Externalitatile

1. Conceptul de externalitate; formele sale

Externalitãţile sunt cunoscute ca fiind efecte externe, economii sau pierderi externe, efecte locale sau generale. De multe ori se utilizeazã termenul de efecte externe tehnologice în scopul diferenţierii conţinutului externalitãţilor de economiile sau pierderile economice bãneşti.

Apariţia externalitãţilor este o consecinţã a interdependenţelor care se manifestã între funcţia utilitãţii şi funcţia de producţie, respectiv între consumator şi producãtor. Cu alte cuvinte, acţiunile unui producãtor au efecte care se pot rãsfrânge asupra consumatorilor, influenţându-le activitatea pozitiv sau negativ. De exemplu, un apicultor genereazã efecte pozitive asupra vecinilor prin oferirea serviciilor de polenizare. Poluarea reprezintã în schimb, un efect negativ. În timp ce externalitatea pozitivã mãreşte utilitatea sau producţia agenţilor afectaţi, cea negativã le diminueazã.

Teoria economicã identificã externalitãţile pozitive şi negative ca fiind marginale sau inframarginale. Externalitãţile marginale se manifestã atunci când o schimbare a activitãţii generatoare de externalitate influenţeazã producţia sau utilitatea resimţitã de agenţii afectaţi. În schimb,externalitãţile inframarginale sunt cele la care o modificare în activitatea generatoare de externalitate nu influenţeazã în nici un fel producţia sau utilitatea resimţitã de agenţii afectaţi.

În situaţia în care activitatea generatoare de externalitate se modificã în aşa fel încât activitatea afectatã de externalitate se îmbunãtãţeşte fãrã ca cea generatoare de efect sã se înrãutãţeasã, se spune cã este o externalitate tip Pareto.

Externalitãţile apar datoritã insucceselor pieţei. Acestea, la rândul lor, se explicã prin incapacitatea pieţei de a respecta drepturile de proprietate.

Dreptul de proprietate asupra resurselor se referã la capacitatea de utilizare a resurselor, bunurilor şi serviciilor. Proprietatea unui activ conduce la manifestarea urmãtoarelor drepturi:

• de folosire a activului;
• de modificare a formei şi substanţei bunului;
• de transfer al tuturor drepturilor prin vânzare.

Externalitãţile nu se explicã printr-o alocare iraţionalã a resurselor. Potrivit teoremei lui Coase, aceastã alocare se bazeazã pe inexistenţa costurilor de tranzacţie şi pe exercitarea drepturilor de proprietate. Producãtorul şi consumatorul de externalitate urmãresc un schimb reciproc avantajos, adicã internalizarea externalitãţilor, indiferent cine deţine dreptul de proprietate asupra utilizãrii resurselor.

Externalitãţile exprimã diferenţa dintre costurile sau avantajele economice înregistrate la nivel de agent economic şi costurile sau avantajele sociale manifestate în societate. Ele apar astfel, ca urmare a inexistenţei pe piaţa concurenţialã a unor bunuri sau servicii dorite de consumatori. Altfel spus, externalitãţile se produc ori de câte ori acţiunile unui agent economic influenţeazã mediul în care acţioneazã alt agent economic, fãrã a afecta sistemul de preţuri.

Pentru a înţelege cum se manifestã externalitãţile pozitive şi negative şi de ce ele se considerã surse ale insuccesului pieţei concurenţiale, se impune o analizã comparativã între ele:

Apariţia externalitãţilor corespunde de cele mai multe ori cu o alocare ineficientã a resurselor. Pentru corectarea acestei deficienţe a pieţei, se pot utiliza trei modalitãţi:

1. a) sistemul impozitelor şi subvenţiilor

Prin acest mecanism se impune ajustarea preţurilor determinate pe considerente economice ale produselor care provin din activitãţi ce induc externalitãţi, cu costul corespunzãtor efectului produs. Ceea ce rezultã este un preţ social mai mic sau mai mare decât preţul calculat economic, în funcţie de costurile, respectiv beneficiile sociale care s-au generat.

1. b) sistemul pieţelor inexistente

Problema activitãţilor care produc externalitãţi este cã rezultatul dublu al acestora _ bunul economic şi externalitatea _ nu îşi gãseşte spaţiu de comercializare, decât parţial, adicã pentru bunul economic. Cu alte cuvinte, pentru externalitãţi nu existã pieţe. Imaginarea unei pieţe a externalitãţii ar fi posibilã prin asimilarea acesteia cu un bun economic şi determinarea cantitãţii optime de externalitate s-ar face similar cu determinarea producţiei optime.

1. c) sistemul drepturilor de proprietate

Evitarea externalitãţilor în acest caz porneşte de la premisa cã dacã o firmã genereazã externalitãţi şi afecteazã activitatea alteia, atunci acestea douã ar trebui sã devinã un singur agent economic care sã urmãreascã deţinerea profitului global maxim.

