Concepţia geodemografică reprezintă felul de a vedea sau ansamblu de păreri de, idei cu privire la populaţie (număr, repartiţie, dinamică, structură) în raport cu celelalte sisteme ale mediului geografic.
Cu studiul populaţiei, aşa după cum am văzut se ocupă un număr însemnat de ramuri ale ştiinţei, deci şi concepţiile am putea spune că sunt diferite de la o ştiinţă la alta, îmbrăcând specificul disciplinei care a emis-o.
Trebuie însă, pentru a elimina confuzia ce s-ar putea crea, făcută deosebirea între termenii de concepţie şi preocupare, care primul are caracter general iar al doilea caracter particular.
Mai mult decât atât concepţia despre ceva anume reuneşte părerile, ideile, modul de a privi lucrurile din mai multe puncte de vedere, în cazul nostru mai multe discipline (ramuri ale ştiinţei).
Tocmai în aceasta constă dificultatea în a face selecţia şi analiza concepţiilor despre populaţie ce au caracterizat societatea în diferitele ei etape de evoluţie în timp şi spaţiu.
O asemenea întreprindere realizează profesorul Vasile Cucu care prezintă (1981,1997) o evoluţie a concepţiilor geodemografice din antichitate şi până astăzi.
Având în vedere importanţa şi implicaţiile activităţii umane precum şi interesul manifestat faţă de acestea fiecare epocă şi-a spus într-un fel sau altul cuvântul faţă de evoluţia fenomenelor geodemografice.
Astfel încă din antichitate, cunoaşterea numărului populaţiei izvora din interese de natură materială. Recensămintele efectuate pe la anul 2000 î.e.n. (Egipt, China) aveau caracter fiscal, militar sau mixt, dând o imagine aproximativă despre populaţia din acele timpuri, favorizând totodată şi apariţia primelor doctrine geodemografice.
Sunt cunoscute în acest sens ideile lui Platon exprimate în opera sa „Republica”, referitoare la necesitatea unei situaţii demografice echilibrate într-un stat-cetate ideal, în limitele a 50.000-100.000 locuitori sau ale lui Aristotel în lucrarea sa „Politica” în care pleda pentru un „echilibru just” al populaţiei.
Iată deci o primă concepţie geodemografică referitoare la echilibrul demografic, elaborată în antichitate de filozofii greci, care au pornit de la ideea că o populaţie prea numeroasă ar putea dăuna ordinii publice, cum tot aşa de bine un stat-cetate nu trebuie să ducă lipsă de locuitori, pentru a nu-i slăbi puterea.
La romani, concepţiile erau influenţate de cerinţele asigurării puterii militare, preconizând deci o populaţie mai numeroasă. Asemenea opinii au oscilat continuu fiind generate de cerinţele unui stat sau altul.
Ulterior, în evul mediu, mai ales începând cu secolul al XVI-lea, are loc o diversificare a concepţiilor geodemografice ce pot fi grupate în trei curente aflate pe poziţii opuse: populaţionist, antipopulaţionist şi sedentar.
Concepţiile populaţioniste se afirmă mai clar la începuturile secolului al XVI-lea, accentuându-se spre mijlocul secolului al XVIII-lea.
Un prim adept al acestor concepţii este Jean Bodin (1530-1596) economist şi scriitor, om politic francez, care în cele „şase cărţi” ale tratatului său „De la Republique” (1576) îşi susţine şi justifică atitudinea populaţionistă afirmând că „nu trebuie niciodată să ne fie teamă de prea mulţi oameni pentru că nu există nici o bogăţie sau forţă mai mare decât oamenii”.
În acelaşi sens, William Temple (1628-1699), cunoscut om de stat englez, consideră că o densitate foarte mare a populaţiei este o garanţie a bogăţiei, deoarece oamenii prelucrează cu atât mai mult resursele naturale cu cât sunt mai numeroşi.
Richard de Cantillon (1680-1734), bancher şi economist irlandez, face o analiză mult mai profundă a problemelor populaţiei decât predecesorii săi, introducând în explicarea dinamicii populaţiei aspectele sociale. El pune problema optimului de populaţie, formulând primele legi demografice.
În opinia lui Chantillon creşterea populaţiei nu este condiţionată de factori sporadici ci de factori economici. Deşi înmulţirea populaţiei este un fenomen demografic cu o condiţionare diversă şi complexă pentru Chantillon influenţa economică este cea care primează. Aşadar creşterea subszistenţei condiţionează şi determină pe cea a populaţiei („oamenii se înmulţesc ca şoarecii într-un hambar dacă au mijloace de subzistenţă nelimitate”).
