interpretarea că legea permite acest fenomen nociv pentru economie, ci faptul că acesta este posibil datorită unor lacune ale legilor, fiind mai frecvent în perioade în care apar noi categorii de întreprinderi, noi impozite sau când se recurge la acordarea de facilităţi fiscale.

În practică, situaţiile de evaziune fiscală bazate pe interpretarea legii sunt foarte diverse şi numeroase, ţinând cont că inventivitatea contribuabililor creşte o dată cu sporirea sarcinilor fiscale. Există o psihologie a contribuabilului de a plăti doar ceea ce nu poate să nu plătească.

Evaziunea fiscală frauduloasă este acţiunea prin care contribua­bilul încalcă prevederile legale cu scopul de a nu plăti impozitul datorat.

În practică, sunt situaţii când este destul de dificil de realizat o delimitare între evaziunea fiscală „legală” şi cea ilegală, între ele existând o continuitate. Astfel, se consideră că pot fi identificate trei zone în care pot fi încadraţi contribuabilii: zona albă – pentru cei corecţi, zona-neagră pentru cei incorecţi şi zona gri – în care se încadrează acei contribuabili care, prin abilitate, ocolesc legea fiscală, reuşind să se sustragă parţial de la plata impozitelor datorate.

Această disociere are meritul că ajută la sensibilizarea diverşilor factori de decizie politică şi a celor din administraţie, în căutarea mijloacelor adecvate de limitare şi combatere a evaziunii fiscale.

Astfel, evaziunea fiscală licită ar trebui să intre, în primul rând, în domeniul de preocupări al factorilor de decizie politică (partide politice, Parlament) şi, în al doilea rând, în cel al forurilor administrative (Guvernul). În schimb, frauda fiscală ar trebui să preocupe, în primul rând, guvernul, care răspunde, potrivit legii, de înfăptuirea politicii fiscale a statului, iar aceasta poate fi compromisă în situaţia când evaziunea fiscală este scăpată de sub control.

Dimensiunile evaziunii şi fraudei fiscale diferă de la o ţară la alta, în funcţie de legile şi realităţile fiscale ale perioadei. În Franţa, la începutul anilor ’90, frauda fiscală era estimată la aproximativ 3% din PTB, iar din aceasta doar o parte de 20% reuşea să fie depistată şi recuperată de controlul fiscal.

Ca formă de manifestare a evaziunii fiscale, economia subterană era estimată la 8% din produsul naţional brut în Marea Britanie, 9% în Franţa, Germania şi Olanda, 12 % în Belgia şi 13 % în Suedia.

În România, în anii tranziţiei, evaziunea fiscală a reprezentat un fenomen de proporţii, cu implicaţii reale şi alarmante în viaţa economico-socială. În anul 1998, de pildă, evaziunea fiscală identificată s-a ridicat la 2.035 mil.lei, provenind în cea mai mare parte din sustragerea de la plata TVA (33,4% din total) şi de la plata impozitului pe profit (31,7% din total). Din punctul de vedere al contribuabililor care au recurs la practicarea evaziunii fiscale, doar o parte de 3,7% s-a datorat persoanelor fizice, partea covârşitoare a evaziunii (96,3% din total) fiind depistată la persoanele juridice.

Cauze şi efecte ale evaziunii fiscale

Cauzele evaziunii fiscale sunt numeroase. Dintre acestea men­ţionăm:

• mărimea excesivă a sarcinilor fiscale. În comparaţiile interna­ţionale, eficienţa unui sistem fiscal nu se măsoară atât prin importanţa venitului fiscal, cât prin gradul de consimţire la plata impozitelor;
• insuficienta educaţie a contribuabililor, pe de o parte, şi excesul de zel al organelor fiscale, predispuse, uneori, la exagerări, pe de altă parte;
• lipsa unui control eficient, bine organizat, realizat cu personal foarte bine pregătit;
• existenţa unei legislaţii defectuoase, care, prin omisiunile ei, permite sustragerea de la plata unor impozite.

Evaziunea fiscală este păgubitoare atât pentru stat, cât şi pentru contribuabili. Statul este lipsit de o parte din veniturile pe care ar trebui să le încaseze pentru a-şi îndeplini atribuţiile asumate. Efectele negative pentru contribuabili se concretizează în faptul că totalul impozitelor se distribuie pe o masă de venituri mai mică.