Rezultã cã piaţa concurenţialã are limite în ceea ce priveşte alocarea resurselor, impuse de structura pieţei sau de mecanismul preţurilor. Atunci când insuccesul pieţei se explicã prin aceastã a doua cauzã, apar externalitãţi pozitive sau negative. Evitarea manifestãrii lor este un procedeu complex şi costisitor, dar necesar. Corectarea deficienţelor pieţei se poate face astfel, prin evitarea externalitãţilor care corespund unei mai bune alocãri a resurselor.

2. Analiza externalitãţilor

Externalitãţile pot fi analizate dincolo de explicaţia lor prin ineficienta utilizare a resurselor. În acest sens, fenomenul externalitãţilor se poate rezolva prin soluţii de compromis între partea generatoare şi partea influenţatã de externalitate. Iatã câteva exemple:

1. fumatul colegului de camerã reprezintã o externalitate negativã pentru celãlalt coleg nefumãtor. Soluţiile extreme: fie fumãtorul renunţã la fumat, fie nefumãtorul îşi schimbã locuinţa, nu sunt dorite de nici o parte. Prin discuţii şi explicaţii ale necesitãţilor fiecãruia, se ajunge la soluţia de compromis prin care se abţine de la fumat anumite intervale de timp într-o zi. În acest fel, efectul negativ al externalitãţii este împãrţit între generatorul de externalitate care este nevoit sã-şi restricţioneze consumul de ţigãri, şi partea afectatã de externalitate care suportã parţial efectul fumatului prin restrângerea orelor de consum de ţigãri.
2. poluarea unui loc de cãtre o firmã industrialã reprezintã o altã externalitate negativã care afecteazã pescarii din acea zonã. Producţia industrialã este direct proporţionalã cu nivelul poluãrii şi cu profitul firmei. Cu cât producţia este mai mare, cu atât profitul sãu creşte, dar se amplificã şi poluarea în zonã. Si atunci, se pune problema stabilirii optimului de producţie care corespunde unui nivel acceptat de poluare. Aceasta, deoarece soluţia extremã de încetare a activitãţii industriale nu este acceptatã din moment ce investiţia în echipamente este ridicatã. În figura nr. 1 se observã corelaţia inversã dintre profitul industrial şi profitul din pescuit.

Fig. nr. 1: Profitul în activitãţile industriale şi de pescuit

Se observã cã atunci când producţia creşte în activitatea industrialã, nivelul poluãrii se mãreşte iar profitul marginal se diminueazã; relaţia inversã producţie-profit marginal este pusã în evidenţã de curba AA’. În activitatea de pescuit se înregistreazã o creştere a pierderii marginale de venituri pe mãsurã ce producţia industrialã se mãreşte; relaţia directã producţie industrialã-pierdere marginalã în prezent este pusã în evidenţã de curba BB’.

Soluţia de compromis adoptatã de cei doi agenţi economici se referã la restrângerea producţiei industriale astfel încât activitatea de pescuit sã fie mai puţin afectatã. Dacã restrângerea producţiei în industrie coincide cu volumul A’C, producându-se nivelul OC faţã de OA’ profitul în activitatea de pescuit creşte corespunzãtor ariei A’CFG, în timp ce profitul industrial se diminueazã numai cu un nivel corespunzãtor ariei A’CE. Pentru ca producãtorul de poluare sã fie determinat sã-şi reducã producţia, firma de pescuit este dispusã sã-i plãteascã pierderea de profit pe care o înregistreazã prin diminuarea producţiei. În acest fel producãtorul industrial nu pierde nimic, iar pescarul câştigã din activitatea proprie un spor echivalent cu aria A’EFG.

Desigur, negocierile dintre cele douã pãrţi determinã nivelul producţiei industriale. Optimul acestuia din punctul de vedere al suportabilitãţii externalitãţii corespunde cu nivelul de producţie la care profitul marginal industrial coincide cu pierderea marginalã în activitatea de pescuit (nivelul D).

Analiza externalitãţilor se bazeazã pe înţelegerea comportamentului agenţilor economici care provoacã şi sunt afectaţi de aceste activitãţi.

Pentru simplificare, se presupune cã un agent economic A este influenţat de activitatea unui singur agent economic B. În realitate, fiecare individ sau participant la viaţa economicã este afectat de acţiunile mai multor agenţi pe piaţã.

