În ultimii ani, aproape toate statele lumii s-au confruntat cu crize bancare, chiar dacă în această perioadă s-au înregistrat dezvoltarea şi sofisticarea instrumentelor de supraveghere.
Crizele bancare au lovit deopotrivă ţări dezvoltate şi emergente.
Principalele cauze ale crizelor bancare sunt evoluţia nefavorabilă a cadrului macroeconomic, comportamentul neprudenţial şi slaba guvernanţă corporatistă a băncilor şi implicarea autorităţilor în deciziile de acordare a creditelor de către bănci, respectiv amestecul factorului politic într-o activitate care trebuie să se desfăşoare în mod esenţial pe criterii economice. Astfel, şocurile macroeconomice au declanşat crize în ţări din America Latină, cum ar fi Chile (începutul anilor 1980), Mexic (1994-1995) şi Argentina (2001). Lipsa de prudenţă în acordarea creditelor a determinat criza bancară din Japonia, în anii ’90, problemele cu care s-a confruntat Credit Lyonnais (Franţa), tot în anii ’90, şi a fost factorul determinant al prăbuşirii Băncii de Credit şi Comerţ Internaţional, care a afectat activitatea bancară din Marea Britanie, Luxemburg şi Statele Unite. În ceea ce priveşte amestecul factorului politic în deciziile de acordare a creditelor, acesta s-a manifestat, în principal, în ţări în care băncile sunt deţinute de stat, cum ar fi China sau India. Cu toate acestea, în anul 2001, Berliner Bankgesellschaft, deţinută de municipalitatea din capitala Germaniei, a intrat în dificultăţi majore din cauza deciziei politice de a acorda credite dincolo de limitele prudenţiale pentru finanţarea construcţiilor de locuinţe.
SPANIA 1978-1985
Recesiunea economică declanşată de creşterea preţului ţiţeiului din 1973, combinată cu slaba calitate a managementului de risc, a afectat 58 de bănci din cele 110 existente în momentul respectiv, plus unele cooperative de credit. Statul a intervenit la 52 de bănci – 3 au fost închise, 29 au fost restructurate, iar restul de 20, care aparţineau unei companii bancare de tip holding, au fost naţionalizate în 1983 şi privatizate în 1984.
Practic, niciun sistem bancar nu este ferit de crize, indiferent de gradul său de dezvoltare. De altfel, pe măsură ce un sistem bancar devine mai sofisticat, apar vulnerabilităţi suplimentare, datorită relaţiilor complexe care se dezvoltă cu alte sectoare.
SUEDIA 1991-1993
Criza a fost declanşată de recesiunea economică, ce a avut ca efect scăderea preţurilor din sectorul imobiliar cu peste 50% într-un interval de doar 18 luni, concomitent cu o creştere dramatică a şomajului. Astfel, calitatea portofoliului de credite al primelor 7 bănci suedeze, cu o pondere de 90% din piaţa internă de profil, s-a deteriorat puternic, iar pierderile înregistrate din împrumuturile acordate s-au ridicat la 12% din PIB.
Gestionarea „neprevăzutului”:
Managementul riscurilor a cunoscut o evoluţie exponenţială după falimentul băncii engleze Barings în anul 1995. Până atunci, funcţia de administrare a riscurilor nu era dezvoltată, în cadrul instituţiilor financiare, ca şi componentă activă a derulării activităţii. În domeniul bancar, managementul riscului se constituie din totalitatea proceselor de administrare a riscurilor şi a modelelor care permit instituţiilor de credit să implementeze politici şi practici bazate pe minimizarea riscurilor. Aria de modele şi procese se extinde către toate riscurile – riscul de credit, riscul de piaţă, de lichiditate şi riscul operational.
ELVEŢIA 1991-1996
Şi în cazul Elveţiei, criza a fost declanşată de scăderea accentuată a preţurilor în sectorul imobiliar, pe fondul recesiunii economice, în condiţiile în care băncile aveau expuneri ridicate pe împrumuturi garantate cu ipoteci. Criza a afectat cele mai multe bănci, al căror volum de credite neperformante era estimat la 42 miliarde franci elveţieni, nivel care reprezenta 10% din PIB.
O componentă esenţială a gestionării riscurilor o reprezintă includerea în preţurile produselor şi serviciilor bancare a costurilor aferente. În cazul în care marja de risc este calculată corect, pierderile produse ca urmare a materializării riscurilor vor putea fi acoperite de bancă. Pe plan internaţional nu există o clasificare unitară a riscurilor bancare. Acordul Basel II identifică trei riscuri principale – de credit, de piaţă şi operaţional, considerând că toate celelalte riscuri sunt variante sau componente ale riscului operaţional.
