Structura fluxurilor de capital la nivel mondial este în continuă schimbare. Liberalizarea şi globalizarea au stimulat dezvoltarea unor relaţii financiare strânse între toate ţările lumii, în special între cele dezvoltate şi cele aflate pe trepte inferioare de evoluţie. Fluxurile internaţionale de capital pot fi definite ca fluxuri transfrontaliere de active şi credite, atât pe termen lung, cât şi pe termen scurt. Fluxurile brute de capital reprezintă totalul fluxurilor care ies dintr-o economie sau, alternativ, care intră în aceasta, iar fluxurile nete de capital măsoară diferenţa dintre fluxurile brute care ies şi cele care intră într-o economie. Fluxurile nete de capital indică dacă o economie acumulează drepturi în raport cu restul economiilor din lume sau invers. Fluxurile internaţionale de capital pot fi diferenţiate astfel:[1]
- investiţii străine directe – proprietatea asupra întreprinderilor din străinătate sau investiţia în acestea, investitorul jucând un rol managerial direct;
- împrumuturi bancare internaţionale – împrumuturi acordate unor actori externi, în monedă naţională sau în valută;
- obligaţiuni internaţionale – instrumente de credit emise de/pentru creditori/debitori din străinătate, care includ promisiunea de a plăti o sumă specificată de bani, la o dată determinată, precum şi o dobândă periodică la intervale stabilite; din acest motiv, obligaţiunile sunt titluri de valoare tranzacţionabile denominate în unităţi standard;
- 4. investiţii de portofoliu – investiţii în acţiuni corporatiste sau obligaţiuni pe termen lung deţinute doar pentru profit, investitorul neavând nici un rol managerial;
- acţiuni internaţionale – acţiuni ale unei companii emise pentru străini;
- instrumente financiare “noi” – derivate, contracte cu opţiune, swaps;
- asistenţă pentru dezvoltare – fluxuri oficiale de asistenţă, de la guvern la guvern;
- fluxuri monetare internaţionale – cumpărarea şi vânzarea de valute străine.
Investiţiile străine directe şi investiţiile de portofoliu reprezintă componentele fluxurilor de capital cu cel mai mare impact asupra economiei.
Investiţiile străine directe au devenit o sursă importantă de capital pentru ţările emergente. Din momentul în care barierele existente în faţa liberei circulaţii a capitalului au fost ridicate şi de pe aceste pieţe, investiţiile străine de portofoliu au fost văzute, la rândul lor, ca o sursă complementară de capital. Participând la formarea capitalului firmelor locale, cele două forme de investiţii contribuie la întărirea sectorului privat şi la dezvoltarea economică a ţărilor-gazdă.
Cele două componente ale fluxurilor internaţionale de capital tind să evolueze diferit în timp şi spaţiu, pe de o parte, în funcţie de raţiunile care stau la baza fiecărei categorii de decizii de investiţii şi, pe de altă parte, de caracteristicile ţărilor cărora li se adresează. Concomitent, ţările se află într-o adevărată competiţie în cursa pentru atragerea investiţiilor străine, în special cele emergente, datorită efectelor favorabile pe care acestea le propagă în economiile lor. Reglementările guvernamentale par a fi, mai mult ca niciodată, deschise pentru crearea celor mai bune condiţii de găzduire a investiţiilor străine, aliniindu-se la tendinţele regionale şi mondiale în vederea menţinerii lor pe o durată de timp cât mai mare. În acelaşi timp, investiţiile alternative de capital câştigă tot mai mult teren în preferinţele investitorilor, privaţi sau instituţionali, însă fluxurile generate de aceste forme de investire sunt cu mult inferioare capitalului antrenat prin formele tradiţionale ale investiţiilor.[2]
O caracteristică actuală a economiei mondiale, fără îndoială, unul dintre actorii importanţi în cadrul mediului de afaceri internaţional, corporaţiile transnaţionale s-au dovedit a fi, în ultimele decenii, principalul purtător al capitalului peste graniţă, al formării şi modificării diferitelor tipuri de fluxuri de capital. Principala modalitate de expansiune a corporaţiilor transnaţionale, în diverse domenii de activitate, a fost şi a rămas investiţia străină de capital. De aceea, conceptul de flux investiţional este asociat automat prezenţei şi activităţii acestor firme.[3]