Externalitatea apare în momentul în care o modificare în activitatea agentului B afecteazã utilitatea sau producţia agentului A. Influenţa poate fi pozitivã şi se numeşte externalitate pozitivã sau economie externã, sau negativã şi reprezintã o externalitate negativã sau pierdere externã. Externalitatea pozitivã apare atunci când o sporire a activitãţii firmei B conduce la creşterea satisfacţiei sau producţiei firmei A. Externalitatea negativã se manifestã atunci când o sporire a activitãţii firmei B conduce la scãderea satisfacţiei sau producţiei firmei A.

Desigur cã firma A încearcã sã influenţeze comportamentul firmei B indiferent de tipul externalitãţii:

• A va încerca sã-l influenţeze pe B sã mãreascã volumul resurselor alocate activitãţii sale dacã aceasta genereazã externalitãţi pozitive;
• A va încerca sã-l determine pe B sã-şi restrângã activitatea, dacã aceasta provoacã externalitãţi negative.

Influenţarea unui agent de cãtre altul se poate face prin mai multe instrumente: schimb, convingere, compromis, acord, convenţie sau acţiune colectivã.

Existenţa externalitãţii negative nu înseamnã în mod obligatoriu şi ineficienţã în activitatea economicã. Dacã agentul B generator de externalitate nu înregistreazã nici o diminuare a producţiei, în timp ce agentul economic A influenţat de exterrnalitate este afectat mai puţin, se spune cã externalitatea este însoţitã de ineficienţã. Dar dacã agentul A suportã mai puţin efectul externalitãţii pe seama diminuãrii producţiei agentului B, atunci externalitatea este însoţitã de eficienţã.

La fel, în cazul externalitãţii pozitive, manifestarea acesteia nu este însoţitã în mod obligatoriu de eficienţã. Dacã resursele alocate de agentul B se majoreazã, iar agentul A resimte o satisfacţie suplimentarã, atunci existã eficienţã economicã în procesul transferãrii efectului externalitãţii. Dar dacã creşterea resurselor utilizate de agentul B nu conduce la un surplus de utilitate sau producţie de partea agentului A, externalitatea este însoţitã de ineficienţã.

3. Echilibrul în condiţii de externalitate

O problemã aparent simplã necesitã o analizã a externalitãţilor dacã percepţia pãrţilor care influenţeazã şi respectiv, care este afectatã este diferitã. Soluţia se gãseşte printr-o analizã de echilibru în condiţiile date.

Fie de exemplu doi proprietari cu terenuri învecinate. Construcţia unei case de cãtre unul dintre ei devine o problemã de externalitate dacã individul A este adeptul unei case mai puţin înalte, pentru a nu renunţa la priveliştea de care dispune, iar individul B este adeptul unei case înalte, pe mai multe nivele pentru a pãstra din teren şi a se putea deplasa în voie în spaţiul propriu.

Si atunci? Decizia optimã privind construirea casei devine o problemã de stabilire a înãlţimii acesteia care sã satisfacã pe ambii proprietari.

În figura nr. 2 se observã aprecierea marginalã a indivizilor A şi B în funcţie de înãlţimea casei.

Fig. nr. 2: Aprecierea marginalã a activitãţii de construire a casei

Se remarcã faptul cã individul A este pe deplin satisfãcut cu o casã de înãlţime 0 (I₀), adicã terenul învecinat sã rãmânã fãrã casã, deoarece înregistreazã costuri nule. Începând cu dimensiunea I₁, casa devine o problemã şi o sursã generatoare de costuri suplimentare. În schimb, individul B resimte cea mai micã satisfacţie la o casã de dimensiune zero (I₀); aceasta creşte, odatã cu dimensiunea casei şi devine maximã la înãlţimea I₄. Cu alte cuvinte beneficiul marginal este cel mai mare la I₄ când costurile marginale sunt zero.

Determinarea înãlţimii optime a casei, adicã a soluţiei de compromis între cei doi indivizi se face prin confruntarea costurilor marginale resimţite la diferite dimensiuni ale casei, ca în figura nr. 3.

Fig. nr. 3: Echilibrul marginal în condiţii de externalitate 
(cheltuielile de construcţie sunt suportate de individul B)

În figura nr. 3, CM_A reprezintã costul marginal perceput de individul A, CM_B costul marginal suportat de individul B iar CME_B costul marginal suportat de individul B în condiţiile externalitãţii, adicã ale construirii casei. CME_B este mai mic decât CM_B deoarece nu include şi cheltuielile suplimentare de construcţie propriu-zisã, ci numai sacrificiul pe care îl resimte individul B care este nevoit sã accepte o protecţie mai scãzutã prin reducerea înãlţimii casei.

