Finantarea întreprinderii înseamna obtinerea si punerea la dispozitie a unor sume de bani, drepturi si bunuri productive. Pentru finantarea dezvoltarii sale o societate comerciala poate recurge la surse interne si la surse externe.
Finantarea din surse interne înseamna autofinantare si majorarea capitalului social prin încorporarea primelor si rezervelor.
Autofinantarea este acea modalitate de finantare a unei cheltuieli realizata prin prelevarea, folosirea unei parti din resursele proprii. Pentru întreprindere, principalele surse de autofinantare sunt beneficiile nedistribuite si amortizarea.
Amortizarea constituie evaluarea contabila a pierderii de valoare a unui mijloc fix într-o perioada determinata (de obicei un an).
Finantarea din surse externe se realizeaza prin:
- a) majorarea capitalului social prin suplimentarea acestuia de catre asociati sau printr-o noua emisiune de actiuni,
b) marirea gradului de îndatorare: contractarea de credite bancare, emisiunea de obligatiuni, finantarea prin leasing, finantarea prin forfetare si finantarea prin factoring.
Autofinantarea si majorarea capitalului conduc la formarea capitalului propriu (proprietatea întreprinderii), în timp ce prin atragerea capitalului extern creste gradul de îndatorare al întreprinderii. Când o întreprindere emite noi actiuni de capital (adica atrage la capitalul firmei noi parteneri), ea nu-si mareste datoriile. Proprietarii suplimentari ai întreprinderii consimt sa-i furnizeze noi fonduri prin cumpararea actiunilor nou emise. Societatile pe actiuni au posibilitatea sa plaseze actiunile prin oferte publice de vânzare cu sprijinul intermediarilor financiari specializati, pe pietele de capital.
Se considera ca autofinantarea prezinta o serie de avantaje cum ar fi:
w creste autonomia întreprinderii;
w se reduce expunerea ei la factori perturbatori si de risc;
w constituirea capitalului se face progresiv;
w se genereaza un efect multiplicator, câstigul din capitalul suplimentar genereaza un câstig suplimentar;
w se pot restitui credite anterioare;
w se reduce nivelul costurilor financiare;
w perspective mai bune pentru investitii si modernizare.
Pentru finantarea inovarii, mai ales în cazul întreprinderii mici si mijlocii, se recurge la finantatori dispusi sa-si asume un risc semnificativ, mizând evident si pe câstiguri importante. Capitalul de risc (Venture Capital) este pus la dispozitia întreprinderii ca o participare pe termen mediu, urmând fazele de investire si dezinvestire (investitorul cedeaza participarea sa proprietarilor initiali). Vezi si conceptul de Business Angels.
Finantarea prin credite bancare este o solutie moderna si frecvent utilizata în economiile tarilor dezvoltate, unde conditiile de creditare sunt acceptabile pentru întreprinderi. (Se practica dobânzi anuale de 5 – 8%). În conditiile actuale ale economiei românesti utilizarea creditelor este însotita de un nivel ridicat al costurilor si expunerea fata de banci în conditii de risc ridicat al afacerilor (dobânzile pentru credite în lei, în aceasta perioada – ianuarie 2004 – se situeaza la nivele de 30 – 34% iar pentru credite în valuta – USD/EURO- la 9-14%). Creditul se acorda, de obicei, în bani, de catre o banca, în baza unui contract de creditare cu clientul (întreprindere). Contractul contine precizari privind: partile si reprezentantii lor, felul creditului, marimea acestuia sau nivelul plafonului de creditare, modalitatea de restituire, dobânzile si alte obligatii financiare ale împrumutatului, termenul de creditare, destinatia creditului, garantiile si raspunderea partilor, penalizari, daune si solutionarea litigiilor. Exista o mare varietate de credite, diferentiate dupa anumite criterii.