În general, prin investiţie se înţelege orice utilizare a unui activ în calitate de capital, deci pentru obţinerea de profit. Cum activele sunt reale sau financiare, investiţiile, la rândul lor, pot fi reale (în proprietăţi, bunuri, echipament etc.) sau financiare (în titluri de valoare de tipul acţiunilor, obligaţiunilor sau în plasamente bancare). Prin urmare investiţia reprezintă cumpărarea de proprietăţi, acţiuni, obligaţiuni sau depunere de bani în instituţii financiare în scopul asigurării unui venit (dobândă, dividend etc.) şi a unei creşteri de capital.[4]
Investiţia străină „este actul achiziţiei de active străine în afara ţării de origine”. Modalităţile concrete prin care o entitate poate realiza o investiţie cu componentă internaţională sunt:[5]
– construirea “pe loc gol” a unei societăţi comerciale sau deschiderea unei filiale a acesteia într-o altă ţară – investiţie greenfield;
– achiziţionarea unei firme străine sau fuziunea cu o astfel de firmă – investiţie brownfield;
– crearea unei societăţi mixte;
– cumpărarea de acţiuni de pe piaţa financiară străină sau emise de o altă firmă din altă ţară;
– achiziţionarea de obligaţiuni de pe piaţa străină sau emise de o altă firmă străină;
– acordarea unui credit financiar unei firme din altă ţară;
– încheierea de contracte internaţionale de leasing sau franchising cu componentă investiţională.
În economia reală se pune problema identificării şi delimitării celor două tipuri de investiţii internaţionale, investiţii străine directe şi investiţii de portofoliu. Un exemplu ar fi achiziţionarea de acţiuni de pe piaţa financiară internaţională. Deoarece pachetul de control al acţiunilor nu reprezintă un anumit procent fix în totalul acţiunilor, ci variază de la caz la caz, în mod corespunzător investiţia poate fi încadrată în unul sau altul din cele două tipuri. De exemplu, în SUA, în categoria investiţiilor străine directe se cuprind toate tranzacţiile care transferă dreptul de proprietate de la o entitate la alta a cel puţin 10% ori mai mult din acţiunile emise de către firmă.[6] În Franţa procentul este de 20%, iar în Germania de 25%.[7] În principiu, investiţiile de portofoliu se deosebesc de investiţiile directe prin gradul de control managerial pe care investitorul străin îl exercită asupra unei societăţi. Investitorii de capital de portofoliu furnizează, de obicei, capital financiar, prin achiziţionarea de acţiuni ale unei firme fără nici o implicare în managementul acesteia.
Aceste diferenţe subliniază contrastul major dintre motivaţiile efectuării celor două categorii de investiţii. Atunci când recurg la investiţii directe, corporaţiile transnaţionale sunt interesate să se asigure că produsele finale vor fi obţinute în condiţii de eficienţă maximă şi la preţul cel mai scăzut. De aceea, deciziile lor sunt influenţate mai mult de efectele pe termen lung ale investiţiilor asupra competitivităţii corporaţiei, privite în ansamblu şi de randamentul capitalului investit şi al tehnologiei furnizate. În ultimă instanţă exercitarea controlului este cea care deosebeşte cele două tipuri de investiţii străine. O investiţie de portofoliu se poate transforma într-o investiţie directă, în condiţiile în care participaţia minoritară se transformă într-una majoritară.[8]
Conform Raportului UNCTAD din anul 2003, investiţia care implică o legătură pe termen lung reflectă interesul şi controlul de durată a unei unităţi rezidente într-o economie asupra unei unităţi economice rezindentă într-o altă economie. Fluxurile investiţionale ataşate investiţiilor străine directe se compun din:[9]
- capital vărsat pentru cumpărare de acţiuni la o firmă din străinătate;
- profiturile reinvestite (proporţional cu participarea la capital social) obţinute din activitatea în străinătate;
- împrumuturile în cadrul firmei (în principal credite acordate filialelor din străinătate de către societatea – mamă).