Astfel, echilibrul dintre confruntãrile de opinie între A şi B este marcat de intersecţia dintre CM_A şi CME_B. Prin urmare, o casã cu înãlţimea I₂ satisface cel mai bine indivizii A şi B care suportã amândoi o pierdere de satisfacţie. A nu este pe deplin satisfãcut, deoarece I₀ corespunde utilitãţii sale maxime, iar B nu este pe deplin satisfãcut deoarece I_B corespunde utilitãţii sale maxime. Cu o casã de înãlţime I₂ individul A acceptã o creştere cu I₂, iar individul B acceptã o diminuare a înãlţimii casei cu I_B _ I₂.

Dacã însã cheltuielile de construcţie propriu-zisã sunt suportate de individul A, atunci existã un nivel al costului marginal suportat de A în condiţiile externalitãţii CME_A şi este mai mic decât CM_A (vezi graficul nr. 4).

Fig. nr. 4: Echilibrul marginal în condiţii de externalitate

(cheltuielile de construcţie sunt suportate de individul A)

CME_A este superior CM_A deoarece individul A nu numai cã resimte un sacrificiu din ce în ce mai mare pe mãsurã ce creşte înãlţimea casei, dar suportã în plus şi cheltuielile de construcţie. Se poate presupune cã acesta este dispus sã plãteascã construcţia dacã astfel i se garanteazã un câştig superior prin decizia asupra înãlţimii.

Se observã cã înãlţimea casei consideratã optimã este aceeaşi I₂, indiferent cine plãteşte pentru construcţia efectivã a acesteia. De aceastã datã, individul A este dispus sã suporte o pierdere marginalã compensatã de economia marginalã de care se bucurã individul B. Astfel, nivelul optim de externalitate nu se modificã odatã cu schimbarea dreptului de construire a casei, dar aceasta din urmã afecteazã distribuţia de avuţie. Atunci când B deţine dreptul de construire a casei, A trebuie sã compenseze efortul lui B de a reduce înãlţimea la I₂. Când individul A deţine dreptul de construcţie, B trebuie sã compenseze efortul lui A de reducere a înãlţimii casei la dimensiunea I₂.

Prin urmare, este necesar sã se facã distrincţia între costul social marginal şi costul privat marginal deoarece, ori de câte ori apare o externalitate se manifestã şi anumite costuri sociale. Altfel spus, costul privat exprimã cheltuielile propriu-zise ocazionate de o anumitã acţiune, iar costul social, cheltuielile generate de sacrificiile fãcute pentru ca acţiunile sã fie acceptate de ceilalţi participanţi la viaţa economicã.

Existenţa unui decalaj între costul social marginal şi costul privat marginal aratã cã existã o externalitate în economie. Desigur, o soluţie eficientã se înregistreazã atunci când ambii parteneri într-o relaţie de schimb câştigã. Câştigul însã, nu este cel maxim, decât rareori, pentru cã luarea în considerare a interesului partenerului înseamnã renunţarea la o parte din câştigul propriu care ar putea fi înregistrat numai ipotetic dacã partenerul de afacere este dispus sã accepte toate condiţiile celuilalt. Astfel, atunci când negocierea este posibilã, se înregistreazã cea mai bunã soluţie. În mod normal, orice individ are dreptul la recompensã ceea ce înseamnã cã acţiunile

oricãrei persoane care dãuneazã alteia sunt considerate ilegale dacã cel vãtãmat nu este compensat.

Echilibrul în condiţiile recompensãrii pãrţii vãtãmate este prezentat în figura nr. 5.

Fig. nr. 5: Echilibrul în condiţiile recompensãrii pãrţii vãtãmate

Dialogul, comunicarea şi abilitatea partenerilor de a negocia conduc la cea mai bunã soluţie practicã influenţând distribuţia avuţiei. Iniţial, un agent economic identificã numai costul privat şi apoi şi cel extern. Soluţia optimã (în exemplul dat I₂) este o soluţie de compromis care conduce la nivelul costului marginal în condiţii de externalitate când este recompensatã partea vãtãmatã. Acest cost apare sub forma unei curbe frânte deoarece pânã la nivelul înãlţimii I₁ nu se justificã nici o recompensã iar dupã nivelul I₁, cheltuielile de recompensare cresc pe mãsurã ce creşte şi înãlţimea casei.

Acelaşi raţionament se poate urmãri în situaţia construirii unui gard între douã proprietãţi deţinute de proprietari cu interese contradictorii privind mãrimea gardului. La fel, dacã un agent poluant dãuneazã activitãţii altuia, acţiunile sale sunt considerate ilegale, dacã nu se recompenseazã partea afectatã. Creşterea unui animal (sau unor pãsãri) devine o problemã de externalitate dacã indivizii care locuiesc alãturi şi în împrejurimi sunt afectaţi de aceastã situaţie. Deschiderea unei cafenele la parterul unui bloc, sau a unui bar cu

desfacere de bãuturi rãcoritoare şi alcoolice în curtea vecinului afecteazã mai mulţi indivizi care au dreptul la negociere şi eventual recompensare. Si exemplele pot continua.

