Evoluţia postbelică a agriculturii în România în perioada comunistă

În martie 1945 în ţara noastră este adoptată legea pentru înfăptuirea reformei agrare (Legea 187 publicată în Monitorul Oficial din 23 martie 1945).

A fost expropriată din suprafaţa de 1 468 000 hectare teren agricol aparţinând proprietarilor cu peste 50 hectare, suprafaţa de 1 109 000 hectare. Din această suprafaţă 825 000 hectare s-a împărţit ţăranilor îndreptăţiţi să primească pământ. Restul de 243 000 hectare au constituit embrionul agriculturii de stat, înfiinţându-se gospodăriile agricole de stat.

            Scopul declarat al reformei agrare din 1945 a fost mărirea suprafeţelor arabile ale gospodăriilor ţărăneşti care aveau mai puţin de 5 hectare, crearea de noi gospodării ţărăneşti pentru muncitorii agricoli fără pământ.

            Consecinţele acestei reforme au fost însă mai complexe asupra spaţiului rural românesc. Comparativ cu anul 1930, a crescut numărul exploataţiilor cu circa 2,2 milioane, dar suprafaţa medie a unei exploataţii a scăzut de la 6 hectare în 1930 la 2,65 hectare în anul 1945.

            Reforma din anul 1945 avea să ducă spre o nouă polarizare a structurii agrare în România (tabelul 2.8).

Structura agrară în România în anii 1930 si 1945

                                               Tabelul nr. 2.8

	1930				1945
	Număr exploataţii		Suprafaţa		Număr exploataţii		Suprafaţa
	mii	%	mii ha	%	mii	%	mii ha	%
sub 10 ha	3020,0	92,0	14.838,9	73,7	5374,0	97,8	12434,6	86,3
10-100 ha	248,0	7,6	3.195,0	15,9	118,2	2,2	1495,2	14,7
Peste 100 ha	12,2	0,4	2.100,7	10,4	–	–	–	–
TOTAL	3280,2	100,0	20.134,6*	100,0	5492,2	100,0	14580,5*	100,0

Sursa: Ion Păun Otiman: Agricultura României la cumpăna dintre mileniile II si III, 1994.

* Cele două cifre nu mai sunt identice pentru că România a pierdut o parte din provinciile sale istorice (Nordul Bucovinei, Tinutul Herţei si Basarabia).

            Decretul 133 din aprilie 1949 fixează cadrul juridic al începutului dezastrului din agricultura românească – cel al colectivizării. Bazele politice ale acestui decret au fost puse la plenara de tristă amintire a P.M.R. din 3-5 martie 1949. În urma adoptării rezoluţiei acestei plenare începe lungul drum al socializării agriculturii noastre. Primele gospodării agricole colective apar în anul 1949. Timp de 13 ani, până în 1962, colectivizarea pe baza „liberului consimţământ” cuprinde aproape întreaga noastră agricultură (tabel 2.9).

            Al doilea fenomen care, alături de colectivizare, a adus  mari prejudicii proprietăţii funciare a fost etatizarea forţată. Primele gospodării agricole de stat au apărut încă din 1945, ca efect al Legii 187/1945. La suprafaţa de 243 000 ha teren agricol se adaugă într-o primă etapă încă o suprafaţă de 472 000 hectare, urmare a Decretului 83/1949. La această suprafaţă se mai adaugă încă 250 000 hectare ca urmare a H.C.M. 308 din anul 1953. Prin acest document se evită formula exproprierii, găsindu-se formula „predării de bună voie” a terenurilor de către proprietari statului.

Colectivizarea agriculturii în România în perioada 1949 – 1962

                                                 Tabelul nr. 2.9

Anii	Numărul gospodăriilor colective	Mii familii	Suprafaţa agricolă		Suprafaţa arabilă
			mii ha	%*	mii ha	%*
1949	56	4,0	14,3	–	10,1	–
1950	1.027	67,7	288,9	2,0	262,5	2,62
1955	2.152	184,2	605,8	6,2	792,8	7,92
1960	4.187	1420,1	4580,2	31,2	4099,6	40,0
1962	5.398	3294,8	9084,7	61,8	7677,5	76,8

Sursa: Ion Păun Otiman: Agricultura României la cumpăna dintre mileniile II si III, 1994.

