Factorul natural al producţiei ocupă un loc important în asigurarea condiţiilor pentru activitatea economică şi se referă la toate resursele brute din natură care pot fi folosite la producerea bunurilor şi serviciilor. Aici intră:
- pământul;
- resursele minerale neproductibile;
- resursele naturale reproductibile.
Cea mai importantă parte a naturii, pe care omul şi-a apropiat-o, este pământul. De regulă, acesta se identifică cu fondul funciar, care cuprinde: terenurile arabile, păşunile, livezile, viile, fâneţele, terenurile forestiere, apele, etc.
Pământul, ca factor de producţie, se caracterizează prin câteva trăsături specifice:
- este un element neprodus de om, fiind un dat preexistent al omului;
- este un element durabil şi teoretic indestructibil;
- este limitat.
Însuşirile naturale ale fondului funciar, stau la baza desfăşurării proceselor de producţie din agricultură şi silvicultură, fiind condiţia fundamentală a cultivării plantelor vegetale şi a creşterii animalelor, deoarece pământul este: suportul existenţei şi dezvoltării plantelor terestre, sursă de elemente nutritive pentru organismele vii, receptor, rezervor şi regulator al sistemului sol – apă – plante.
Însuşirea de bază a pământului o constituie fertilitatea. În momentul luării sale în cultură, pământul se caracterizează prin fertilitate naturală. Fertilitatea naturală este diferită pe diferite zone pedoclimatice. Aceasta poate fi: slabă, mijlocie, bună, foarte bună. Diferenţa de fertilitate naturală constă în compoziţia chimică diferită a solului (diferite materii prime nutritive pentru plante).
În ţara noastră există cinci zone de fertilitate naturală:
- zona I – Câmpia Română;
- zona II – Câmpia de Vest;
- zona III – zona podişurilor;
- zona IV – zona dealurilor;
- zona V – zona montană şi premontană.
Prin acţiunile lor, oamenii pot menţine sau mării fertilitatea naturală, adăugând o „fertilitate artificială”, prin lucrări specifice de îmbunătăţiri funciare. Fertilitatea naturală, împreună cu cea artificială, formează fertilitatea totală (economică sau efectivă) a solului..
În agricultura ţărilor dezvoltate economic, un loc tot mai important în fertilitatea totală îi revine celei artificiale, în timp ce, în agricultura ţărilor slab dezvoltate, primul loc îl ocupă fertilitatea naturală. De aici rezultă cele două tipuri importante de agricultură: extensivă şi intensivă.
Agricultura extensivă se caracterizează prin: extinderea suprafeţelor cultivate, creşterea efectivului de animale, sporirea volumului de forţă de muncă utilizată, ceea ce determină randamente scăzute pe unitatea de suprafaţă şi pe animal furajat; nivel scăzut al productivităţii muncii pe o persoană ocupată în agricultură; slaba înzestrare tehnică a muncii; penurie de produse agricole etc.
Agricultura intensivă se caracterizează prin: randamente ridicate, ponderea redusă a populaţiei ocupată în agricultură, nivel ridicat al productivităţii muncii, existenţa unor exploataţii viabile supraproducţiei (peste nevoia consumului intern) etc.
Resursele naturale minerale neproductibile cuprind: zăcămintele de cărbune, petrol, gaze, fier etc.
Acestea pot fi clasificate astfel:
- după gradul de cunoaştere – resurse certe şi resurse presupuse;
- după posibilităţile de exploatare – resurse exploatabile şi resurse neexploatabile;
- după conţinutul lor – resurse bogate şi resurse sărace în substanţe utile.
Caracterul limitat al resurselor este tot mai frecvent invocat.
Resursele naturale minerale reproductibile se caracterizează prin capacitatea de a se reînnoii (fie natural, fie prin intervenţia omului, conjugată cu opera naturii). Aici intră: apa, aerul, energia solară, energia geotermică, fauna, vegetaţia care creşte în mod natural.