|
a) Dupa destinatie: w credite de productie (de utilizare productiva) w credite de consum (se acorda persoanelor fizice) |
b) Dupa durata: w credite pe termen scurt (pâna la 6 luni, pentru acoperirea unor nevoi de trezorerie) w credite pe termen mediu (între 6 luni si 4 – 5 ani, pentru finantarea stocurilor sau a unor echipamente) w credite pe termen lung (peste 5 ani, mai ales pentru constructii si echiparea lor) |
|
c) Dupa modul de utilizare, accesare a sumelor, de catre beneficiar: w linie de creditare (de cont curent); beneficiarul poate efectua plati curente din fondurile bancii pâna la o limita superioara, o anumita perioada determinata; w credit în suma fixa convenita eliberata odata (sau în transe mari) la termenul stabilit si care va fi restituita esalonat, conform unui grafic; d) Dupa natura creditarii: w fonduri (sume de bani) pe care banca le pune la dispozitie; w transferul de credibilitate prin garantarea pentru beneficiar fata de alt creditor. Asumarea angajamentului de plata în cazul în care întreprinderea (beneficiara a unui credit acordat de un tert) nu plateste creditorului se face prin scontarea efectelor de comert, de exemplu avalizarea unui bilet la ordin sau remiterea unor scrisori de garantie bancara. |
e) Dupa modul de garantare si natura garantiilor: w credit acordat fara garantie materiala, numai pe baza seriozitatii si moralitatii clientului sau pe baza unui plan de afaceri; w credit acordat pe baza unor garantii materiale colaterale în bunuri gajate sau ipotecate în favoarea bancii (în conditiile noastre, de exemplu, bancile solicita garantii terenuri sau cladiri, la o valoare care sa depaseasca mult suma creditului) w credit acordat cu garantia unor giranti, persoane fizice sau juridice care preiau obligatiile beneficiarului în cazul în care acesta nu plateste; f) Dupa nationalitatea bancii creditoare (determinata de tara în care are sediul central): w credite de la banci din tara solicitantului; w credite acordate de banci straine. |
Obtinerea unui credit bancar presupune parcurgerea urmatoarei proceduri:
1) Cererea de acordare a creditului si documentarea asupra solicitantului; banca solicita o serie de informatii privind: situatia financiara a societatii, fluxul de numerar, planul de afaceri, studiu tehnico-economic privind destinatia creditului, proprietarii si managementul firmei, capacitatea firmei de a se mentine si dezvolta pe piata;
|
2) Evaluarea posibilitatilor de rambursare a creditului cu dobânzile aferente; se analizeaza bonitatea întreprinderii ca si riscurile de nerestituire. Nivelul maxim al creditului acordat respecta un anumit raport fata de capitalul social al întreprinderii (nu mai mare decât de 10 ori capitalul, pentru firmele mici, de exemplu) si fata de valoarea totala a creditelor acordate de o banca clientilor sai (banca nu se poate expune prin dependenta fata de un singur client). |
În detaliu, analiza cuprinde: situatia juridica, economica si personala a solicitantului, organizarea si functionarea întreprinderii, pozitia ei pe piata, imaginea si perspectivele firmei, patrimoniul, rentabilitatea activitatii. Analiza se realizeaza comparativ cu media sectorului sau domeniului de activitate si privind în timp evolutia firmei dupa o metodologie riguroasa; ofiterul de credit viziteaza unitatile firmei pentru a avea o imagine realista asupra acesteia; analiza fluxului de numerar trebuie sa arate ca exista un excedent al veniturilor care sa acopere obligatia de plata fata de banca; în cazul creditelor pentru investitii bancile solicita acoperirea partiala a acestora (15-30%) din surse proprii. |
3) Evaluarea colateralelor propuse, de catre experti ai bancii sau independenti acceptati de aceasta (terenuri, cladiri, titluri de valoare, stocuri, echipamente, asigurari etc). Se examineaza garantia oferita din punct de vedere juridic;
4) Negocierea conditiilor unui eventual contract de creditare;
5) Obtinerea aprobarii comitetului de acordare a creditelor din cadrul bancii;
6) Semnarea contractului si acordarea sumei;
7) Urmarirea continua a creditului si a capacitatii de rambursare a clientului;
8) Rambursarea creditului si a dobânzii.
Pentru utilizarea capitalului obtinut de la banca pe o perioada de timp, beneficiarul plateste bancii un pret – dobânda; în plus, bancile percep comisioane ca pret al prestatiilor realizate clientului.
Rata dobânzii ca valoare procentuala este negociata între client si banca, prevalând, de obicei, conditiile impuse de banca.
În conventia de creditare se înscrie suma împrumutata, procentul anual al dobânzii ca si termenele de restituire a ratelor din credit (lunar, trimestrial, semestrial). Pe baza acestor elemente se poate calcula dobânda pe zi, luna, trimestru, semestru sau an.
Dupa restituirea unei rate din credit soldul datoriei se reduce, în consecinta se reduce si suma dobânzii datorate. Pentru calculul sumei dobânzii datorate se poate folosi relatia: (soldul datoriei x nr. zile utilizare x procent dobânda) / (360 x 100).