 * Reprezintă ponderea suprafeţelor respective în totalul suprafeţei agricole si arabile a tării.

            Lovitura de gratie o primeşte proprietatea privată asupra pământului în agricultură în anul 1959, ca urmare a aplicării Decretului 115/1959.

            Acest decret prevedea că terenurile care nu puteau fi muncite în regie proprie, „vor trece în folosinţa” gospodăriilor agricole colective sau a altor organizaţii socialiste. Prin acest decret se interzicea darea în parte sau în arendă a terenurilor agricole. Ca urmare în folosinţa statului au intrat încă 300 000 hectare.

            La suprafeţele preluate prin diferite modalităţi – preluarea proprietăţii care aparţinea domeniilor coroanei, expropriere, cedarea unor proprietăţi, preluarea folosinţei, se adaugă şi suprafeţe provenind de la gospodăriile agricole colective prin transfer către gospodăriile agricole de stat, deci încă 995 mii hectare.

            În perioada postbelică în cadrul economiei naţionale s-au format adânci dezechilibre sectoriale, reflectate înainte de toate în rămânerea în urmă a agriculturii. Agricultura a constituit la început sursa principală a acumulării necesară demarajului industrializării. Dezvoltarea unei industrii caracterizată şi printr-o serie de deficienţe, ca de exemplu nivelul scăzut al conversiei materiilor prime şi energiei indigene sau importate,  a necesitat accentuarea obţinerii surselor de acumulare din agricultură, fapt care a adâncit dezechilibrul dintre agricultură si celelalte sectoare ale economiei naţionale, dintre oraş şi sat si a contribuit la criza economică socială a sistemului comunist din tara noastră.

            Situaţia grea a agriculturii noastre în 1989 de care trebuie să se tină seama în proiectarea unor transformări fundamentale în structura agrară, în baza tehnico-materială, în organizarea exploataţiilor agricole, în mecanismul economico-financiar, care să contribuie la aşezarea agriculturii pe baze moderne şi înscrierea ei în strategia dezvoltării unei economii de piaţă subordonată obiectivelor sociale este reflectată de o serie de fenomene, succint prezentate în cele ce urmează:

1. a) Potenţialul productiv al pământului a fost afectat de sistemul de agricultură practicat. Cercetările pedologice si agrochimice arată înrăutăţirea capacităţii productive a solului prin scăderea conţinutului în humus, eroziunea solului, care afectează circa 6 milioane de hectare, excesului de umiditate precum şi gradului ridicat de poluare. Unele amenajări pentru irigaţii solicită consumuri specifice ridicate de apă şi combustibili, de muncă socială, determinând o eficientă redusă a producţiei agricole. Uriaşul efort material şi financiar, care a dezechilibrat pentru mulţi ani bugetul României, nu s-a justificat datorită utilizării parţiale a suprafeţei echipate pentru irigat. România nu a irigat niciodată o suprafaţa mai mare de 1- 1,2 milioane hectare, diferenţa de 1,8-2 milioane hectare reprezintă investiţie executată şi neexploatată (C.Răuţă).
2. b) Dotarea cu tractoare, maşini şi instalaţii era insuficientă, la aceasta adăugându-se şi faptul că un număr însemnat de tractoare şi maşini agricole din parcul existent prezintă un grad ridicat, avansat de uzură fizică şi morală, realizând performante tehnice relativ scăzute şi consumuri ridicate de carburanţi.
3. c) Unul din elementele primordiale ce concură direct la creşterea producţiei agricole este folosirea de îngrăşăminte chimice în cantităţi din ce în ce mai mari. Anual, cantitatea de îngrăşăminte chimice folosite  în ţara noastră nu a depăşit însă un plafon de 1,0 – 1,2 milioane tone s.a. deşi necesarul de îngrăşăminte pentru agricultură era de câteva ori mai mare şi chiar producţia de îngrăşăminte ca atare era de câteva ori mai mare. Cauza o constituie exportul masiv de îngrăşăminte chimice pentru obţinerea de devize convertibile, deşi dacă aceste îngrăşăminte se foloseau în ţară, efectele economice pe ansamblu ar fi fost mult mai mari.