4. Nivelul optim de externalitate

În situaţia unei externalitãţi pozitive, nu se pune problema unei soluţii deoarece nu existã contradicţii între generatorul de externalitate şi beneficiarul non-producãtor de externalitate. Nici dacã producãtorul acesteia considerã cã poate cere o platã din partea beneficiarilor de efectele acţiunilor sale. Aceasta deoarece beneficiarii de externalitate nu au interesul sã plãteascã din moment ce nu au solicitat nici o activitate.

O soluţie a externalitãţii se impune numai în cazul externalitãţii negative. De aceastã datã, acţiunea unui individ dãuneazã sau afecteazã negativ acţiunile altor indivizi şi prin urmare, interesele lor sunt contradictorii.

Externalitatea apare ca un efect colateral al unei activitãţi de producţie sau consum. Si atunci, se poate întâmpla situaţia în care costul diminuãrii externalitãţii, adicã a efectelor negative ale activitãţii devine mai mare decât câştigul înregistrat din aceastã reducere. Înseamnã, cã potrivit analizei cost-beneficiu nu este eficient sã se acţioneze în acest sens de diminuare a efectelor negative. Cu alte cuvinte, soluţia eficientã în condiţii de externalitate este dificil de determinat. Costul marginal al diminuãrii externalitãţii trebuie sã egaleze beneficiul marginal al acestei acţiuni. În situaţia poluãrii, costul diminuãrii poluãrii trebuie sã egaleze câştigul înregistrat dintr-un mediu natural mai curat. Altfel costul obţinerii unei poluãri mai scãzute poate fi superior câştigului pe care îl resimte societatea în condiţiile mai puţin poluante. Ca în orice analizã marginalã, graficul sugereazã echilibrul, ca în figura nr. 6.

Fig. nr. 6: Soluţia eficientã prin analiza marginalã

CM este costul marginal care tinde sã creascã dacã se intensificã eforturile de diminuare a efectelor negative de externalitate. VM este câştigul marginal care scade dacã externalitatea se diminueazã. Nivelul E_e exprimã soluţia eficientã respectiv externalitatea eficientã care justificã cheltuielile prin câştigul suplimentar pe care îl primeşte societatea. La un nivel inferior E_e, costul marginal este inferior venitului marginal şi acţiunile de reducere a externalitãţii pot continua. Dar, peste nivelul E_e asemenea acţiuni nu se mai justificã din punct de vedere economic.

Soluţia eficientã se poate determina şi dacã se coreleazã costul social marginal cu venitul sau avantajul marginal al producãtorilor de externalitate. În figura 7 soluţia optimã este datã de nivelul E_e‘ la care externalitatea se manifestã în condiţiile egalitãţii dintre costul social marginal (CMS) şi venitul marginal (VM) al producãtorului de externalitate.

Producãtorii genereazã o externalitate cu atât mai mare cu cât nivelul producţiei sau activitãţii sale este mai ridicat. Astfel se poate spune cã ei câştigã din producerea externalitãţii deoarece profilul este mai ridicat când producţia este mai mare şi nu se cheltuieşte nimic pentru controlul, respectiv diminuarea externalitãţii.

În economia realã este dificilã determinarea nivelului optim de externalitate datoritã problemelor de exprimare a costurilor marginale sociale şi câştigurilor suplimentare. Totuşi, se poate apela

Fig. nr. 7: Soluţia optimã la problema externalitãţii negative

la o determinare directã a avantajelor acţiunilor de diminuare a externalitãţilor şi la o determinare indirectã a acestora.

În mod direct, se pot determina efectele adverse ale externalitãţii negative pe de o parte şi înclinaţia spre cheltuieli în scopul atenuãrii acestor efecte. În acest sens se calculeazã costurile care nu se suportã de cãtre pãrţile afectate de externalitate, atunci când producãtorul acesteia acceptã o diminuare a efectelor negative. În cazul unui râu poluat, beneficiul reducerii poluãrii este dat de costul care nu se mai plãteşte atunci când apa nu mai necesitã tratament de depoluare. În general, este dificilã exprimarea acestor cheltuieli, mai ales dacã avantajele diminuãrii externalitãţii se reflectã într-un mediu deconectant sau şanse mai mari de recreere. De aceea, din punct de vedere economic, este necesar sã se aprecieze înclinaţia spre cheltuieli de diminuare a efectelor externalitãţii a indivizilor afectaţi. Aceastã dispoziţie sau înclinaţie spre cheltuieli este de asemenea, greu de estimat deoarece indivizii, chiar dacã sunt chestionaţi pot adopta un comportament declarativ diferit de cel real, mai ales pentru cã declaraţia în sine nu îi obligã automat la plata efectivã.

