Procesul investiţional se prezintă sub forma unui ciclu compus din trei faze separate:

1. faza preinvestiţională (de concepţie, de pregătire)
2. faza investiţională (de realizare)

III. faza de exploatare (de funcţionare)

Faza preinvestiţională sau de concepţie este subordonată în întregime elaborării deciziei investiţionale. Această fază cuprinde, în principal, activităţi de natură intelectuală, de cercetare ştiinţifică, analize, calcule, concretizate în final într-un proiect de investiţii.

Faza investiţională constituie perioada de timp, în care se realizează fizic obiectivul de investiţii.

Atât faza de concepţie cât şi cea de realizare trebuie să se desfăşoare  într-un interval de timp destul de scurt pentru a se ajunge mai repede la scopul urmărit de către beneficiarul de investiţii şi pentru a reduce pe cît e de posibil perioada de imobilizare a fondurilor investite.

 

2.1.Faza preinvestiţională

 

Faza preinvestiţională include câteva etape:

2.1.1. Analiza posibilităţilor investiţionale;

2.1.2. Alegerea prealabilă a proiectului (studiul prealabil de fezabilitate);

2.1.3. Formularea proiectului (cercetarea tehnico-economică, studiu de fezabilitate propriu zis);

2.1.4. Evaluarea finală şi luarea deciziei de investire.

 

2.1.1. Analiza posibilităţilor investiţionale

Pentru majoritatea ţărilor în curs de dezvoltare găsirea posibilităţilor de producţie, care pot fi folosite pentru realizarea proiectelor investiţionale, prezintă o importantă barieră.

În analiza posibilităţilor se evidenţiază posibilitatea investirii. Sunt supuse analizei următoarele direcţii:

1. Resursele naturale, care pot fi prelucrate sau folosite în producţie (spre ex., pădurile pentru întreprinderile de prelucrare a lemnului);
2. Cererea viitoare la unele mărfuri, cerere ce poate creşte în urma creşterii numărului populaţiei sau a capacităţii de cumpărare;
3. Mărfurile importate şi posibilităţi de înlocuire a importului;
4. Sectoarele industriei prelucrătoare, ce funcţionează eficient;
5. Posibilităţi de legătură cu alte ramuri, atât autohtone cât şi din străinătate;
6. Posibilităţi de diversificare (de exemplu, producţie farmaceutică într-un complex petrolier);
7. Posibilităţi de creştere a volumului de producţie cu scopul atingerii volumului optimal al producţiei;
8. Climatului general investiţional;
9. Politica industrială;
10. Costul şi prezenţa factorilor de producţie;
11. Posibilitatea exportului etc.

2.1.2. Alegerea prealabilă a proiectului  sau Studiul preventiv de fezabilitate

La etapa alegerii unui proiect se face apel la anumite analize detaliate, dar şi la anumite studii tehnico-economice, care, de obicei, sunt costisitoare şi îndelungate. Astfel, înainte de a purcede la analiza tehnico-economică este necesar de efectuat un studiu preventiv de fezabilitate pentru formularea liniilor generale ale proiectului investiţional.

Studiul preventiv de fezabilitate (SPF) poate fi determinat ca o etapă de legătură între cercetarea posibilităţilor şi studiul tehnico-economic (STE) amănunţit, astfel încât diferenţele dintre aceste etape constau în gradul de detaliere al studiului. De aceea, chiar şi la etapa SPF este nevoie de cercetat toate alternativele economice:

1. Piaţa şi puterea întreprinderii: efectuarea cercetării cererii şi pieţii, vânzărilor şi marketingului, programului de producţie şi posibilităţilor întreprinderii;
2. Cheltuielile materiale;
3. Locul amplasării întreprinderii;
4. Aspectele tehnice ale proiectului: tehnologiile şi utilajele, obiectele de construcţii sociale;
5. Cheltuieli: de producţie, administrative şi comerciale;
6. Cadrele: forţa de muncă;
7. Realizarea proiectului;
8. Analiza financiară: a cheltuielilor de investiţii, finanţarea proiectului, costuri de producţie şi profitabilitatea comercială.

 

2.1.3. Formularea proiectului (cercetarea tehnico-economică, studiu de fezabilitate propriu zis)

 

Studiul de fezabilitate este destinat optimizării ipotezelor şi hotărârilor privind realizarea proiectului de investiţii.

Cercetarea tehnico-economică constituie baza tehnică, economică şi comercială necesară pentru a lua decizia de a investi într-un anumit proiect. În cadrul acesteia se analizează toate elementele mai importante cu privire la fabricarea produsului sau prestarea serviciului (obiectul investiţiei), concomitent cu variantele alternative ale proiectului. O astfel de cercetare trebuie să contribuie esenţial la elaborarea proiectului, ţinând cont de toate costurile de investiţie, veniturile posibile etc. Pentru acesta este necesară elaborarea şi respectarea unui proces complex cu legături inverse (feed back), care ar cuprinde un set de variante alternative pentru programul respectiv, ca: alegerea celor mai optime tehnologii, organizarea lucrului personalului etc. Dacă datele primite nu adeveresc viabilitatea proiectului, atunci este necesar de a efectua careva schimbări ai parametrilor, al programei de lucru, al factorilor materiali sau a tipurilor de tehnologii folosite, pentru a obţine rentabilitatea scontată.