            Consumul de îngrăşăminte chimice, exprimat în substanţă activă, a fost în 1989 de circa 120 kg s.a. la 1 hectar teren arabil, cu mult sub necesităţi.

            În perioada respectivă consumul de îngrăşăminte din ţara noastră era de 2 ori mai mic fată de Bulgaria, de 3 ori mai mic fată de Cehoslovacia, de 4 ori mai mic fată de Japonia, Elveţia, Germania si de peste 6 ori mai mic fată de Olanda.

1. d) In ceea ce priveşte sectorul creşterii animalelor s-a manifestat un pronunţat proces de deteriorare biologică la bovine si ovine mai ales, ca urmare a neasigurării condiţiilor de furajare si îngrijire a acestora.

            În privinţa sistemului de furajare s-a ajuns ca cerinţele biologice de creştere şi dezvoltare a animalelor să fie incomplet satisfăcute. Dacă porcinele şi păsările s-au dezvoltat destul de bine chiar în cadrul complexelor gigant de tip industrial până când s-a redus aprovizionarea acestora cu concentrate în special furaje proteice, bovinele şi ovinele au fost vitregite, furajarea lor fiind neraţională.

1. e) Îmbătrânirea si feminizarea forţei de muncă din agricultură a constituit un fenomen negativ cu consecinţe de lungă durată. Astfel, din totalul membrilor cooperatori peste 65% îl reprezentau femeile, 50% din numărul participanţilor la muncă era în vârstă de peste 50 de ani şi numai 10% din totalul forţei de muncă îl reprezenta forţa de muncă tânără, fată de 32% pe ansamblul economiei naţionale.

            Procesul de migrare a populaţiei din mediul rural a determinat mari diferenţieri pe zone si între judeţe, atât în ceea ce priveşte ponderea populaţiei ocupate în agricultură cât si numărul de persoane ce reveneau la 100 hectare teren arabil. În multe cooperative agricole de producţie lucrările erau executate de către pensionari şi forţa de muncă din afara unităţilor, fenomen determinat de dificultăţile întâmpinate în menţinerea şi participarea la muncă a cooperatorilor, datorită nivelului redus al veniturilor obţinute de aceştia pentru munca prestată fată de veniturile personalului muncitor din agricultura de stat si din alte ramuri. In ultimii ani ai regimului comunist, veniturile lunare ale cooperatorilor au fost de 5 ori mai mici decât ale unui lucrător din întreprinderile agricole de stat.

            Scăderea cointeresării cooperatorilor pentru participarea la muncă a fost influenţată începând din anul 1982 (anul generalizării acordului global) şi de micşorarea retribuţiei în natură.

            Condiţiile de viată şi securitate socială ale ţărănimii cooperatiste au fost inferioare faţă de cele ale altor categorii de oameni ai muncii. În ultimii ani, pensia lunară a unui cooperator pensionar a fost de peste 7 ori mai mică fată de pensia unui pensionar pe linia asigurărilor sociale de stat.

            Diferenţieri între drepturile cooperatorilor si ale altor categorii de personal muncitor au existat şi în ceea ce priveşte pensiile de urmaş, alocaţiile pentru copii, concediile medicale, concediile de sarcină şi lehuzie etc.

1. f) Nivelul atins de agricultură este oglindit în rezultatele de producţie obţinute în 1989, care se situează cu mult sub cele realizate de o serie de ţări europene. Astfel, la grâu, România a realizat 3 364 kg / hectar, în timp ce în anul anterior Germania a realizat 6 838 kg/ha, Cehoslovacia 5 283 kg/ha, Franţa 6 151 kg /ha iar Bulgaria 3 390 kg/ha.  La porumb boabe, faţă de producţia medie la hectar de 2 473 kg obţinută în tara noastră, în Italia  s-a realizat 7 492 kg, în Germania 7 481 kg, în Franţa 7 230 kg, în Ungaria 5 460 kg iar în Bulgaria 3 170 kg.