În mod indirect, avantajele acţiunilor de diminuare a externalitãţilor se pot estima pe baza variaţiilor valorilor bunurilor care includ costuri impuse de externalitate. Un teren situat în apropierea unui râu poluat este mai ieftin decât unul similar aflat în apropierea unui râu nepoluat. O casã amplasatã în apropierea unei fabrici este mai ieftinã decât una similarã amplasatã într-un teritoriu mai puţin poluant. Un apartament situat într-un bloc cu vecinãtate zgomotoasã şi mediu turbulent (eventual o cafenea la parter, sau vecini gãlãgioşi) este mai puţin valoros decât altul situat într-un mediu liniştit, sigur şi atractiv. Asemenea diferenţe de valoare exprimã tocmai preocuparea indivizilor de a beneficia de externalitãţi negative cât mai mici. Dar, de multe ori, nici aceastã estimare nu poate fi realizatã cu precizie, existând situaţii în care beneficiile nu pot fi cuantificabile, cum ar fi aspectele legate de supravieţuire sau salvarea de vieţi omeneşti, sau privind etica şi distribuţia avuţiei în societate. În aceste situaţii, soluţia optimã la problema externalitãţii se alege nu pe considerente economice, ci politice.

Decidenţii politici adoptã soluţii privind diminuarea externalitãţilor negative acordând prioritate metodei minimizãrii costurilor, adicã luând în considerare argumentele economice ale analizei cost-beneficiu. Dar deciziile nu se bazeazã întotdeauna pe argumente economice, ci şi etice. Dacã poluarea este externalitatea asupra cãreia trebuie sã se decidã, existã mai multe soluţii^[1]:

• reducerea nivelului producţiei. Costul diminuãrii poluãrii este dat de valoarea producţiei la care s-a renunţat plus cheltuielile de restrângere ale activitãţii;
• schimbarea procesului de producţie. Costul diminuãrii poluãrii este dat de cheltuielile suplimentare impuse de o nouã tehnologie mai puţin poluantã;
• folosirea de echipamente de remediere a efectelor poluãrii. Costul diminuãrii poluãrii este dat de cheltuielile pe care le implicã noua formã de poluanţi, ceva mai puţin nocivi generaţi de activitatea economicã;
• schimbarea amplasãrii generatorului de poluare într-o zonã cu impact mai redus. Costul diminuãrii poluãrii este dat de cheltuielile ocazionate de transport şi reamplasare, plus noile cheltuieli de poluare.

Prin urmare, costurile şi beneficiile generate de acţiunile de diminuare a externalitãţilor sunt dificil de estimat cu exactitate. De aceea deciziile politice se bazeazã pe aproximãri ale acestor costuri şi beneficii. Identificarea nivelului optim sau eficient de externalitate impune costuri, de multe ori ridicate de informare, reglementare şi chiar constrângere. Informarea se manifestã ca necesitate pentru agenţii economici de a reuşi sã adopte acea acţiune care genereazã cele mai mici costuri şi cele mai mari avantaje. Reglementarea se manifestã ca necesitate a funcţionãrii pieţelor în condiţii de concurenţã imperfectã şi cu interese contradictorii ale agenţilor economici. Constrângerea este o necesitate a reglãrii nivelului de externalitate când generatorul sãu nu este preocupat de interesele semenilor afectaţi de efectele acţiunilor proprii.

5. Controlul externalitãţilor

Externalitãţile trebuie şi pot fi controlate. Acţiunile de control al externalitãţilor capãtã forma interdicţiilor, izolãrilor şi reglementãrilor guvernamentale. Aceste acţiuni diferã de la economie la economie, şi, în cadrul aceleiaşi ţãri, de la o externalitate la alta deoarece legislaţia este diferitã şi în plus, diferã şi localizarea şi tipul producãtorilor de externalitate, ca şi grupurile afectate de aceasta.

La baza controlului externalitãţilor se aflã câteva criterii care permit intervenţia micro sau macroeconomicã în manifestarea externalitãţilor:

• eficienţa;
• cheltuielile agenţiilor publice;
• flexibilitatea;
• etica.

Eficienţa economicã este criteriul esenţial al activitãţii economice în funcţie de care se urmãreşte maximizarea efectelor sociale.

Cheltuielile agenţiilor publici reprezintã un criteriu esenţial în declanşarea unei forme de control al externalitãţilor deoarece include costurile de funcţionare a agenţiilor publice care administreazã acţiunile de control, ca şi costurile implicate de constrângere, respectiv poliţie şi justiţie.

Flexibilitatea se referã la capacitatea agenţilor economici de a se adapta la condiţiile schimbãtoare de piaţã şi de mediu tehnologic.