Riscul de piaţă:
Pierderea substanţială din valoarea unor active aflate în portofoliul băncilor, înainte de a putea fi vândute, reprezintă, de fapt, concretizarea riscului de piaţă. În general, deşi nu întotdeauna, riscul de piaţă este legat de anumite cicluri economice. Perioade de creştere accentuată a valorii unor active, de pildă a celor imobiliare, sunt urmate de prăbuşiri bruşte şi fără semnale de avertisment prealabile a preţurilor acestora, provocând pierderi importante investitorilor şi finanţatorilor acestora, inclusiv băncilor.
Riscul operaţional:
Riscul operaţional, ca şi definiţie, este cel al înregistrării unor pierderi ca urmare a deficienţelor interne în activitatea unei bănci. Unul dintre cele mai cunoscute riscuri din categoria riscurilor operaţionale este cel de fraudă.
Practica a demonstrat că fraudele sunt frecvente şi sunt realizate fie de persoane din exterior, uneori cu sprijinul voluntar sau involuntar al personalului bancar, fie chiar de salariaţi ai instituţiilor de credit.
JAPONIA 1994-2005
Prăbuşirea preţurilor activelor financiare şi imobiliare la începutul anilor 1990 şi practica băncilor japoneze de a acorda credite doar pe baza bunelor relaţii stabilite în timp cu debitorii au declanşat falimentul a 18 bănci şi a 158 de instiţutii de credit cooperatist. Până în septembrie 2001, costul crizei a fost estimat la 102 trilioane de yeni, respectiv 20% din produsul intern brut al Japoniei.
Riscurile operaţionale tind să fie adeseori subestimate, considerându-se că pierderile pe care le pot cauza sunt în general minore şi nu pot pune în pericol supravieţuirea unei bănci. Banca engleză Barings a demonstrat contrariul. După 200 de ani de existenţă, pe fondul ineficienţei mecanismelor interne de control, a intrat în faliment ca urmare a pierderilor produse de unul dintre traderii băncii. Cazuri de fraude mari s-au înregistrat la Allied Irish Banks, unde un singur dealer de la subsidiara din Statele Unite a produs în anii 2000-2001 o pagubă de 691 milioane de dolari, precum şi la Rijecka Banka din Croaţia, unde pierderile provocate tot de un singur dealer au fost de peste 100 milioane de dolari. Cel mai recent caz a fost înregistrat la Societe Generale, bancă păgubită de traderul Jerome Kerviel cu 5 miliarde euro.
TURCIA 2000-2004
Punctul de pornire al crizei au fost problemele macroeconomice ale Turciei. Băncile locale au finanţat din împrumuturi externe în valută datoria internă în moneda naţională a statului turc, care oferea dobânzi ridicate. În toamna anului 2000, statul a renunţat să protejeze lira, care s-a devalorizat cu 50% în doar câteva luni, iar băncile au înregistrat pierderi substanţiale din diferenţe de curs. Acestora li s-au adăugat practicile frauduloase privind creditele acordate părţilor aflate în relaţii speciale cu băncile. Peste 20 de bănci au fost naţionalizate şi ulterior închise, fuzionate sau privatizate.
O altă situaţie în care o deficienţă operaţională a ameninţat să pună în pericol sănătatea sistemului bancar – şi nu numai – la scară mondială a fost mult-mediatizata problemă a anului 2000, respectiv riscul ca toate sistemele informatice să intre în colaps din cauza unei erori de proiectare a câmpurilor privind data calendaristică. Faptul că problema a fost identificată cu mai mulţi ani înainte de data limită a făcut ca riscul să nu se materializeze, dar eforturile financiare pentru rezolvare au fost considerabile.
PIERDERI DE 379 MILIARDE DE DOLARI 2007-PREZENT
Primele 50 de bănci din lume au raportat pierderi din credite si deprecieri ale activelor de 379 miliarde de dolari, cauzate de colapsul pieţei ipotecare sub-prime din Statele Unite. Cele mai mari pierderi au fost anunţate de Citigroup – 42,9 miliarde de dolari (37,3 miliarde de dolari din deprecierea activelor şi 5,6 miliarde – pierderi din credite), UBS – 38,2 miliarde de dolari şi Merril Lynch – 37 miliarde de dolari.
Scurgerile de informaţii privind clienţii bancari reprezintă, de asemenea, un risc operaţional. De exemplu, pe piaţa neagră din Rusia, au început să apară, din vara anului 2006, informaţii despre clienţii băncilor. Potrivit experţilor, sursa acestor scurgeri de informaţii o constituie chiar ofiţerii de securitate bancară din instituţiile de credit.
Riscul de credit:
Efectul riscului de credit este măsurat prin costul de înlocuire a fluxurilor financiare care s-ar fi produs în cazul în care cel care a beneficiat de împrumut nu şi-ar fi onorat obligaţiile. Conform datelor statistice, pentru instituţiile financiare, riscul de credit este mult mai important decât cel de piaţă, întrucât are o diversificare scăzută, datorită concentrării geografice sau sectoriale. Acesta reprezintă principala cauză a falimentelor bancare.