Comisioanele percepute de banci se stabilesc pentru fiecare operatiune sau activitate în suma fixa sau procentual la valoarea sumei cu care se opereaza. Pentru credite se percep comisioane financiare (% din valoare) si/sau comisioane de neutilizare. Consultanta acordata de banci este de asemenea “contra cost” în anumite conditii.
Finantarea prin emisiunea de obligatiuni este accesibila societatilor pe actiuni. Operatiunea permite obtinerea unor fonduri de la publicul larg (oferta publica) sau de la un grup restrâns de investitori experimentati (plasament privat); acestia primesc, în schimbul numerarului, titluri de valoare (obligatiuni) negociabile la bursa. Aparitia pietei de capital ofera societatilor românesti o alternativa de finantare a activitatii lor, si anume emisiunea si tranzactionarea valorilor mobiliare proprii în conditiile Legii nr.512 / 2002, privind pietele reglementate de marfuri si instrumente financiare derivate.
Obligatiunea este un contract de credit încheiat între emitent si cel care o achizitioneaza pe piata primara sau secundara (în cazul în care aceasta piata exista). Înainte ca valorile mobiliare sa fie oferite publicului, societatea comerciala va întocmi un prospect de oferta. Acesta descrie în detaliu societatea si operatiunile sale, trecutul ei, produsul, mediul concurential, cuprinzând, de asemenea, situatia financiara, pretul obligatiunilor, piata de tranzactionare. Prin prospectul de oferta întreprinderea trebuie sa convinga investitorii de calitatea eventualelor plasamente. Un rol important revine intermediarilor de pe pietele de capital – societatile de valori mobiliare (SVM) si burselor de valori.
Finantarea prin emisiune de obligatiuni prezinta o serie de avantaje:
|
w Împrumutul obligatar este o alternativa la piata creditului (piata cu un risc foarte ridicat); |
w Obligatiunea, ca un contract de credit, este mai usor de înteles de catre publicul larg si, în consecinta, mai atractiva; |
|
Finantarea prin leasing este o solutie moderna si avantajoasa de asigurare a capitalului fix necesar întreprinderilor. În loc sa împrumute bani pentru achizitionarea unor echipamente, masini, utilaje, instalatii, cladiri, întreprinderile pot sa “împrumute” prin sistemul leasing aceste resurse direct, în anumite conditii. În esenta “leasing” presupune un acord prin care se transfera dreptul de a folosi un bun pentru o perioada de timp stabilita si cu posibilitatea de cumparare a acestuia la sfârsitul perioadei; în anumite privinte, efectele sunt similare cu închirierea si/sau cu vânzarea în rate. Practicile mondiale releva utilizarea unui leasing direct (producatorul si proprietarul bunului îl încredinteaza spre folosinta unui beneficiar) si a unui sistem de leasing indirect (intervine o societate specializata de leasing, eventual si un alt finantator; prima cumpara bunul la indicatia beneficiarului si îl pune la dispozitia acestuia contra unor plati periodice). |
Se face distinctie între leasing operational si leasing financiar. În primul caz, proprietatea ramâne la societatea “locator” si dupa încheierea perioadei convenite; în cel de-al doilea caz, la încheierea perioadei, utilizatorul achizitioneaza bunul pe care l-a “luat în leasing” platind o “valoare reziduala” a acestuia (leasing-ul financiar se aseamana cu o vânzare în rate si cu o situatie de “credit furnizor”). Conform legislatiei române (vezi Ordonanta nr. 51/1997, privind operatiunile de leasing si societatile de leasing) o parte, denumita locator, se obliga ca, la solicitarea celeilalte parti, denumita utilizator, sa cumpere sau sa preia de la un tert, denumit furnizor, un bun mobil sau imobil si sa transmita utilizatorului posesia sau folosinta asupra acestuia, contra unei plati numite redeventa, în scopul exploatarii sau, dupa caz, al achizitionarii bunului. |
Operatiunile de leasing au ca obiect:
a) utilizarea bunurilor mobile, inclusiv a valorilor mobiliare;
b) utilizarea echipamentului industrial;
c) utilizarea bunurilor imobile cu destinatie comerciala, achizitionate sau construite de o societate de leasing (societate imobiliara pentru comert si industrie);
d) utilizarea fondului de comert sau a unuia dintre elementele sale necorporale;
e) utilizarea bunurilor de folosinta îndelungata si a imobilelor cu destinatie de locuinta, pentru persoanele fizice.
