Factori microeconomici ai creşterii cheltuielilor publice

Analiza cauzelor care generează creşterea cheltuielilor publice se poate realiza şi pornind de la studierea factorilor microeconomici care determină modificări în nevoile economico-sociale şi preferinţele consumatorilor pentru bunuri şi servicii publice. Corespunzător factorilor microeconomici, creşterea cheltuielilor publice depinde de modificări în:

• cererea de bunuri şi servicii publice;
• ansamblul activităţilor de producţie utilizate pentru realizarea bunurilor şi serviciilor;
• numărul şi structura populaţiei;
• calitatea bunurilor şi serviciilor publice;
• preţurile intrărilor;
• regionalizarea şi globalizarea economiei;
• capacitatea de a plăti impozite;
• factori politici şi sociali.

1. Modificările în cererea de bunuri şi servicii publice

Cererea de bunuri şi servicii publice este determinată de mai

multe variabile: preţurile bunurilor şi serviciilor din sectorul particular, venitul personal al contribuabililor, veniturile impozabile individuale şi cele ale economiei, rata fiscalităţii. Dintre acestea, cea mai importantă este variabila venitului. Dacă structura cheltuielilor consumatorului este modificată ca urmare a creşterii venitului, pot fi aşteptate modificări similare ale compoziţiei consumului şi la nivelul întregii economii. Dar este dificil de precizat cu exactitate care sunt tendinţele de modificare a cheltuielilor publice la o creştere a venitului, mai ales în ceea ce priveşte cheltuielile generate de servicii publice ca: siguranţa, educaţia, sănătatea.

Cea mai pregnantă este relaţia dintre creşterea venitului şi creşterea cheltuielilor publice legate de furnizarea publică a bunurilor capital (şosele, aeroporturi ş.a.). După cum s-a remarcat la prezentarea modelului macroeconomic al dezvoltării, cheltuielile publice pentru bunurile capital cunosc o evoluţie diferită în funcţie de stadiul de dezvoltare economico-socială la un moment dat.

De asemenea, în ţările dezvoltate, o creştere a veniturilor personale este asociată, în general, cu sporirea activităţii economice şi a complexităţii vieţii sociale, ceea ce impune în mod firesc o creştere a nivelului cheltuielilor publice. Acest fapt este demonstrat de realitate şi confirmat de datele statistice. Pe de altă parte, creşterea veniturilor personale permite o creştere corespunzătoare a veniturilor fiscale care pot fi utilizate la finanţarea la nivel mai ridicat a cheltuielilor publice.

1. Modificările în activităţile de producere a bunurilor şi serviciilor

Acestea se referă, în principal, la îmbunătăţirea tehnologiei, care produce modificări sub aspectul creşterii eficienţei procesului de pro­ducţie şi în raportul dintre bunurile private şi cele publice. Schimbările tehnologice pot fi de aşa natură, încât să determine creşterea sau reducerea importanţei relative a bunurilor publice furnizate de către stat. De asemenea, modificările tehnologice au ca rezultat şi accentuarea uzurii morale a bunurilor capital din domeniul public, ceea ce conduce la o creştere a costurilor de înlocuire, pe seama creşterii cheltuielilor publice. Un exemplu foarte elocvent (pe care îl dă Musgrave) este cel privind invenţia motorului cu combustie internă, care a stat la baza dezvoltării industriei de automobile, ceea ce s-a repercutat într-o creştere substanţială a cererii pentru şosele. Satisfacerea acestei cereri a fost îndeplinită de sectorul public, fapt reflectat în creşterea corespun­zătoare a cheltuielilor publice.

1. Modificările privind numărul, structura şi densitatea populaţiei

Modificările privind numărul populaţiei afectează, în sensul

solicitării, la nivel superior, a unor servicii publice cum sunt: sănătate, învăţământ, ordine publică, sporind şi cheltuielile aferente. În cazul bunu­rilor publice „pure” (cum ar fi iluminatul public), pentru o creştere cu o unitate a populaţiei, costul social marginal este, prin definiţie, zero; în acest caz, nu există niciun motiv de creştere a cheltuielii publice ca urmare a creşterii numărului populaţiei. În realitate însă există bunuri publice „impure”, astfel ca la o creştere a numărului populaţiei, în condi­ţiile menţinerii la nivel constant a nivelului consumului pe o persoană, să aibă loc o creştere mai puţin decât proporţională a cheltuielilor publice.

Structura populaţiei influenţează cheltuielile publice, în funcţie de preponderenţa populaţiei pe grupe de vârstă: pentru o pondere mare a populaţiei tinere, de vârstă şcolară, vor creşte cheltuielile cu educaţia; pentru o pondere ridicată a populaţiei de vârsta a treia, vor spori cheltuielile de sănătate.

La rândul său, densitatea populaţiei afectează nivelul şi structura cheltuielilor publice prin sporirea celor legate de urbanizare (infrastruc­tură, servicii publice generale), depoluare, protecţia mediului etc.

1. Modificările în calitatea bunurilor şi serviciilor publice

Cetăţenii contribuabili evoluează în privinţa gusturilor, preferinţe­lor şi aşteptărilor, fapt care se repercutează asupra cererii de produse şi servicii publice de calitate superioară. Pe o piaţă neconcurenţială, creşterea calităţii acestui gen de produse şi servicii se obţine, în majoritatea cazurilor, prin creşterea preţurilor acestora. Raţionamentul conduce la concluzia că sporirea calităţii bunurilor şi serviciilor publice generează creşterea cheltuielilor publice.

