Până după cel de-al II-lea război mondial relaţiile financiare între ţări aveau un caracter preponderent bilateral, neputându-se vorbi, în acea perioadă, de un sistem financiar internaţional. Odată cu înfiinţarea Fondului Monetar Internaţional şi a Băncii Mondiale (Bretton Woods, 1945) s-a adus în discuţie de către ţările participante şi necesitatea adoptării unor reglementări comune în domeniul relaţiilor financiar-valutare internaţionale. Practic, din acel moment, prin adoptarea primelor reglementări comune, s-a creat sistemul financiar internaţional. Se poate spune că sistemul financiar internaţional reprezintă un ansamblu de norme şi tehnici, convenite şi acceptate pe baza unor reglementări instituţionalizate cu rolul de a organiza şi coordona comportamentul ţărilor membre în domeniul fluxurilor financiare şi monetare internaţionale care sunt generate în derularea operaţiunilor comerciale sau necomerciale internaţionale.
Sistemul financiar internaţional poate fi privit şi ca un ansamblu de pieţe, instituţii şi fluxuri financiare cu rolul de a asigura deplasarea în timp şi spaţiu a resurselor de capital de la cei care le deţin (creditori, investitori) către cei care au nevoie de acestea. Principiile iniţiale care au stat la baza sistemului financiar internaţional au fost:[1]
- era considerat un sistem deschis tuturor statelor lumii care recunoşteau şi acceptau drepturile şi obligaţiile înscrise în statutul FMI, deci, calitatea de participant la acest sistem era legată de calitatea de membru FMI;
- etalonul care stătea la baza acestui sistem era aurul, adică preţul în dolari a acestuia;
- fiecare stat membru al acestui sistem era obligat să asigure o stabilitate a monedelor aflate în circulaţie, fapt care presupunea definirea parităţii monedei naţionale în raport cu o cantitate determinată de aur sau faţă de dolar, urmând ca în timp, evoluţia cursului de schimb între moneda ţării respective şi etalonul ales să se încadreze într-o bandă de variaţie cu marjă mică;
- sistemul a demarat cu o convertibilitate deplină a dolarului, celelalte monede putând fi schimbate numai prin intermediul dolarului (crossing rate). De altfel, încă de la crearea sistemului financiar internaţional realizarea acestuia ca obiectiv a avut în prim plan interesul şi poziţia dominantă a Statelor Unite ale Americii care şi-a asumat un rol central în configurarea şi dezvoltarea acestuia.
- statele participante aveau obligaţia de a-şi crea o rezervă internaţională corespunzătoare cu nevoile de valută de pe piaţa internă, astfel încât să fie asigurată stabilitatea sistemului. În plus, ele trebuiau să urmărească în permanenţă obţinerea unei balanţa echilibrate care să reducă presiunea asupra cursului de schimb care ar fi condus la destabilizarea sistemului.
Deşi a rezistat în această formă mai bine de douăzeci de ani, sistemul financiar internaţional s-a confruntat cu crize profunde în preajma anilor ’70, crize care au fost generate atât de principiile care guvernau funcţionarea sistemului, cât şi de faptul că acesta nu mai răspundea la modificările structurale din economia mondială. Faptul că sistemul era legat de dolar şi că fiecare ţară căuta să-şi consolideze activele de rezervă, a condus la acumulări mai mari de dolari la nivelul băncilor centrale, în special cele europene, pe fondul unei politici monetare relaxate promovate de SUA, care, de multe ori a preferat finanţarea deficitelor interne sau externe prin emisiune de monedă, fapt care a diminuat treptat încrederea participanţilor la sistem în moneda americană. Aceste bănci au preferat schimbarea în timp a dolarilor contra unor active de rezervă mai sigure (aur). Astfel, SUA s-a confruntat, într-o perioadă relativ scurtă de timp, cu o scădere dramatică a rezervelor sale de aur. În plus, monedele europene au devenit din ce în ce mai puternice, ameninţând poziţia dolarului. Criza aurului care a destabilizat piaţa financiară internaţională şi a dus la apariţia unor pieţe paralele puternic dereglementate (piaţa eurovalutelor) a constituit un alt factor destabilizator al sistemului creat la Bretton Woods.