Toate studiile de fezabilitate cuprind un set asemănător sau aproape asemănător de întrebări. Cu toate acestea, se pot întâlni deosebiri privind obiectivele şi scopurile cercetării, situaţie dictată de: caracterul investiţiei, complexitatea tehnologiei, stabilitatea costurilor factorilor de producţie etc. Însă în general, un studiu de fezabilitate calitativ trebuie să cuprindă o analiză amplă a tuturor componentelor proiectului şi a rezultatelor implementării lui. De aceia, investitorul cu un grad înalt de aversiune faţă de risc, ar trebui să aloce resurse semnificative pentru realizarea acestui studiu, deoarece un studiu calitativ va ridica semnificativ şansele obţinerii profitului scontat.

Pregătirea studiului de fezabilitate ar trebui să răspundă la unele întrebări privind aspectele de bază a proiectului, după analiza amănunţită a tuturor variantelor alternative. Concluziile şi recomandările ulterior obţinute de grupul de experţi, trebuie în mod necesar să fie explicate şi motivate.

Analiza tehnico-economică întruneşte toate aspectele şi elementele mai importante ale proiectului, cum ar fi:

• gradul de veridicitate a informaţiilor despre mediul de afaceri existent,
• eficienţa proiectului,
• gradul de risc,
• prognozarea pieţei,
• tendinţele tehnologice,
• schema proiectului etc.

Prognozarea prezintă unul din cele mai importante aspecte la realizarea studiului respectiv şi se bazează pe datele curente şi pe calculele în baza acestora. În condiţiile unei economii în tranziţie realizarea unui astfel de studiu se poate solda cu rezultate imprecise, ce poate orienta investitorul la folosirea ineficientă a resurselor sale. Aceasta se datorează faptului că cercetarea nu cuprinde factorii specifici economiei date. În acest context, studiul (cercetarea) trebuie să ţină cont de aşa aspecte ca:

• factorii de producţie existenţi,
• specificul pieţei,
• condiţii de muncă etc.

O astfel de abordare presupune analiza proiectului din punct de vedere al veniturilor şi a cheltuielilor. 

Analiza tehnico-economică poate fi orientată spre:

• o anumită piaţă, ori
• anumiţi factori materiali.

Astfel, investitorul se va baza pe cererea existentă (prevăzută) sau pe careva factori materiali (energie, materie primă etc.). Însă luând în consideraţie faptul că cererea şi analiza pieţei sunt absoluţi indispensabili într-un studiu de fezabilitate, acestora li se acordă o atenţie mai mare decât factorilor materiali.

Este de reţinut faptul că analiza tehnico-economică, nu este un obiectiv pentru investitor, ci prezintă un instrument, o modalitate de a răspunde la întrebarea: a investi în proiectul dat sau nu, al cărui răspuns nu neapărat coincide cu concluziile cercetării. De fapt, în practică este foarte greu de găsit vre-un exemplu în care investitorul, la luarea deciziei sale investiţionale, s-a bazat doar pe analiza tehnico-economică.

Un studiu calitativ de fezabilitate va cuprinde următoarele direcţii (părţi) necesare de analizat:

• Motivaţia şi istoria proiectului
• Analiza generală a pieţei şi a concepţiei de marketing
• Materia primă şi livrările
• Localizarea în spaţiu şi mediul înconjurător
• Proiectarea şi tehnologia
• Organizarea activităţii
• Resursele umane (de muncă)
• Schema implementării proiectului
• Analiza financiară şi evaluarea investiţiilor etc.

2.1.4. Evaluarea proiectului

Stadiul de evaluare implică tot ansamblul de informaţii în termeni de intrări şi ieşiri. Investitorul trebuie să decidă dacă va aplica modele sofisticate de evaluare sau va utiliza modele destul de simple pentru a le înţelege şi, totuşi, suficient de complicate ca să înglobeze cele mai importante relaţii care au loc într-un mediu real (o evaluare a unui proiect de investiţii este tot atât de bună ca şi presupunerile pe care acesta se bazează).

 O consideraţie atentă este necesară privind influenţa asupra investiţiilor a unor astfel de factori cheie ca: pieţele, producţia, resursele financiare, resursele umane etc.

Fiecare proiect trebuie să aibă o totalitate standard, o totalitate complexă de informaţii, ce permite efectuarea independentă a evaluării ideilor propuse spre finanţare, printr-o metodă unică, utilă practic, pentru orice proiect.

În prezent există mai multe metode de acest fel, dar cele mai recunoscute şi populare, practic, sunt:

• metodele BERD (Banca Europeană de Reconstrucţie şi Dezvoltare) şi
• UNIDO (Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare Industrială).

În ultimul timp aceste metode se utilizează şi în Republica Moldova.

