De-a lungul evoluţiei societăţii omeneşti a avut loc o schimbare bruscă a fenomenului de dublare a populaţiei, de la câteva sute de ani (800 – 900) la numai 100 – 150 ani. Acest fenomen se produce în perioada dezvoltării preindustriale şi industriale într-o serie de ţări ale globului şi îndeosebi în Europa.
Dacă între anii 1000 – 1600 are loc dublarea numărului populaţiei în toate continentele (cu excepţia Oceaniei), în perioadele următoare are loc o diferenţiere a acestui proces de la continent la continent.
Pe întreg globul, începând din anul 1650, populaţia se dublează în 150 de ani, în timp ce în Europa se dublează în 100 de ani, în Asia în 170 de ani, în Africa în 300 de ani, în America de Nord şi de Sud în numai 50 de ani, iar Oceania păstrează un număr constant.
Analiza evoluţiei numerice a populaţiei la nivel de continente şi ţări scoate în evidenţă „saltul” impresionant şi dinamica populaţiei, începând în unele ţări chiar cu finele secolului al XVII-lea, dar deosebit de puternice în secolul al XIX-lea, fenomen cunoscut sub denumirea de „revoluţie demografică”, „explozia populaţiei” sau „explozia demografică”.
Această sintagmă se referă la procesul firesc care rezultă din raporturile dintre subdezvoltare şi dezvoltare. Explozia populaţiei este o coordonată vizibilă a fenomenelor social-economice specifice fiecărei ţări.
Analiza la nivelul fiecărei ţări arată că „explozia populaţiei” apare la graniţa de trecere de la „subdezvoltare la dezvoltare”.
Explozia populaţiei se accentuează atunci când încep să se resimtă îmbunătăţiri în nivelul de viaţă al populaţiei. Consecinţa firească, în prima etapă, a acestor îmbunătăţiri este o natalitate ridicată, paralel cu reducerea considerabilă a mortalităţii şi ca urmare un spor accentuat al populaţiei şi deci – „explozie demografică”.
Odată cu dezvoltarea social-economică a ţărilor, dimensiunile „exploziei demografice” se reduc simţitor, provocând în ţările puternic dezvoltate adevărate „crize demografice”.
Caracteristica ultimei jumătăţi de secol este faptul că efectele şi dimensiunile exploziei demografice sunt vizibile şi pot fi urmărite de la ţară la ţară, în funcţie de nivelul sau aspiraţiile lor de dezvoltare. Este cunoscut lupta pentru eliberare naţională şi economică pe care au dus-o continentele Africa, America, Asia, după cel de-al doilea război mondial. Formarea ţărilor în curs de dezvoltare devine din ce în ce mai activă, mai ales sub aspectul reprezentării cantitative.
Ca urmare, dimensiunile exploziei demografice se reduc în ţările industriale, care cândva au provocat „revoluţia demografică” şi se accentuează în limitele ţărilor şi continentelor în curs de dezvoltare.
Manifestările şi tendinţele ritmurilor medii anuale, la nivel de continente, precum şi evoluţia numărului populaţiei şi a principalilor indicatori demografici în ultimele decenii sunt foarte variate de la o regiune geoagrafică la alta, de la o ţară la alta.
Cel mai înalt ritm anual de creştere din ultimii ani a fost înregistrat în Kuweit (6,2%) şi Qatar (5,8%), exceptând insulele: Ascension (17,8%), Comore (9%), Norfolk (8,9%), Bahamas (6,5%) şi statul Andora (6,6%), teritorii mici şi deci puţin semnificative în aprecierea acestui proces.
Analiza pe ţări a ritmului anual de creştere a populaţiei sugerează câteva concluzii:
- circa 20% dintre ţările globului au un ritm mediu anual de creştere de peste 3,0%;
- ţările care depăşesc media de 1,2% aparţin aproape în întregime Americii Latine, Africii şi Asiei;
- ţările din Europa, excluzând cu excepţia Albaniei (3,0 %), Andora (6,6 %), Lichtenstein (1,9 %), Irlanda (2,0 %), toate celelalte state înregistrează sub 1,2 % – iar 50 % dintre ele având un ritm mediu anual de creştere sub 1,0 %
Aceste cifre devin mult mai grăitoare dacă ţinem seama de faptul că pentru secolul al XVI-lea ritmul mediu anual era apreciat sub 0,1%, în perioada 1750 – 1850 la 0,5 %, în anii de după cel de-al doilea război mondial ridicându-se la 1,5 % şi respectiv la 1,2 % în etapa actuală.