Ca urmare, începând cu anul 1971 statele participante la sistemul financiar internaţional au renunţat la fixitatea cursului de schimb, instituind după această perioadă devalorizarea monedelor naţionale. În aceste condiţii, foarte multe ţări s-au confruntat cu puternice dezechilibre în balanţa de plăţi fapt ce a condus la o reconsiderare a opţiunii pentru cursul liber. După căderea acestui sistem, unele ţări au încercat diferite aranjamente la nivel regional (Europa, Africa), sau au dezvoltat o serie de regimuri valutare hibride care combinau caracteristicile cursului fix cu cele ale cursului liber. Aceste aranjamente monetare la nivel local sau regional coexistă în sistemul financiar internaţional care a suferit o serie de modificări şi reformări:[2]
- a fost eliminat aurul şi dolarul din poziţia de etalon al sistemului ;
- au fost introduse drepturile speciale de tragere (DTS) ca etalon al sistemului;
- fiecare ţară avea libertatea de a-şi alege regimul monetar/valutar propriu;
- s-a introdus posibilitatea adoptării unei convertibilităţi depline sau parţiale în raport cu celelalte valute.
Abandonarea sistemului de la Bretton Woods a provocat o altă ruptură care ţine de natura însăşi a monedei: aceasta a devenit o simplă marfă, şi-a schimbat statutul, devenind un activ oarecare schimbat pe pieţe. Acest fapt a condus la un val seismic al inovaţiilor financiare, dar şi la grave dezechilibre, surse de noi incertitudini: şocurile petroliere din perioadele 1973-1974 şi 1979-1980, şocul dolarului, dezechilibrele comerciale care au urmat acestor şocuri, îndatorarea ţărilor dezvoltate, datoria lor publică crescând cu 9% pe an în perioada 1980-1982, criza datoriei externe în multe ţări din Lumea a Treia. Datorită acestor dezechilibre, variabilele financiare – rata dobânzii, cursul de schimb, cursul valorilor mobiliare – au înregistrat fluctuaţii importante.[3]
Două categorii de inovaţii au favorizat procesul de globalizare financiară : inovaţii în domeniul tehnologic, mai ales în domeniul telecomunicaţiilor şi informaticii şi inovaţii financiare. Computerizarea şi telecomunicaţiile au contopit pieţele financiare ale lumii într-un singur sistem mondial în care o persoană individuală aflată la un terminal poate fi tot timpul la curent cu fluctuaţiile de preţuri pe pieţele majore şi poate executa schimburi aproape instantaneu în oricare dintre ele sau chiar în toate. Inovaţiile majore ale perioadei sunt produsele derivate: contractele futures, opţiunile şi contractele de swap. Ele permit acoperirea împotriva riscurilor de dobândă şi a riscului valutar, dar sunt utilizate şi pentru speculaţii şi arbitraj. Sunt trei actori principali care efectuează tranzacţii cu produse derivate:[4]
- utilizatorii finali (marile întreprinderi, case de pensii, fonduri de investiţii, companii de asigurări) care vor să se protejeze împotriva riscurilor ratei dobânzii şi de schimb;
- intermediarii (băncile mari) al căror scop este să găsească contrapartidă pentru clienţii menţionaţi anterior şi să încaseze comisioane;
- speculatorii (cei mai cunoscuţi fiind gestionarii aşa numitelor “hedge-funds”) care îşi asumă conştient riscuri pentru a încasa plusvalori.
Funcţia esenţială a produselor derivate este permiterea transferului riscului între părţi. Alte inovaţii financiare importante sunt valorile mobiliare utilizate pe piaţa internaţională de capital: euroobligaţiunile (eurobonds), euroacţiunile (euroquities), certificatele de depozit emise de bănci (ADR – American Depositary Receipt, EDR- Europen Depositary Receipt, GDR – Global Depositary Receipt). Sfera financiară s-a extins astfel dincolo de frontiere, în afara statelor. Dilatarea sferei financiare se explică uşor: dacă o invenţie productivă cere construirea de uzine şi recrutare de personal, un plasament financiar la celălalt capăt al lumii se realizează într-o secundă, graţie reţelelor informatice.