 

2.2.Faza investiţională

Faza investiţională a unui proiect de amploare diferă considerabil de cea a unui proiect mic. Astfel înfăptuirea unei investiţii de proiect se poate împărţi în câteva etape:

• negocierile propriu-zise şi încheierea contractelor;
• elaborarea documentaţiei tehnice şi de proiect;
• construcţia;
• pregătirea cadrelor;
• darea în exploatare a obiectului.

 

1. 1. La etapa negocierilor şi încheierii contractelor se semnează contractele între investitori, pe de o parte, şi instituţiile financiare, consultanţi, arhitecţi, clienţi, deţinători de patente şi licenţe, intermediari, furnizorii de utilaje şi materii prime, pe de altă parte.

Principala formă juridică de reglare a relaţiilor între asociaţi (parteneri) este contractul.

Relaţiile apărute între participanţii contractului sunt reglementate de legislaţie. Contractul nu numai întăreşte drepturile şi obligaţiile părţilor, dar arată şi ordinea de executare, la fel prevede modalităţile de protecţie a părţilor.

În practică, mai des, se face apel la următoarele două tipuri de contracte:

1. Contract de livrare (predare) – contractul, în care furnizorul (care este întreprinzător) se obligă în termeni stabiliţi să livreze marfa în proprietatea cumpărătorului, iar cumpărătorul se obligă să primească marfa şi să achite suma necesară.
2. Contract de antrepriză – contract, în cadrul căruia antreprenorul îşi asumă în faţa clientului responsabilitatea de a construi instalaţii de producţie şi prin care se asigură ca acestea vor fie în perfectă stare de funcţionare înainte de a le livra clientului. Deoarece întreaga responsabilitate pentru contribuţia tuturor participanţilor la proiect îi revine lui, antreprenorul este interesat să obţină condiţii financiare mai favorabile decât ar obţine clientul.

Cercetările preinvestiţionale formează baza pentru faza investiţională. Însă hotărârile luate în faza investiţională nu întotdeauna coincid cu recomandările întocmite în faza preinvestiţională. Negocierile directe şi întocmirea contractelor deseori implică modificări şi noi idei de perfecţionare a proiectului, ceea ce duce la creşterea costurilor investiţionale.

2. Pregătirea (elaborarea) documentaţiei tehnice prevede întocmirea graficelor de lucru, alegerea locului de amplasare, proiectarea obiectului, elaborarea unui plan amănunţit de exploatare şi de instalare a utilajului, precum şi alegerea finală a tehnologiei şi utilajului.
3. Etapa construcţiei include pregătirea spaţiului de amplasare a obiectului, construcţia clădirilor şi pregătirea utilajului în corespundere cu programul întocmit.
4. De faza pregătirii cadrelor, care practic coincide cu cea a construcţiei, adesea depinde nivelul creşterii profitabiltăţii şi rentabilităţii producţiei.
5. Darea în exploatare, de obicei de scurtă durată, este un moment foarte important în implementarea proiectului. Este un moment de legătură între faza precedentă (investiţională) şi cea ulterioară, adică de exploatare. Succesul obţinut în această etapă demonstrează eficienţa planificării şi executării proiectului şi determină funcţionarea programului în viitor.

La etapa investiţiei apar mari obligaţii financiare, iar schimbările din proiect pot avea grave consecinţe financiare. Un grafic neraţional, întreruperi în construcţii, furnizări de materii prime şi materiale, amânarea dării în exploatare etc., fără îndoială, duc la creşterea cheltuielilor de investiţii şi la reducerea rentabilităţii proiectului.

În faza preinvestiţională calitatea şi stabilitatea proiectului au o mai mare însemnătate decât factorul timp, iar în faza investiţională factorul timp are importanţă majoră.

 

2.3. Faza de exploatare

Problemele ce apar în faza de exploatare trebuie privite dintr-o perspectivă de scurtă sau de lungă durată. Prin perspectiva de scurtă durată se are în vedere perioada de începere a ciclului producţiei propriu-zise, în care pot apărea astfel de probleme, ca cea a implementării tehnologiei, cea a utilajelor sau a unei productivităţi a muncii nesatisfăcătoare, precum şi problema insuficienţei de personal administrativ calificat şi a forţei de muncă. Aceste probleme trebuie, însă, relevate încă în faza de elaborare a proiectului. Şi schimbările necesare trebuie operate în aceeaşi fază.

Perspectiva pe termen lung evidenţiază doi factori: pe de o parte, costurile de producţie, iar pe de altă parte veniturile din vânzări. Aceşti factori sunt condiţionaţi de analizele efectuate în faza preinvestiţională. Dacă analizele vor fi greşite, baza tehnico-economică a activităţi de producţie va fi pusă în primejdie, iar dacă neajunsurile se vor depista abia în etapa de exploatare, înlăturarea lor va fi foarte costisitoare şi anevoioasă.

Cele expuse anterior relevă importanţa fazei preinvestiţionale, care asigură fundamentul pentru celelalte etape.

În cazul efectuării unei analize preinvestiţionale nesatisfăcătoare, modificarea proiectului va prezenta pe plan tehnico-economic greutăţi considerabile, indiferent de modul în care a fost realizat şi cât de bine funcţionează.