Este o enunţare caracteristică demografilor secolului al XVIII-lea, care erau preocupaţi mai mult de raporturile dintre factorul subzistenţă şi populaţie.
Victor Riquetti Mirabeau (1715-1789), economist, reia problemele demografice în spiritul lui Chantillon. În lucrările sale „L’ami des hommes” şi „Traites sur la population” (1756) el pledează pentru ideea potrivit căreia creşterea subzistenţei va influenţa creşterea populaţiei şi invers, şi că „una şi alta sunt fără limite”.
Jean Moheau fondatorul demografiei franceze, prin ideile expuse în lucrarea „Recherches et considerations sur la population de la France” (1778), pledează pentru necesitatea sporirii populaţiei. În comparaţie cu predecesorii săi el abordează problemele demografice sub toate aspectele esenţiale: descrierea, statistică, repartiţie geografică, factorii care determină creşterea populaţiei etc. Acestea constituie aspecte metodologice noi prin care Moheau marchează începuturile ştiinţifice ale demografiei.
Dezvoltarea capitalismului şi apariţia industriei în secolul al XVIII-la au condus la o creştere economică generală şi implicit o creştere a bunăstării populaţiei. În aceste condiţii s-a produs o creştere relativ bruscă a numărului de locuitori cunoscută sub numele de „explozie demografică”, creştere care la un moment dat nu a mai avut susţinere economică iar numărul mare de locuitori fără resurse suficiente de subzistenţă. La aceasta, se adaugă şi faptul că prin folosirea tot mai mult a uneltelor şi mijloacelor mecanice industriale în locul forţei de muncă manuale, a făcut să crească numărul celor rămaşi fără un loc de muncă şi deci fără resurse de existenţă.
În plan demografic toate acestea au condus la creşterea presiunii demografice şi a ponderii forţei de muncă neocupate iar în plan economic şi social la pauperizarea populaţiei.
În aceste condiţii din punct de vedere doctrinar încep să apară o serie de concepţii antipopulaţioniste care puneau sărăcia în care trăia marea majoritate a populaţiei pe seama numărului mare de locuitori, deci a suprapopulării. De aici ideea, cu destui adepţi (Justus Moser, Johann Brucker, Thomas Robert Malthus), de a frâna procesul de înmulţire a populaţiei, respectiv natalitatea prin diverse mijloace.
Cea mai proeminentă personalitate a curentului antipopulaţionist a fost Thomas Robert Malthus (1766-1833) care a încercat să explice mizeria, sărăcia prin care trecea poporul englez, prin aşa numitele urmări ale unor legi naturale. Concepţiile lui Malthus se manifestă într-o perioadă de mari frământări sociale în Anglia.
Celebra sa teorie demoeconomică este expusă în lucrarea „Eseu asupra principiului populaţiei”, publicată pentru prima dată în anul 1798. Legea populaţiei enunţată de Malthus în această lucrare poate fi formulată într-un mod mai simplu, astfel: populaţia unei ţări se dezvoltă în timp în progresie geometrică (1,2,4,8,16,32,64), iar mijloacele de subzistenţă cresc doar în progresie aritmetică (1,2,3,4,5,6,7…). Deoarece evoluţia populaţiei devansează în timp creşterea mijloacelor de subzistenţă, populaţia sărăceşte în mod continuu, deci sărăcia s-ar datora presiunii demografice şi în consecinţă pentru a restabili echilibrul trebuie acţionat pentru frânarea creşterii populaţiei.
Malthus afirmă că populaţia creşte în progresie geometrică dublându-se după fiecare 25 de ani, în timp ce mijloacele de subzidenţă, prin cele mai favorabile condiţii ale muncii, în nici un caz nu pot să crească mai repede. De aici concluzia că raţia alimentară descreşte, iar omenirea în mod firesc este condamnată la foamete.
Malthus greşeşte atunci când generalizează şi absolutizează aşa numitul raport al creşterii aritmetice (resurse alimentare) şi geometrice (populaţia), atunci când susţine că mijloacele de existenţă rămân în urmă chiar şi în cele mai favorabile condiţii. El nu vede legea creşterii populaţiei ca un fenomen specific anumitor timpuri, anumitor condiţii social-istorice, considerând că această lege a acţionat în toate timpurile, în orice condiţii în care a trăit sau continuă să se dezvolte omenirea. De aici desigur decurge, în opinia lui Malthus, condamnarea „pe viaţă” a celor născuţi în sărăcie.