Informaţiile cele mai certe referitoare la dimensiunile evaziunii şi fraudei fiscale sunt oferite de statisticile rezultate din operaţiunile de control; aceste informaţii se limitează la acele cazuri descoperite şi sancţionate, conform legislaţiei în vigoare.

Descoperite sau nu, evaziunea şi frauda fiscală, indiferent de dimensiunile atinse, au efecte negative asupra economiei şi societăţii, în general, incidenţele fiind de natură politică, financiară, economică şi socială.

Efectul financiar (singurul cuantificabil în anumite limite) se referă la faptul că este afectat echilibrul bugetar prin generarea de deficite bugetare şi de costuri suplimentare aferente împrumuturilor publice.

Sub aspect economic, evaziunea fiscală „legală” sau frauduloasă distorsionează fenomenul concurenţial, cu consecinţe negative asupra formării preţurilor.

Din punct de vedere social, evaziunea şi frauda fiscală modifică redistribuirea veniturilor, creând şi adâncind inegalităţile dintre contribuabili, prin eludarea capacităţii contributive a unora şi agravarea situaţiei financiare a altora..

Manifestarea acestor efecte negative, precum şi amploarea fenomenului determină iniţierea, de către autorităţile publice, a unor măsuri de combatere care trebuie să acţioneze în următoarele domenii: legislativ, administrativ şi motivaţional (educaţional).

În domeniul legislativ, se urmăreşte elaborarea unei legislaţii fiscale cuprinzătoare, clare, concise, stabile şi coerente. De asemenea, este necesară eliminarea sau restrângerea exonerărilor, reducerilor şi deducerilor, care dau naştere unor interpretări multiple.

Din punct de vedere administrativ, măsurile vizează crearea unui sistem informaţional complex şi operativ, asigurarea structurilor şi instrumentelor administrative adecvate combaterii eficiente a evaziunii fiscale, precum şi formarea specialiştilor cu o moralitate şi un profesionalism impuse de formele şi dimensiunile evaziunii fiscale.

Sub aspect motivaţional, măsurile vizează asigurarea condiţiilor necesare educaţiei cetăţenilor, în sensul respectării legislaţiei fiscale, şi chiar motivarea contribuabililor prin stimulente în acest sens.

Pe de altă parte, în situaţiile de nerespectare a normelor fiscale de către contribuabili, legislaţia prevede aplicarea de sancţiuni fiscale sau penale, corespunzător gravităţii faptei.

Sancţiunile fiscale sunt de natură pecuniară şi se aplică în cazul contravenţiilor care prezintă un grad redus de periculozitate. Concret, ele se referă la penalităţi, amenzi, confiscări, suspendarea activităţii.

Sancţiunile penale sunt pronunţate de către instanţele juris- dicţionale în cazurile de infracţiuni cu grad ridicat de periculozitate, când sunt dovedite frauda fiscală şi intenţia contribuabilului de a se sustrage de la plata impozitului.

„Paradisurile fiscale”

Obligaţiile fiscale ale contribuabililor sunt stabilite prin legislaţia elaborată la nivelul fiecărei ţări sau entităţi independente, din punct de vedere juridico-administrativ. Evaziunea şi frauda fiscală se manifestă atât în interiorul acestora, cât şi în afara lor.

O practică foarte răspândită în lumea afacerilor constă în înfiinţarea unor filiale în ţări în care nivelul fiscalităţii este mai redus decât în ţara în care funcţionează compania-mamă. Relaţiile dintre sediul principal şi filială pot fi reale sau fictive. Acest procedeu permite sustragerea de la impozitare (sau impozitarea cu cote reduse) a profitului realizat scriptic în oaza fiscală. La origine, filialele din aceste zone au servit extinderii societăţilor- mamă în străinătate, ca mijloc de refugiu pentru capitalurile destinate a fi repatriate sau reinvestite. Ulterior, au început să fie utilizate ca mijloc de evaziuni fiscale. Pentru a servi acestui scop, filialele au fost orientate spre ţări cu monedă stabilă, unde nu se efectua un control al schimburilor, care dispuneau de un sistem bancar fiabil şi ale căror guverne încurajau investiţiile străine pe teritoriul lor, ţări care, în acelaşi timp, practicau niveluri reduse la impozitele asupra profiturilor sau dividendelor.