Pe parcursul executarii contractului, utilizatorul este obligat sa efectueze platile cu titlu de redeventa, în cuantumul valoric stabilit si la datele stabilite în contractul de leasing; redeventa platita va fi calculata tinând seama de o marja de profit si de amortizarea integrala sau partiala a bunului; regimul de amortizare va fi stabilit de parti, de comun acord, în functie de natura bunului si valoarea sa de intrare, în conformitate cu legislatia.
La încheierea perioadei stabilite în contract întreprinderea beneficiara are urmatoarele optiuni:
a) sa restituie bunul;
b) sa prelungeasca contractul (cu o redeventa mai mica, pentru ca bunul este în parte amortizat);
c) sa achizitioneze bunul la un pret care corespunde valorii actualizate.
Se considera ca leasing-ul are urmatoarele avantaje:
- În plan fiscal: toate cheltuielile rezultate din contractul de leasing sunt deductibile fiscal, în timp ce la finantarea prin credite, numai dobânda este deductibila iar la finantarea din surse proprii este deductibila numai amortizarea (întreprinderea este interesata sa deduca din venituri cheltuieli cât mai mari pentru asigurarea unor conditii bune de desfasurare a activitatii, ea platind impozit pe profit pentru partea din venituri care ramâne dupa deducerea cheltuielilor);
- În plan financiar: leasing-ul permite finantarea investitiilor fara a recurge la capitaluri împrumutate sau proprii; are avantajul ca nu se altereaza proportia între capitalul propriu si cel împrumutat si nici nu se modifica raporturile de proprietate asupra capitalului social al întreprinderii (cum este cazul recurgerii la majorarea capitalului prin atragerea de noi investitori);
- În plan economic: leasing-ul este o solutie care leaga nivelul costurilor de gradul de utilizare a mijloacelor; întreprinderea foloseste un echipament numai atâta timp cât are nevoie pentru realizarea unui obiectiv, dupa care renunta la el si nu mai are nici cheltuieli; în plus, întreprinderea poate avea acces la mijloacele necesare în conditii mai putin severe decât în cazul creditelor bancare (chiar daca nu are garantii colaterale suficient de mari);
Principalul dezavantaj al sistemului de leasing îl constituie costurile relativ mai ridicate; acestea acopera si valoarea serviciului prestat de finantator si de firma de leasing.
Capitolul 28 ECHILIBRUL FINANCIAR AL ÎNTREPRINDERII
Echilibrul economico-financiar al unei întreprinderi, ca expresie a corelatiilor dintre lichiditatea activelor si exigibilitatea capitalurilor care au asigurat finantarea lor, constituie o premisa dar si o consecinta a desfasurarii normale a activitatii întreprinderii, în conformitate cu obiectul sau.
Asigurarea echilibrului presupune corespondenta dintre nivelul resurselor financiare de care dispune întreprinderea si valoarea celorlalte categorii de resurse (umane, materiale si informationale) pe care întreprinderea le cumpara pentru procesul productiv.
O structura financiara sanatoasa ca reflectare a unor proportionalitati corespunzatoare între diferitele fluxuri financiare dintr-o întreprindere, presupune respectarea a doua conditii esentiale:
w asigurarea echilibrului dintre fondul de rulment si nevoia de fond de rulment, pentru mentinerea solvabilitatii pe termen scurt a întreprinderii;
w acoperirea mijloacelor de finantare a activelor imobilizate, îndeosebi utilizând capitaluri permanente si nu prin datorii pe termen scurt.
Putem descompune bilantul unei întreprinderi, în plan financiar în trei mari mase, pe care le vom analiza în continuare:
|
fondul de rulment net global |
||
|
nevoia de fond de rulment |
||
|
trezoreria. |
||
Fondul de rulment reprezinta partea din capitalul permanent destinata si utilizata pentru finantarea activitatii curente de exploatare. Concret, acesta constituie diferenta dintre capitalul permanent si activele imobilizate, sau altfel spus, excedentul capitalurilor permanente asupra activului imobilizat.
