Mărimea ratei presiunii fiscale este influenţată de numeroşi factori, dintre care menţionăm:
- nivelul de dezvoltare a economiei;
- structura şi formele proprietăţii;
- necesităţile publice stabilite de politica guvernamentală prin nivelul cheltuielilor publice;
- eficienţa cu care se utilizează cheltuielile publice finanţate prin impozite;
- gradul de adeziune a populaţiei la politica guvernului şi de consimţire la plata impozitelor;
- mărimea datoriei publice;
- stadiul democraţiei etc.
În viziunea multor specialişti, cauza principală a sporirii presiunii fiscale o constituie creşterea continuă a cheltuielilor publice, a căror evoluţie este supusă anumitor „legităţi” economice, sociale şi politice.
În legătură cu opţiunea pentru împrumuturile publice în vederea finanţării cheltuielilor publice în creştere, pe termen scurt ea poate fi privită ca un factor de reducere sau menţinere a nivelului presiunii fiscale; pe termen lung însă împrumuturile publice prin serviciul datoriei publice reprezintă un factor de creştere a cheltuielilor publice cu repercusiuni asupra nivelului presiunii fiscale viitoare. În literatura de specialitate, din acest motiv, împrumuturile publice mai sunt denumite (şi reprezintă) „impozite amânate”.
În situaţiile de depăşire a ratei optime a presiunii fiscale, în anumite condiţii socio-economice existente, apar unele fenomene negative, dintre care menţionăm: slăbirea efortului productiv, frauda şi evaziunea fiscală, precum şi economia subterană, riscul de inflaţie prin fiscalitate, reducerea competitivităţii pe plan internaţional etc.
- Scăderea efortului productiv. Economiştii liberali au remarcat efectele descurajante pe care nivelurile înalte ale impozitelor le au asupra muncii, economisirii şi investiţiilor. Astfel, din punctul de vedere al incitării la muncă, sporirea presiunii fiscale conduce la două tipuri de efecte adverse: efectul de substituţie (diminuarea timpului de lucru al angajatului, ca urmare a amputării salariului prin impozitare) şi efectul de venit (depunerea unei munci suplimentare în scopul compensării pierderii de venit net datorită creşterii impozitelor).
- Riscul de inflaţie prin fiscalitate provine din faptul că orice creştere a impozitelor şi a cotizaţiilor sociale are tendinţa de a se repercuta asupra procesului de cuantificare a preţurilor şi salariilor, alimentând în acest mod inflaţia. Explicaţia constă în încercarea, pe de o parte, a întreprinderilor de a cuprinde în preţul lor de vânzare plusul de impozite şi contribuţii sociale pe care le suportă şi, pe de altă parte, încercarea salariaţilor de a recupera, sub forma salariilor mai mari, scăderea puterii de cumpărare cauzată de impozite.
- Economia subterană reprezintă un fenomen prin care diverse forme de activitate au drept caracteristică sustragerea de la plata impozitelor. Amploarea sa este strâns legată de nivelul ridicat al fiscalităţii, fiind un aspect particular al fraudei şi evaziunii fiscale.
Astfel, practicarea muncii „la negru” permite angajatului să obţină venituri nedeclarate (principale sau complementare), iar patronului să se sustragă de la plata impozitelor şi taxelor sociale (aferente muncii la negru).
- Reducerea competitivităţii pe plan internaţional. Orice creştere a preluărilor obligatorii suportată de agenţii economici se repercutează în nivelul preţului practicat la produsele lor, diminuând capacitatea de autofinanţare, de investiţii şi modernizare, ceea ce se reflectă în mod negativ asupra competitivităţii întreprinderii respective în relaţiile cu exteriorul. Sporirea presiunii fiscale dincolo de pragul considerat admisibil riscă, pe de o parte, să se confrunte cu rezistenţe din ce în ce mai puternice, iar pe de altă parte, să creeze un mare handicap agenţilor economici autohtoni în faţa unei concurenţe internaţionale din ce în ce mai active, mai agresive.
