Ceea ce vom urmări în acest curs este o abordare interdisciplinară (din punct de vedere istoric, politic, juridic, economic, şi nu în ultimul rând sociologic) a construcţiei noii Europe. Ceea ce înseamnă de fapt că nu ne vom opri numai asupra aspectelor ce ţin de istoria UE sau de instituţiile acesteia, ci mai ales asupra consecinţelor pe termen mediu şi lung ale proiectului european. Ne vom interesa de asemenea de beneficiile şi costurile estimate asupra întregii Europe, dar şi de contextul actual în care UE joacă un rol tot mai activ pe plan internaţional (din moment ce UE nu mai seamănă cu comunitatea economică a anilor 1970 sau cu comunitatea europeană a anilor 1980).
Dintre efectele extinderii UE, am putea menţiona câteva:
- Posibilitatea de a stabiliza partea centrală şi de est a Europei;
- Posibilitatea de a preveni tulburările economice, de ordin geopolitic sau geocultural;
- Reformele interne în statele candidate asigură – stabilitate la graniţele actuale
- noi oportunităţi de investiţii şi comerţ;
Spre ce anume evoluează UE în plan identitar?
- O piaţă unică;
- O monedă unică;
- Atitudine comună în plan extern;
- Asumarea responsabilităţilor la nivel regional, european, internaţional – actorii europeni au devenit tot mai conştienţi de necesitatea unei voci unice a Europei în plan global.
Care sunt priorităţile UE?
- O nouă construcţie constituţională;
- O politică externă şi de securitate comună;
- Crearea unei identităţi europene de securitate şi apărare;
- Cooperare cu statele din imediata vecinătate.
De unde a apărut ideea de unificare economică şi politică a continentului?
Deşi această idee are o vechime considerabilă, ea nu a devenit o realitate instituţională decât după al doilea război mondial.
Semnificaţia şi sensul evoluţiei comunitare (4h)
Poziţii doctrinare privind natura şi evoluţia Uniunii Europene
Pentru a explica natura Uniunii Europene există mai multe abordări concurente. Unele dintre ele încearcă să compare Uniunea cu forme de organizare politică deja existente (federaţie, confederaţie, regim consociaţional, organizaţie internaţională). Altele consideră Uniunea drept o entitate sui generis. În această privinţă nu s-a ajuns încă la un consens din moment ce există anumite elemente care pot susţine oricare dintre aceste poziţii.
Uniunea Europeană poate fi considerată o structură de tip federal (federaţia este o formă de organizare statală ce constă în asocierea mai multor state, uneori landuri sau provincii, care-şi păstrează organizarea lor proprie, dar având anumite organe politico-administrative şi legi comune; exemple de federaţii: SUA, Australia) dacă luăm în considerare existenţa monedei unice, a Curţii de Justiţie, a unui cadru legislativ independent, a unei serii de acte constituţionale, precum şi cooperarea în politica agricolă şi cea comercială.
Din alte puncte de vedere, Uniunea Europeană poate fi considerată mai degrabă o structură confederală (confederaţia este o uniune se state sau unităţi teritoriale, autonome sau independente, ce au anumite organe ale puterii de stat în comun – parlament, guvern, şef de stat; ea constituie o etapă de trecere spre constituirea unui stat federal şi chiar unitar; exemple de confederaţii: SUA între 1778-1787, până în 1848 Confederaţia elveţiană, între 1815 şi 1866 Confederaţia germană) dacă luăm în calcul faptul că statele membre sunt entităţi separate care au ultimul cuvânt în privinţa deciziilor majore.
De asemenea, Uniunea Europeană nu poate fi considerată nici organizaţie internaţională în sensul clasic al termenului (aşa cum este ONU, de exemplu) întrucât instituţiile sale specifice de decizie sunt de factură supranaţională.
De aceea, mulţi preferă să considere UE drept drept un proiect de integrare unic în istorie ale cărui cărui natură şi evoluţie depind de voinţa liderilor şi cetăţenilor săi.
Dezbaterile privind viitorul Uniunii Europene au avut ca punct de plecare o teorie a integrării ce presupune o abordare a cooperării internaţionale şi a consecinţelor acesteia. Pentru a explica evoluţia UE, se apelează mai ales la două tipuri de argumente.
Potrivit argumentelor realiste, Uniunea este rezultatul conştient al negocierii şi interacţiunii intereselor guvernelor statelor membre. Aceste argumente sunt în concordanţă cu interguvernamentalismul. Aceasta este o teorie a cooperării internaţionale conform căreia guvernele statelor membre conlucrează ca parteneri egali în cadrul unui proces de cooperare. Argumentele realiste au fost folosite mai rar şi de obicei pentru a explica anumite decizii majore care s-au luat de-a lungul timpului în cadrul acestei construcţii europene. S-a apelat la acest gen de argumente mai ales când a fost vorba de cooperare în domeniul politicii externe şi al securităţii comune, unde fiecare guvern continuă să aibă poziţii proprii.
Potrivit argumentelor funcţionaliste, Uniunea este rezultatul intereselor statelor membre, însă ea se dezvoltă într-un mod independent, adesea mai presus de voinţa statelor. În general, oamenii politici şi intelectualii din mediul academic consideră că funcţionalismul oferă explicaţii pertinente privind evoluţia Uniunii Europene, dar şi obiective şi principii în vederea integrării europene. Funcţionalismul propune o abordare non-teritorială a autorităţii politice. Cu alte cuvinte, pentru a obţine pacea şi securitatea cetăţenilor, se renunţă la o responsabilitate a fiecărui guvern pentru un anumit teritoriu în favoarea unei responsabilităţi şi coordonări colective în anumite sectoare ale vieţii publice (de exemplu, economia şi securitatea comună). Această coordonare s-a realizat treptat prin crearea de organizaţii internaţionale (care generează o anumită interdependenţă între ele), stimulînd în acelaşi timp înfiinţarea unor noi structuri de cooperare (proces numit spillover).
Aceasta a fost ideea care a stat la baza înfiinţării celor trei Comunităţi care în anii ᾽90 s-au transformat în proiectul de integrare numit Uniunea Europeană. Neofuncţionalismul (derivat din funcţionalism, dar fiind mai evoluat teoretic şi mai puţin normativ) consideră că evoluţia Uniunii va fi stimulată de instituţiile supranaţionale create de statele membre, fapt dovedit de istoria instituţiilor comunitare şi de dezvoltarea dreptului comunitar, dar care nu este pe deplin valabil din moment ce unele state membre au luat decizii nefavorabile în anumite probleme majore.
În concluzie, Uniunea Europeană este considerată, din punctul de vedere al formei de organizare, o entitate internaţională sui generis cu elemente interguvernamentale şi supranaţionale. În ultimii ani, acest proiect de integrare a generat două modele similare, unul în Africa (Uniunea Africană, 2002) şi altul în America de Sud (Comunitatea Naţiunilor din America de Sud, 2004). Totuşi, spre deosebire de UE, ambele proiecte înglobează de la început foarte multe state extrem de diferite economic, politic şi social. În plus, cele două nu dispun de instituţii transnaţionale suficient de puternice care să impulsioneze integrarea. Pe de altă parte, statele participante nu au o tradiţie suficient de puternică în privinţa unor instituţii democratice.
CECO – Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului (1951)
CEE – Comunitate Economică Europeană (1957) – Tratatul de la Roma
EURATOM (CEEA) – Comunitatea Europeană a Energiei Atomice (1957) –Tratatul de la Roma