            În zootehnie, producţia medie de lapte pe o vacă furajată a fost în 1989 în unităţile agricole de stat de 2 801 litri, iar în unităţile cooperatiste, de 1 516 litri, situându-se cu mult sub nivelul realizat în anul 1988  în unele ţări europene: 6 069 l în Suedia, 6 932 l în Olanda, 4 871 l în Ungaria,        3 894 l în Cehoslovacia, 3 358 l în Bulgaria.

            Nivelul scăzut al producţiilor medii vegetale si animale, coroborat cu exportul de produse agricole a constituit cauza fundamentală a neajunsurilor din domeniul aprovizionării populaţiei cu produse agroalimentare.

            Principalele elemente care au frânat în perioada comunistă dezvoltarea agriculturii ca ramură a economiei naţionale şi a ţărănimii în special ca formaţiune socială au fost următoarele:

1. a) Agricultura, ca de altfel si celelalte ramuri ale economiei naţionale, şi-a desfăşurat activitatea în cadrul general al unui sistem excesiv de centralizat.
2. b) Preturile produselor agricole erau mult sub valoarea lor reală, nu asigurau un nivel minim de profitabilitate, nu asigurau un nivel de viată acceptabil producătorilor agricoli. Prin acest sistem, an de an se acumulau datorii ale producătorilor agricoli care erau stinse cu “generozitate” şi care ascundeau de fapt însăşi conţinutul nedrept al întregului sistem economic socialist.
3. c) Nu a existat o corelaţie între planul de producţie, elaborat şi transmis de stat si mijloacele necesare realizării sarcinilor planificate, respectiv realizarea aberantelor producţii medii la hectar sau pe animal, de cele mai multe ori nerealizabile tehnic şi biologic.
4. d) S-a creat un raport neechitabil, un dezechilibru, între producţia vegetală şi producţia animală. Astfel, se prevedeau importante creşteri a efectivelor de animale şi a producţiilor pe animal, în schimb suprafeţele ocupate de culturile furajere scădeau an de an, ajungând în 1980 la cifra de 850 mii hectare, fată de 1 766 mii hectare în 1973. Evident că numai cu 0,11 hectare culturi furajere cât reveneau în 1980 pe o unitate vită mare nu se putea asigura creşterea efectivelor de animale si a producţiilor medii pe cap de animal.
5. e) Valoarea nou creată de către producătorul agricol nu se regăsea contabil si economic în cadrul agriculturii ca ramură si deci nu se redistribuia în cadrul său, între producătorii agricoli, ci era transferată industriei alimentare sau în general sectorului agroindustrial, de unde, prin intermediul aşa numitului impozit pe circulaţia mărfurilor, intrau în vistieria statului.

            Numai în perioada 1981-1985 din agricultură, prin sistemul de impozite pe circulaţia mărfurilor, impozit pe salariu, C.A.S., pensii, cotă la tehnică nouă etc. s-au trecut la bugetul statului aproape 100 miliarde lei anual, privând în felul acesta pe producătorii agricoli de substanţiale venituri (Ex. Terra aurum, nr.216/1990).

1. f) Plusprodusul creat în agricultură a fost sistematic extras din această ramură prin scumpirea mijloacelor de producţie necesare agriculturii: tractoare, maşini agricole, îngrăşăminte chimice etc., nejustificate din punct de vedere economic, vândute astfel nu la valoarea lor, ci la valori mult mai mari.
2. g) Statul îşi asigura producţia agricolă necesară prelucrării în unităţile agroindustriale aflate în proprietatea sa prin intermediul contractelor obligatorii în care, bineînţeles, statul stabilea atât cantitatea contractată si mai ales preţul de contractare .
3. h) O teorie cu largă circulaţie în epocă a fost aceea a polului integrator ca instrument de polarizare, de centralizare a veniturilor create în agricultură, rolul de pol integrator jucându-l cel ce prelucrează produsele agricole (de obicei fabricile din industria alimentară). Această teorie a privat producătorul agricol de a participa la redistribuirea veniturilor create în procesul prelucrării produselor agricole.