1. Modificările în preţul intrărilor

Preţurile intrărilor folosite la realizarea produselor şi serviciilor publice din sectorul public înregistrează modificări îndeosebi din cauza inflaţiei, precum şi a diferenţei de productivitate dintre sectorul particu­lar şi sectorul public, ştiut fiind că cel din urmă are o receptivitate scăzută la progres tehnic. Teza diferenţei de productivitate a fost susţi­nută de Baumol, care în modelul său furnizează o explicaţie posibilă a creşterii cheltuielilor publice. Dacă, în sectorul public, productivitatea creşte mai puţin decât în celelalte sectoare ale economiei, dar salariile funcţionarilor din sectorul public au aceeaşi tendinţă ca şi cele din celelal­te sectoare ale economiei, rezultatul va fi o creştere a cheltuielilor publice.

Efectul Baumol se bazează pe paritatea creşterii salariilor dintre lucrătorii sectorului public şi lucrătorii celui particular, decizia statului putând împiedica menţinerea nivelului drepturilor salariale din sectorul public sub nivelul celor din sectorul particular.

1. Regionalizarea şi globalizarea economiei

Constituirea Uniunii Europene presupune o serie de costuri din partea ţărilor membre pentru susţinerea politicilor comunitare, costuri care se regăsesc, în cea mai mare parte, în cheltuielile publice ale statelor în cauză. Internaţionalizarea economiei are ca rezultat, printre altele, intensificarea concurenţei, astfel că economiile naţionale sunt tot mai expuse la influenţele economiei mondiale. Aceasta conduce la măsuri contradictorii: pe de o parte, sunt necesare măsuri de sprijinire a agenţilor economici de către stat prin reducerea impozitelor şi a contribuţiilor la asigurările sociale, în vederea reducerii costurilor de fabricaţie; pe de altă parte, statele sunt nevoite să sprijine ramurile strategice prin acordarea de subvenţii şi alte facilităţi, care în ultimă instanţă sunt cheltuieli publice.

1. Capacitatea de a plăti impozite

Aceasta poate fi un suport solid pentru susţinerea tendinţei de creştere a cheltuielilor publice. În general, în ţările dezvoltate, guvernele dispun de o masă impozabilă naţională considerabilă, care le permite efectuarea unor cheltuieli publice substanţiale. De asemenea, existenţa unor venituri ridicate oferă autorităţilor publice posibilitatea de a spori impozitul pe venit, precum şi celelalte impozite, ceea ce permite creş­terea cheltuielilor publice.

În ţările slab dezvoltate, impozitarea este mult mai dificilă din cauza veniturilor reduse. Baza impozabilă fiind redusă, impozitele pro­cură resurse modeste pentru finanţarea cheltuielilor publice. În plus, este foarte extins fenomenul evaziunii fiscale, ceea ce reduce şi mai mult veniturile fiscale.

Pe măsura creşterii gradului de dezvoltare a unei ţări, creşte şi avuţia care poate fi impozitată, sporind posibilitatea finanţării unor cheltuieli publice mai mari.

• Factori politici şi sociali

La creşterea cheltuielilor publice contribuie într-o anumită măsură şi factori de natură politică şi socială. Astfel, se remarcă o supraofertă a bunurilor şi serviciilor publice din cauze diverse, cum sunt:

• sistemul de vot majoritar, ca urmare a faptului că minoritatea trebuie să contribuie prin impozite la finanţarea unor proiecte pentru care nu a votat;
• alegătorii tind să subestimeze costul impozitării pe care o suportă în realitate (sarcina impozitelor indirecte, denumite şi „impozite invizibile”, este percepută mai puţin pregnant decât cea a impozitelor directe); de asemenea, ei pot subestima şi avantajele care le revin pe seama bunurilor şi serviciilor, beneficiile de pe urma acestora fiind difuze, în cea mai mare parte a lor;
• funcţionarii publici, în calitate de alegători, beneficiază atât de avantajele oferite, în general, de serviciile publice, cât şi de avantajele unor bugete mari, prin care sunt create locuri de muncă;
• politicienii şi birocraţii contribuie şi ei la supraoferta de servicii publice, deoarece ei nu urmăresc doar aplicarea proiectelor votate de alegători, ci şi încearcă să-şi impună propriile voinţe, pe seama banului public.

Schimbările în filosofia socială care au avut loc în ultima perioadă au condus la modificări ale volumului şi rolului transferurilor de fonduri bugetare. Aceste transferuri au ca finalitate realizarea unor programe de furnizare a unor bunuri şi servicii sociale pentru grupurile sociale cu venituri modeste, precum şi redistribuirea avuţiei în scopul echităţii sociale.

Toate aceste grupe de factori pot acţiona mai pregnant sau mai slab, simultan sau nu, dar tendinţa remarcată pe termen lung este de creştere a cheltuielilor publice în mărime absolută sau relativă, raportată la produsul intern brut. Deşi teoreticienii au fost şi sunt preocupaţi de nivelul optim al cheltuielilor publice (ca şi de cel al ratei fiscalităţii), este dificil de apreciat această mărime, ea modificându-se în timp şi de la o ţară la alta, corespunzător nivelului de dezvoltare economico-socială.

Într-o societate democratică, pe termen lung, capacitatea de a cheltui a statului este condiţionată de factori cum sunt: resursele naţio­nale; nivelul fiscalităţii impus de finanţarea cheltuielilor publice; gradul de acceptare, de către electorat, a programelor de cheltuieli publice.