Integrarea financiară mondială şi mobilitatea internaţională a capitalurilor au modificat profund natura relaţiilor existente între diferite economii. Altădată, transmiterea internaţională a conjuncturilor economice se realiza prin fluxurile de schimburi de bunuri şi servicii. Astăzi, variabilele financiare sunt cele care joacă rolul determinant în transmiterea conjuncturilor, acestea devenind din ce în ce mai interdependent.
Globalizarea financiară presupune un risc sistematic crescut, prin acesta înţelegând un risc de instabilitate globală care rezultă din disfuncţionalităţi în sistemul financiar – bancar, când interacţiunea comportamentelor individuale nu determină ajustări corectoare, ci generează dezechilibre. Pe fondul tuturor consecinţelor globalizării financiare, a riscurilor pe care aceasta la presupune, se constată o gravă slăbiciune a noului sistem financiar internaţional. Crizele sunt din ce în ce mai frecvente şi variate, în special datorită sistemului speculativ instaurat la sfârşitul anilor ’70, cu doi principali factori: dimensiunile atinse în sfera financiară într-un timp record, care au determinat ca aceasta să devină practic incontrolabilă şi tendinţa ei de a genera acţiuni speculative, provocând crizele. Astfel, de la criza datoriei Lumii a Treia din anul 1982, la cea din Rusia, toate pieţele – acţiuni, obligaţiuni, derivate, imobiliară – au suferit cel puţin o zdruncinare. Criza valutară care a făcut să explodeze sistemul monetar internaţional în 1992 şi 1993 a demonstrat că autorităţile monetare ale ţărilor nu pot face prea multe pentru a-şi apăra monedele în faţa speculaţiilor.[5]
Criza asiatică din anul 1997 reprezintă unul din exemplele cele mai elocvente pentru efectele distructive ce însoţesc globalizarea pieţelor financiare. Declanşată în iulie 1997 în Thailanda, criza a atins rapid Coreea, Indonezia, Malaezia, Filipine şi celelalte ţări asiatice, inclusiv Japonia. Această criză a fost calificată de analişti drept „cea mai gravă criză din anii ’30 până în prezent” şi a constituit primul seism major al erei mondializării, surprinzând prin amploarea şi rapiditatea cu care s-a propagat. Dezastrul a fost atât de mare, încât nici intervenţia FMI în Thailanda, Coreea şi Indonezia nu a fost suficientă pentru a stopa criza. Cel puţin două certitudini par să nu fi supravieţuit în 1997: Asia în calitate de campioană de necontestat a creşterii economice şi atotputernicia pieţelor financiare, presupuse ca alimentând economia mondială.[6]
În prezent economia globală este din nou în pragul uneia din cele mei mari provocări: criza economică şi financiară. Şi asta pentru că cea mai mare economie mondială, a SUA, se află în pragul sau, potrivit unor analişti, chiar în mijlocul unei recesiuni extrem de puternice. După ce a debutat în anul 2007 cu criza din sectorul imobiliar, economia americană se loveşte de noi obstacole: falimentul celei de-a V-a bănci de investiţii, ca mărime, Bear Stearns, care a adâncit criza creditelor, deficitul comercial, scăderea bursei, retragerea investitorilor.
Se poate concluziona că, deşi implicarea organismelor financiare internaţionale în procesul de transformare şi restructurare a sistemului economic mondial este amplă, dezvoltarea durabilă a economiei mondiale nu poate fi concepută fără un sistem financiar capabil să orienteze eficient şi rapid fluxurile de capital. Dacă nu se vor lua măsurile adecvate de reformare instituţională putem asista la escaladarea unor crize cu efecte devastatoare chiar şi pentru cele mai puternice economii.
[1] Bădulescu D., Bădulescu A., Aspecte ale globalizării financiare, în Analele Universităţii Timişoara, 2005, p. 114
[2] Dumitrescu S., Bal A., Economie Mondială, Ed. Economică, Bucureşti, 1999, p. 126
[3] Bari I., Globalizare şi probleme globale, Ed. Economică, Bucureşti, 2002, p. 17
[4] Idem, p. 19
[5] Martin, H.P., Schumann, H., Capcana globalizării. Atac la democraţie şi bunăstare, Ed. Economică, Bucureşti, 1999, p. 126
[6] Stiglitz, J., Mecanismele globalizării, Ed. Polirom, Iaşi, 2008, p. 25