Analizele de detaliu şi destul de bogate în profil teritorial, începând cu „nefericiţii locuitori ai Ţării de Foc”, aşezaţi după afirmaţiile lui Malthus „pe treapta cea mai de jos a fiinţei omeneşti” şi terminând cu statele moderne ale Europei, încearcă să convingă asupra acestui principiu considerat că „aproape nu are nevoie să fie explicat”. Practica şi evoluţiile contemporane arată însă că populaţia este limitată tocmai în regiunile ţărilor dezvoltate, adică aproape nelimitată sub aspectul resurselor de subzistenţă.
În susţinerea teoriei sale Malthus avertizează că „dacă un om ar dori să se căsătorească fără perspectiva de a putea întreţine o familie, va fi liber să o facă”, dar subliniază că „a se căsători totuşi în acest caz, după părerea mea, este un act de-a dreptul
imoral…. El trebuie să înţeleagă că legile naturii, care sunt şi legile lui Dumneazeu, l-au
condamnat pe el şi pe familia sa la suferinţă, din cauză că nu a ţinut seama de repetatele lor avertismente”. Mai mult, subliniază Malthus „trebuie să ştie că nu are dreptul să ceară de la societate nici cea mai mică bucăţică de hrană, decât cea ce poate obţine prin munca lui”. Afirmând că: „am fost acuzat de a fi propus o lege care să interzică săracilor căsătoria”, Malthus recomandă totuşi ca săracii să-şi limiteze numărul copiilor căsătorindu-se mai târziu: „Muncitorii, ţăranii săraci n-au decât să aştepte pentru a se căsători, să aibă mijloacele necesare să-şi crească copii”. El propagă necesitatea şi justeţea unei selecţii naturale, care aruncă în neant pe cei „ale căror spirite nu sunt apte de a fi pure şi
fericite…. „. Malthus compară viaţa cu un banchet, afirmând că: „Acel ce soseşte în plus la
masă nu-şi găseşte tacâmul pus şi nu mai are de făcut decât să plece în vârful picioarelor; nu are ce căuta în societate, nu va avea ce mânca. Dacă nu pleacă, atunci moartea va exercita această plecare”.
Doctrina lui Malthus înţeleasă în sensul necesităţii reducerii natalităţii se extinde puternic în secolul al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea, îndeosebi în Anglia şi Franţa, unde se întreprind diferite măsuri pentru limitarea creşterii populaţiei, pe cale administrativă, recomandându-se „prudenţă” în relaţiile conjugale pentru familiile nevoiaşe.
Efectele practicii malthusianiste se resimt puternic, în scurt timp, într-o serie de ţări ale Europei occidentale, natalitatea scăzând vertiginos în Franţa, Ţările de Jos şi în statele din Peninsula Scandinavică.
Concepţiile antipopulaţioniste au avut un ecou considerabil fiind din plin folosite pentru justificarea războaielor, foametei, sărăciei.
Trebuie totuşi remarcat şi faptul pozitiv că Malthus sesizează şi demonstrează un adevăr incontestabil şi anume că dezvoltarea numerică a populaţiei nu este un proces spontan, „în sine”, că dimensiunile evoluţiei demografice trebuie tot timpul raportate la resursele materiale de care dispune omenirea.
În acest sens aprecierile de către contemporani şi de către urmaşi a teoriei populaţiei elaborate de Malthus nu s-au făcut întotdeauna cu obiectivitatea necesară, încercându-se cel mai adesea să se folosească frânturi din teoria sa în scopuri politice, de regulă apologetice, iar alteori respingând-o în totalitate ca neştiinţifică.
Malthus este unanim recunoscut astăzi ca fiind un deschizător de noi direcţii de cercetare în domeniul demografiei şi economiei, având marele merit de a fi introdus o nouă viziune în ştiinţa populaţiei, potrivit căreia această categorie socială, populaţia, trebuie privită în toată complexitatea sa, fiind în acelaşi timp, o problemă individuală a oricărei persoane, o problemă familială a oricărui cuplu conjugal, o problemă a fiecărei comunităţi umane, o preocupare naţională, internaţională şi universală. Se poate aprecia cu deplin temei că teoria populaţiei elaborată de Malthus a stârnit interesul şi atenţia atât ale oamenilor de ştiinţă, cât şi ale unei largi categorii de populaţie, atât din partea suporterilor, cât şi din partea detractorilor săi.
Spre exemplu concepţia lui Malthus a fost supusă unor critici vehemente mai ales din partea socialiştilor de la începutul secolului al XIX-lea. Renumitul filozof Piere-Joseph Proudhon (1809-1865), şocat de „egoismul şi cruzimea” manifestată de Malthus, afirma: „Nu există decât un singur om pe pământ şi acesta este domnul Malthus”. Robert Owen (1771-1858) menţiona de asemenea: „Nu accept să mi se vorbească de suprapopulare atâta timp cât pământul nu va fi cultivat ca o grădină”.