FONDUL DE RULMENT=Capitaluri permanente-Active imobilizate
Având ca punct de plecare ecuatia fundamentala a bilantului se poate determina o a doua relatie de calcul a fondului de rulment:
Activ = Pasiv
Active = Capital propriu + Datorii
Capital permanent = Capital propriu + Datorii pe termen lung
Active fixe + Active circulante = Capitaluri permanente + Datorii pe termen scurt
Active fixe + Active circulante = Capital propriu + Datorii pe termen scurt + Datorii pe termen lung
Deci: FONDUL DE RULMENT=Active circulante-Datorii pe termen scurt
Cele doua variante de calcul al fondului de rulment pun în relief faptul ca echilibrul financiar al unei întreprinderi se asigura:
|
A. în planul finantarii pe termen lung si mediu a imobilizarilor (mai reduse ca valoare, comparativ cu alte sectoare de activitate) |
B. în planul finantarii pe termen scurt a activelor circulante (marfuri, ambalaje, clienti, etc.). |
Principalele motivatii ale existentei fondului de rulment sunt legate de:
w finantarea unui stoc minim de marfuri, absolut necesar desfasurarii activitatii, stoc a carui valoare este practic blocata si deci asimilabila unei imobilizari finantate cu capitaluri permanente;
w depasirea dificultatilor pe care le poate avea trezoreria firmei, fie în situatia în care stocurile de marfuri cresc, datorita reducerii vitezei de circulatie a acestora (ca urmare a încetinirii din diferite cauze a ritmului vânzarilor), fie ca efect al neîncasarii la termen a facturilor emise.
Managerii trebuie sa urmareasca cu atentie oscilatiile fondului de rulment, fie ca este vorba de cresteri (ca rezultat al sporirii capitalurilor permanente prin aport de capital propriu, profit reinvestit sau împrumuturi, sau ca rezultat al reducerii imobilizarilor), fie ca este vorba de scaderi (ca rezultat al sporirii investitiilor, rambursarii împrumuturilor, sau producerii unor pierderi care afecteaza capitalurile proprii), astfel încât sa asigure o lichiditate generala cât mai apropiata de valoarea optima (egala cu 2), respectiv o finantare a capitalurilor circulante de aproximativ 50%.
Timpul de încasare si timpul de plata devin deosebit de importanti în utilizarea capitalului întreprinderii comerciale, aceasta trebuind sa dispuna de un fond de rulment care sa-i acopere nevoile de finantare în perioadele de defazaj între iesirile si intrarile de bani. Apare astfel nevoia de fond de rulment (sau fondul de rulment normativ), reprezentând activele circulante ce trebuie finantate din fondul de rulment,determinabila prin relatia:
NEVOIA DE FOND DE RULMENT=Stocuri+Creante-Oblig. nefinanciare
Dintre categoriile de nevoi de fond de rulment cea care prezinta un interes deosebit pentru patronul-manager este nevoia de fond de rulment de exploatare. Acesta depinde de: cifra de afaceri; de durata stocurilor, creantelor si datoriilor; de partea valorii adaugate în cifra de afaceri (cu cât se adauga o valoare mai mare la input-uri cu atât nevoia de fond de rulment este mai mare pentru aceeasi cifra de afaceri).
Daca nevoia de capital initial este de regula satisfacuta cu ajutorul prietenilor, rudelor etc., pe masura ce afacerea se dezvolta necesarul de fond de rulment se acopera de catre furnizori si/sau clienti si de banci (de regula prin credite pe termen scurt).
Daca definim trezoreria unei întreprinderi ca diferenta între lichiditatile si datoriile acesteia pe termen scurt, putem evidentia bine-cunoscuta relatie:
TREZORERIA=Fondul de rulment net-Necesarul de fond de rulment
Echilibrul financiar al unei firme este, prin urmare, asigurat atunci când trezoreria acesteia este pozitiva, respectiv daca fondul de rulment este mai mare decât necesarul de fond de rulment. Existenta unei trezorerii pozitive echivaleaza cu înregistrarea unui disponibil în casa, ca element de protectie împotriva fluctuatiilor activitatii firmei.
Disponibilul în casa imobilizeaza însa capital propriu si eventuale datorii pe termen lung si mediu (care antreneaza cheltuieli cu dobânzile), fiind neproductiv. Acest lucru impune mentinerea lui la niveluri cât mai scazute, dar care sa tina cont atât de riscurile de insolvabilitate la care este expusa firma (reducerea volumului vânzarilor, întârzieri la plata a debitorilor etc.), cât si de capacitatea firmei de a-si procura cu usurinta fondurile necesare.
Rezulta astfel un al doilea plan esential de asigurare a echilibrului financiar, respectiv cel dintre sursele de finantare a activitatii întreprinderii comerciale: cele proprii (capitalul social, profitul nedistribuit, amortizarile etc.) si cele atrase (de regula sub forma împrumuturilor).