Pe lângă aceste surse, filialele corporaţiilor transnaţionale mai pot fi finanţate prin fonduri obţinute fie de pe piaţa internă de capital a ţării gazdă, fie prin apel direct la finanţare externă, alta decât finanţarea intra-firmă. Deci, fluxurile de investiţii directe “reprezintă doar o parte din fluxurile investiţionale ataşate filialelor în străinătate ale corporaţiilor transnaţionale”.[10]
În cazul investiţiilor străine directe interesul investitorului şi, în consecinţă, implicarea acestuia, se manifestă pe termen lung, ceea ce exclude posibilitatea desfăşurării unor activităţi speculative posibile în situaţia investiţiilor de portofoliu. Spre deosebire de investiţiile de portofoliu care reprezintă externalizarea unor active financiare (acţiuni şi obligaţiuni), investiţiile străine directe generează un flux investiţional internalizat care include atât active de capital (tangibile), cât şi active intangibile (cunoştinţe manageriale, de marketing, know-how). [11]
Evoluţia fluxurilor de investiţii străine directe formate în funcţie de obiectivele stabilite reflectă expansiunea activităţii societăţilor transnaţionale. Conform unui studiu realizat de UNCTAD, domeniile care atrag cele mai multe investiţii străine directe sunt turismul, agricultura, industria farmaceutică şi chimică, telecomunicaţiile.
Creşterea fluxurilor globale de investiţii străine directe şi a producţiei internaţionale au reflectat o performanţă economică puternică în multe ţări ale lumii şi a fost parţial determinată de creşterea profiturilor corporatiste din întreaga lume şi de preţurile mai ridicate ale acţiunilor care au ridicat valoarea fuziunilor şi achiziţiilor. Fuziunile şi achiziţiile au continuat să fie factorul principal pentru o mare parte a fluxurilor de investiţii străine directe, dar investiţiile de tip „greenfield” au crescut în special în ţările în curs de dezvoltare şi în economiile de tranziţie.
Procesul de preaderare a transformat gradual mediul de afaceri având un impact semnificativ asupra investiţiilor străine directe. Prin urmare, potrivit Indicelui de Performanţă în Atragerea Investiţiilor Străine Directe utilizat de UNCTAD, România a urcat de pe locul 101 din anii 1990-1992 pe locul 7 în 2004-2006. Aderarea la Uniunea Europeană la şi procesul de integrare au facilitat realizarea reformelor şi au susţinut convergenţa economiei româneşti, fapt care a avut un impact pozitiv asupra competitivităţii din ţara noastră şi a îmbunătăţit climatul pentru toate tipurile de investiţii, inclusiv investiţii străine directe.
[1] Bari I., Globalizare şi probleme globale, Ed. Economică, Bucureşti, 2001, p. 43
[2] Anghel, I.E., Investiţii străine directe în România, Ed. Expert, Bucureşti, 2002, p. 40
[3] Pop C., Postelnicu C., Tranzacţii economice şi financiare, Ed. Presa Univesitatea Clujeană, Cluj Napoca, 2000, p. 6
[4] Anghel I.E., Investiţii străine directe în România, Ed. Expert, Bucureşti, 2002, p. 45
[5] Marin G., Economia mondială. Trecut-prezent-viitor, Ed. Independenţa Economică, Bucureşti, 1996, p. 43
[6] Melvin M., International Money &Finance, Pearson International Edition, USA, 2004, p. 122
[7] Anghel I.E., Investiţii Străine Directe în România, Ed. Expert, Bucureşti, 2002, p. 53
[8] Anghel, I.E., Op. cit., p. 57
[9] World Investments Report, UNCTAD, 2003
[10] Voinea L. – Corporaţiile Ttransnaţionale şi Capitalismul Global, Editura Polirom, Iaşi, 2007, p. 11
[11] UNCTAD, World Investments Report 2002, p. 290