Etica este strâns legatã de acţiunile distributive ale veniturilor sau avuţiei în societate şi se referã la preocuparea decidenţilor de a identifica efectele externalitãţilor asupra celor care o genereazã, celor care sunt afectaţi fãrã a o produce şi asupra plãtitorilor de impozite.

Interdicţia

Interdicţia unei activitãţi care genereazã externalitate nu este o soluţie eficientã. Dar, combinatã cu constrângerea, atunci când existã bazã legislativã, interdicţia capãtã forma obligativitãţii producãtorului de externalitate de a diminua efectele negative ale acesteia. În acest sens, se determinã costul marginal şi beneficiul marginal la diverse niveluri ale externalitãţii şi se gãseşte soluţia optimã în condiţiile posibilului de piaţã.

În practicã, obligativitatea producãtorului de externalitate de a-şi restrânge acţiunile pentru a diminua externalitatea se concretizeazã în soluţia optimã în trei variante:

• externalitatea la nivel economic, care apare atunci când decizia de diminuare a externalitãţii se bazeazã strict pe analiza cost-beneficiu, fiind o soluţie de echilibru în care se înregistreazã un compromis acceptat atât de producãtor şi de cel afectat de externalitate;
• externalitatea de nivel negociat, care se înregistreazã atunci când producãtorul externalitãţii compenseazã sacrificiul grupului afectat de externalitate iar costul compensãrii este inferior costului de diminuare a externalitţii la nivel economic;
• externalitatea de nivel zero care este o excepţie de la problematica externalitãţilor şi apare atunci când costurile diminuãrii şi chiar eliminãrii externalitãţii sunt atât de mici, încât soluţia optimã este chiar eliminarea activitãţii generatoare de externalitate de cãtre producãtorul ei. Un exemplu în acest sens este poluarea sub forma gunoaielor. Eliminarea totalã a gunoaielor, adicã înregistrarea externalitãţii zero poate fi pentru agentul producãtor mai avantajos decât colectarea şi transportul la centre speciale, ceea ce presupune tehnologii de eliminare a deşeurilor sau limitare la maxim a acestora, fãrã a fi în mod obligatoriu costisitoare.

Izolarea

Izolarea unui agent economic de ceilalţi sau a unui grup de agenţi faţã de altele atunci când activitatea acestuia influenţeazã negativ existenţa sau funcţionarea altor societãţi este o necesitate şi o practicã frecventã în economia de piaţã. Izolarea capãtã forma separaţiei grupurilor cu interese contradictorii şi se manifestã în general în douã variante:

• delimitarea vecinãtãţii ariei de manifestare a grupurilor cu interese contradictorii. De exemplu în numeroase instituţii publice sau private, în avioane sau restaurante, fumãtorii sunt ocupanţii unei pãrţi distincte faţã de nefumãtori. Este o practicã necesarã, care genereazã tolerare a externalitãţii de cei afectaţi care se simt protejaţi şi este puţin costisitoare şi uşor de administrat;
• schimbarea sau transferul grupului care produce externalitate sau a celui afectat de aceasta. Este vorba de mutarea unei firme care polueazã într-o zonã mai puţin populatã, ceea ce înseamnã reducerea numãrului celor influenţaţi de externalitate. Este o practicã care conduce uneori la o soluţie eficientã, ca în situaţia unei poluãri fonice în care distanţa mare micşoreazã efectul negativ asupra indivizilor. Dar, uneori prezintã dezavantaje pentru cã presupune costuri sociale mari şi inegalitãţi de avuţie; de exemplu, exploatarea unui teren la periferia unui oraş în condiţiile producerii de externalitate genereazã profit pentru întreprinzãtor, dar scãderea valorii proprietãţilor învecinate.

Reglementãrile guvernamentale

Statul se implicã în activitatea economicã şi mai ales atunci când este implicatã problema bunãstãrii indivizilor. Externalitãţile fac obiectul intervenţiei guvernamentale care se concretizeazã în douã variante strategice:

• intervenţia prin directive;
• intervenţia prin supraveghere şi controlul producţiei.

Intervenţia prin directive este o politicã guvernamentalã care impune tuturor generatorilor de externalitãţi negative, adicã tuturor factorilor poluanţi sã acţioneze pentru reducerea poluãrii într-un anumit procent care necesitã acelaşi efort pentru toţi. Nu este o metodã care atinge optimul de externalitate deoarece practicarea acesteia se confruntã cu câteva dificultãţi:

– costul monitorizãrii şi al constrângerii factorilor poluanţi este ridicat;

– informaţia care ajunge la nivelul administraţiei publice nu este completã pentru a determina modificarea standardelor în conformitate cu schimbãrile de tehnologie;

– perceperea aceluiaşi procent de diminuare a poluãrii de la toţi agenţii nu este întotdeauna cea mai ieftinã metodã de reducere a externalitãţii.