Îndatorarea micii firme comerciale în conditiile unor rate ale profitului de cele mai multe ori inferioare ratelor dobânzilor la împrumuturi trebuie realizata cu multa prudenta si astfel încât datoriile pe termen mediu si lung sa nu depaseasca 50% din fondurile proprii. Precizam însa ca în tarile dezvoltate economic, practic fara inflatie, întreprinderile lucreaza cu o proportie de circa 20% a capitalului propriu din total capital (80% reprezinta datoriile).
Echilibrul economico-financiar al întreprinderii poate fi urmarit prin analiza atenta a nivelului si evolutiei unui set de indicatori economico-financiari, prezentati în tabelul urmator.
Analiza nivelului si corelatiilor dintre indicatorii prezentati, permite diagnosticarea sanatatii firmei, oferind informatii cu privire la:
w starea economica generala: tendintele în evolutia activitatii firmei, de crestere, stagnare sau descrestere; gradul de profitabilitate; nivelul productivitatii muncii si al eficientei utilizarii activelor; gradul de securitate financiara etc;
w potentialul de dezvoltare;
w starea financiara: situatia si tendintele privind lichiditatea; capacitatea de plata a datoriilor curente si a celor pe termen mediu si lung; nivelul si evolutia fondului de rulment; perioada medie de rambursare a datoriilor si cea de recuperare a creantelor; situatia si tendintele activelor imobilizate, a celor circulante si a celor curente; viteza de rotatie a stocurilor etc.
Se pot astfel evalua punctele tari si cele slabe ale situatiei financiare a întreprinderii si în functie de acestea se pot formula directiile de actiune pentru amplificarea punctelor tari si ameliorarea sau eliminarea punctelor slabe si asigurarea echilibrului financiar. În practica, apar dificultati în masurarea rapida si usoara a situatiei financiare a firmei, deoarece: nu se cunoaste semnificatia unor elemente cheie din informatiile financiare privind afacerea, ignorând adesea relatia dintre lichiditati si profit; înregistrarile contabile sunt realizate cu întârziere si lipseste un sistem de raportare care sa permita o analiza rapida.
|
A. Indicatori de lichiditate |
|
· Lichiditatea globala = Active circulante / Datorii curente |
|
· Lichiditatea redusa (intermediara) = (Active circulante – Stocuri) / Datorii curente |
|
· Lichiditatea imediata = Trezoreria / Datorii pe termen scurt |
|
· Perioada de recuperare a creantelor = (Debitori + Facturi neîncasate) / Cifra de afaceri |
|
· Perioada de rambursare a datoriilor = (Obligatii de plata / Cifra de afaceri)X 365 |
|
· Rata de acoperire a creditelor = (Profit net + Amortizare – Dividendele platite) / (Ratele de capital scadente +Dobânzile aferente) |
|
B. Indicatori de solvabilitate |
|
· Solvabilitatea patrimoniala = Capital propriu / Total pasive |
|
· Indicele de solvabilitate generala = Total active / Capitaluri straine |
|
C. Indicatorii rotatiilor si duratelor |
|
· Numarul de rotatii = Fluxul de rotatie al perioadei / Stocul mediu al perioadei |
|
· Durata unei rotatii (zile) = Numar de zile ale perioadei X (Stocul mediu / Fluxul de rotatie al perioadei) |
|
· Durata creditului acordat clientilor (zile) = Numar de zile ale perioadei X (Clienti + Efecte de primit) / Vânzarile perioadei |
|
· Durata creditului acordat de furnizori (zile) = Numar de zile ale perioadei X (Furnizori + Efecte de primit) / Cumpararile perioadei |
|
· Durata unei rotatii = 365 (sau alta perioada) / Numar de rotatii |
|
· Rotatia stocurilor = [Cifra de afaceri / (Total stocuri – Facturi neîncasate)] X 365 |
|
· Rotatia activelor fixe = Vânzari nete / Active fixe |
|
· Rotatia activelor = Vânzari nete / Total active |
|
D. Indicatori privind profitabilitatea |
|
· Rata profitului = Cheltuieli fixe / (Pret unitar – Cheltuieli variabile unitare) |
|
· Rata rentabilitatii economice = Profit din exploatare / Total active |
|
· Rata rentabilitatii financiare = Profit net / Capitaluri propri |