Evaziunea fiscală internaţională este, deci, o formă a evaziunii fiscale, iar „paradisul fiscal” poate fi soluţia de realizare. Este „dificil de apreciat dacă existenţa paradisului fiscal” (sau „oazei fiscale”) este de domeniul evaziunii fiscale „legale” sau „frauduloase”; ce organis­me la nivel interstatal ar putea stabili caracterul legal, ilegal, legitim sau nelegitim al acestora. Această formă de evaziune, pe de o parte, nu este acceptată de guvernele acelor ţări ce pierd importante resurse financiare publice (pe care le-ar folosi la finanţarea propriilor cheltu­ieli publice), iar pe de altă parte, este stimulată de guvernele altor ţări prin elaborarea unor regimuri fiscale atractive şi permisive, obţinând avantaje economice şi sociale.

Paradisul fiscal” constituie un instrument prin care se realizează evaziunea fiscală internaţională de către acei contribuabili care caută un tratament fiscal mai avantajos.

„Paradisul fiscal” poate fi orice ţară care este considerată ca atare şi care se vrea astfel. În realitate, orice ţară poate deveni, la un moment dat, „paradis fiscal” (dacă urmăreşte un anumit obiectiv economic) sau poate să înceteze de a mai fi, dacă intenţionează acest lucru. „Paradisurile fiscale” se pot clasifica în principale şi secundare. „Paradisurile fiscale” principale cuprind următoarele categorii:

• ţări care nu aplică niciun fel de impunere asupra veniturilor şi sporului de capital pentru persoane fizice (Bahamas, Bermude, Tnsu- lele Cayman, Principatul Monaco ş.a);
• ţări în care impozitul pe venit sau profit este stabilit pe o bază teritorială. În aceste ţări, contribuabilii beneficiază de o exonerare a impozitului pe profitul obţinut prin operaţiuni realizate în afara teritoriului (Liberia, Malaysia, Costa Rica, Panama, Filipine ş.a);
• ţări în care cotele de impunere sunt reduse, fiind astfel stabilite de statele în cauză sau ca urmare a aplicării unor reduceri de cote datorate încheierii unor acorduri fiscale privind dubla impunere internaţională (Elveţia, Liechtenstein, Antilele Olandeze, Trlanda ş.a.);
• ţări care oferă avantaje specifice societăţilor tip holding sau off-shore (Ţările de Jos, Singapore, Luxemburg);
• ţări care oferă exonerări fiscale industriilor create în vederea dezvoltării exporturilor (Trlanda, pentru societăţile înfiinţate înainte de ianuarie 1981);
• ţări care oferă alte avantaje, specifice anumitor societăţi (Antigua, Grenada, Jamaica, Barbados ş.a).

Această grupare are la bază principalele dispoziţii fiscale care conferă statutul de „oaze fiscale”, multe ţări aparţinând mai multor asemenea grupe.

În cadrul „paradiselor fiscale” secundare se includ atât ţări mici, cât şi altele, industrializate, care practică, în general, niveluri ridicate la diverse forme de venit, dar dispun şi de unele dispoziţii legale cu caracter particular, care pot fi utilizate de către investitori în operaţiunile de tax-planning.

În ceea ce priveşte ţările mici, care au o populaţie redusă numeric, ele apelează la una din următoarele posibilităţi: aplică 218 niveluri scăzute la cotele de impozite; nu aplică niciun fel de impunere fiscală; nu impozitează anumite venituri ale persoanelor fizice sau juridice; acordă facilităţi fiscale substanţiale pentru activităţile desfă­şurate în anumite domenii.(Dintre aceste ţări fac parte: Vatican, Polinezia franceză, Haiti, Jamaica ş.a.).

Ţările cu economie dezvoltată, care devin ele însele atractive pentru unele activităţi desfăşurate de anumite societăţi, demonstrează că în viaţa economică primează interesul material. State ca Franţa, Belgia, Austria, Italia, SUA acordă facilităţi fiscale substanţiale pentru atragerea capitalului străin sau creşterea exporturilor.