În aceste condiţii, în multe economii, guvernele renunţã la solicitarea aceluiaşi procent de diminuare a externalitãţii din partea agenţilor poluanţi în favoarea unor cote diferenţiate care se concretizeazã în sume absolute de cheltuieli apropiate, scopul fiind acelaşi. Diferenţierea se face însã pe baza unei analize de optim al externalitãţii, respectiv cost-beneficiu marginale ale diminuãrii externalitãţii.

Intervenţia prin supraveghere şi controlul producţiei ca modalitate de control al externalitãţilor este o metodã ce prezintã la rândul sãu, avantaje şi dezavantaje. Ca şi în cazul intervenţiei prin directive, costul reglementãrii prin supraveghere şi controlul producţiei este ridicat din cauza necesitãţii de informaţii concrete privind activitatea agenţilor economici, ceea ce presupune programe de inspecţie, adeseori costisitoare. În plus, aceastã metodã se aplicã atunci când transferul amplasãrii firmei poluante nu este posibil sau eficient. Aceastã intervenţie se manifestã în special sub forma obligativitãţii producãtorilor de autoturisme de a le echipa cu catalizatori nepoluanţi şi a folosirii anumitor combustibili în generarea electricitãţii. Este de reţinut cã agenţii economici nu au motivaţia gãsirii de metode mai avantajoase pentru reducerea poluãrii şi, intervenţia guvernamentalã este o soluţie pentru acţiunea colectivã şi chiar, reglementarea unor obligaţii pentru agenţii economici.

Inducerea unor motivaţii pentru diminuarea externalitãţilor este o cale de stimulare a agenţilor economici de a fi preocupaţi de reducerea poluãrii. Aceasta se realizeazã prin motivaţii pozitive sub forma subvenţiilor sau negative sub forma taxãrii sau penalizãrii.

Subvenţiile capãtã rolul de reducere a nivelului de externalitate prin avantajele financiare pe care le primesc agenţii economici. Avantajul subvenţiilor este cã statul poate obţine o distribuţie eficientã a externalitãţii, adicã o diminuare a acesteia fãrã a cãuta informaţii cu privire la modalitãţile practice de diminuare a poluãrii, care rãmân în sarcina agentului economic beneficiar de subvenţie. În plus, în cazul schimbãrii tehnologiei de fabricaţie şi reducerii costurilor, firmele sunt tentate sã adapteze nivelul externalitãţii cãtre optim fãrã o intervenţie suplimentarã din partea guvernului.

Taxarea sau penalizarea se manifestã prin realizarea de plãţi de cãtre indivizii sau firmele care emit poluanţi. Prin aceste taxe, factorii poluanţi capãtã motivaţia reducerii emiterii de poluanţi deoarece costurile proprii se majoreazã prin includerea acestor costuri sociale ale poluãrii.

Grafic, optimul externalitãţii apare la nivelul E₀ (figura nr. 8).

Fig. nr. 8: Efectul taxelor asupra externalitãţii

În mod normal costul social marginal (CSM) egalizeazã venitul marginal (VM) la un nivel al producţiei şi externalitãţii E₀. În funcţie de acesta, se determinã venitul marginal în condiţii de externalitate (VME) prin reducerea profitului sau venitului marginal cu taxele pentru poluare. Aceasta face ca agenţii economici sã fie preocupaţi de minimizarea costurilor de diminuare a externalitãţii generate, ceea ce înseamnã chiar reducerea poluãrii.

Problema esenţialã în practicarea acestei forme de control al externalitãţilor este cã nivelul taxelor trebuie sã fie riguros determinat. Dacã este prea scãzut, firmele nu dau importanţã şi acceptã penalizarea cu uşurinţã pentru cã produc o cantitate suficient de mare care le compenseazã aceastã taxã dar se poate ajunge la niveluri periculoase de externalitate. Dacã este prea mare, existã riscul diminuãrii forţate a producţiei, pânã la reprofilarea agenţilor economici.

Taxa practicatã pentru poluarea indusã trebuie sã reflecte costul social real care depinde de producţia realizatã şi caracteristicile sale, amplasarea firmei, anotimpul şi chiar perioada de timp în care se realizeazã un ciclu de producţie.

Prin urmare, controlul externalitãţilor este o preocupare complexã a puterii publice într-o economie de piaţã. Controlul eficient nu existã pentru toate tipurile de externalitate. Dar, de la caz la caz, se poate apela la o formã de control care prezintã cele mai multe avantaje. În acest sens, o analizã comparativã sprijinã decizia publicã pentru cã ia în considerare mai multe criterii de evaluare, dupã cum se observã în tabelul urmãtor^[2] .