După primul război mondial se reanimează concepţiile populaţioniste, într-o serie de ţări făcându-se intervenţii energice din partea statului în favoarea acestora.
Chiar şi după cel de-al doilea război mondial, în acord cu ritmurile înalte ale creşterii numărului populaţiei globului, acestea sunt din ce în ce mai activizate sub diverse nuanţări geodemografice.
Unii specialişti încearcă să acrediteze ideea conform căreia, creşterea accentuată a populaţiei, în special în ţările în curs de dezvoltare, datorită scăderii mortalităţii şi menţinerii la un nivel foarte ridicat al fecundităţii împietează asupra nivelului de trai al populaţiei. Neputând să prevadă în viitor o scădere a fecundităţii în aceste ţări, e posibil o accentuare şi mai mare a creşterii populaţiei. Astfel, dezvoltarea producţiei în ritm mai lent ar duce în primul rând la o „criză demografică”, la împiedicarea dezvoltării economice şi sociale a ţărilor respective.
Se încearcă astfel acreditarea ideii potrivit căreia planificarea mărimii familiei, este necesară în sensul reducerii fecundităţii în aceste ţări, pentru a se asigura dezvoltarea economico-socială.
Alţi specialişti demonstrează că nivelul fecundităţii depinde de o serie de factori, printre care determinanţi sunt cei economico-sociali. Odată cu dezvoltarea economiei ţărilor respective, creşterea nivelului de cultură şi civilizaţie, implicarea mai puternică a femeii în viaţa socială, politică şi economică, inclusiv în producţie, educaţia sanitară etc., vor asigura o fecunditate corespunzătoare şi în aceste ţări.
Astfel, arată Profesorul Vasile Cucu, se conturează două curente geodemografice:
- al echilibrului planic al populaţiei concretizat în planificarea familiei şi limitarea fecundităţii prin mijloace administrative şi anticoncepţionale;
- al optimului tehnologic ce constă în cererea imperioasă de dezvoltare economică, socială şi culturală a fiecărui stat.
Adepţii echilibrului planic susţin necesitatea planificării familiale, a populaţiei în general în funcţie de resursele de existenţă, sugerând ideea unui echilibru dirijat între resurse şi populaţie. Ei îşi argumentează teoria prin aceea că cele două variabile ale ecuaţiei populaţie-resurse se manifestă diferit în sensul că dacă prima are o evoluţie generală continuu ascendentă, cea de-a doua prezintă oscilaţii atât în spaţiu cât şi în timp punând în pericol securitatea alimentară a oamenilor. Aşadar resursele prezintă un grad de instabilitate mult mai ridicat decât populaţia considerată un sistem aflat într-o stabilitate relativă.
Adepţii echilibrului planic sunt de fapt iniţiatorii şi susţinătorii controlului fertilităţii umane. S-a încercat chiar în această direcţie realizarea modelului unei populaţii optime pentru un teritoriu delimitat, caracterizat prin anumite condiţii economice, sociale şi tehnice.
Susţinătorii controlului fertilităţii umane caută să justifice poziţia lor prin faptul că societatea omenească a ajuns la posibilitatea de a controla o mare parte a fenomenelor naturale şi aproape în totalitate procesele şi fenomenele sociale, şi îndeosebi mortalitatea generală. În acest fel, ei consideră firesc controlul populaţiei pentru asigurarea unui echilibru între nivelul fertilităţii şi mortalităţii. Aceasta cu atât mai mult cu cât şi mortalitatea s-a redus considerabil prin creşterea nivelului igienico-sanitar, eradicarea unor boli de masă (ciuma, holera, febra tifoidă), sau scăderea gradului de incidenţă al altora.
Adepţii optimului tehnologic apreciază că deşi Pământul este fizic limitat, potenţialul resurselor sale este suficient de mare, dacă beneficiează de activitatea creatoare a omului, încât este lipsit de sens să se aplice acum nişte limite arbitrare populaţiei viitoare a planetei. În această accepţiune, reglementarea creşterii numărului populaţiei este o chestiune de atribut naţional.
Ei consideră că nu limitarea fecundităţii şi planificarea familiei prin mijloace administrative şi anticoncepţionale este perspectiva populaţiei în acest moment, ci dezvoltarea industrială şi agrară a regiunilor respective, în condiţiile unei independenţe reale – politice şi economice.