Analiza situaţiei din ultimii ani relevă oscilaţiile semnificative ale ritmului de creştere a populaţiei în unele continente distingându-se următoarele tendinţe:
– menţinerea unui nivel încă relativ ridicat a ritmului mediu anual din unele continente: Africa, 2,7% faţă de 2,3% în anul 1950; Asia, 2,0% faţă de 1,9%; America Latină, 2,8%
faţă de 2,8%.
– scăderea ritmurilor medii anuale în unele continente: Europa (0,6% faţă de 0,9%); America de Nord (0,9% faţă de 1,6%).
O atare situaţie este mult mai evidentă în analiza marilor regiuni geografice.În Europa Occidentală, de exemplu, ritmul mediu anual scade (în aceeaşi perioadă) de la 1,2% la 0,6%; Comunitatea Statelor Independente – de la 1,5% la 1%; Australia şi Noua Zeelandă de la 2,1% la 1,9% în timp ce în alte continente, din cadrul marilor regiuni, tendinţa este spre o evoluţie moderată sau o uşoară creştere.
Asemenea situaţie determină o modificare continuă a ponderii continentelor în totalul populaţiei globului.
O atare situaţie demonstrează caracterul subiectiv al fenomenului de dublare a numărului populaţiei, infirmând tezele malthusianiste cu privire la creşterea geometrică a populaţiei globului.
Evoluţia numerică şi ritmul de creştere a populaţiei pe perioade mai îndelungate scot în evidenţă legătura lor indisolubilă cu nivelurile de dezvoltare economică. Analiza situaţiei pe perioada 1750 – 2000, referitoare la ţările dezvoltate în prezent şi la ţările în curs de dezvoltare, precum şi la nivel de continente scoate în evidenţă faptul că ritmurile de creştere a numărului populaţiei pe grupe de ţări variază în funcţie de dezvoltarea lor economică. În perioada 1750 – 1800 şi chiar 1850 ritmurile atât la ţările astăzi dezvoltate, cât şi la cele în curs de dezvoltare sunt relativ egale (nivelul lor economic în aceea perioadă fiind aproape acelaşi). În continuare, ritmurile se diferenţiază în favoarea exclusiv a ţărilor astăzi dezvoltate, deci în perioada de trecere de la subdezvoltare la dezvoltare. După această dată ritmurile accentuate revin ţărilor în curs de dezvoltare, ţări aflate în faza de trecere de la subdezvoltare la dezvoltare. Emanciparea din ţările dezvoltate îşi spune net cuvântul în starea de stagnare sau scădere a ritmului de creştere a populaţiei.
După anul 1970, când dezvoltarea social-economică devine ţelul imediat al ţărilor astăzi în curs de dezvoltare, în mod firesc ritmul scade şi în această categorie de ţări.
Asemenea concluzii sunt pe deplin confirmate de situaţiile demografice caracteristice anului 2000. Conform datelor din anul 2000 ritmul de creştere pentru Europa nu va fi în perspectiva secolului al XXI-lea mai mare de 0,6%, al Africii de 2,6%, al Americii Latine -2,7%, al Oceaniei – 1,95%, al Asiei de Sud-Est – 2,7%, al Asiei orientale – 1,65%.
Anul 1970 a fost anul de vârf al ritmului mediu anual de creştere a populaţiei, respectiv 1,98%, ritm care nu va mai fi atins niciodată, cel puţin în decursul unui secol. Anii următori manifestă deja scăderi sensibile care au ajuns astăzi la 1,2 %.
Se creează deci condiţiile unui ritm de echilibru raţional, care infirmă convingător apologia suprapopulării planetei şi de la sine înţeles revizuirea prognozelor pentru începutul secolului XXI..
