Recesiunea economică mondială din perioada anilor ’30 a stat la originea Fondului Monetar Internaţional. Devalorizările monetare şi politicile protecţioniste de protejare a industriei naţionale au condus la prăbuşirea comerţului mondial, valoarea acestuia scăzând, între anii 1929-1932, cu peste 60%. Mai multe conferinţe internaţionale au convenit să reinstaureze ordinea monetară şi să reînceapă procesul creşterii economice dar, din cauza lipsei de cooperare au eşuat. Au fost concepute planuri pentru instaurarea unui sistem monetar internaţional complet nou, care să stabilizeze ratele de schimb şi să promoveze comerţul liber cu ajutorul unei instituţii internaţionale permanente, care să-şi asume răspunderea pentru funcţionarea acestui sistem, prin acordarea de asistenţă ţărilor cu probleme în domeniul balanţelor de plăţi. În acest mod, s-a sperat că ţările vor fi împiedicate să folosească protecţionismul şi devalorizarea competitivă a monedelor lor, pentru a-şi redresa balanţele de plăţi.
Doi gânditori originali, J.M. Keynes (de la Trezoreria Marii Britanii) şi H.D. White (de la Trezoreria Statelor Unite), au adus contribuţii esenţiale, deşi în viziuni diferite, în privinţa asistenţei financiare internaţionale; primul şi-a imaginat o instituţie internaţională ca un tip de bancă centrală mondială care să poată crea o masă monetară prin propria-i autoritate şi astfel să poată acorda suportul financiar necesar ţărilor care au probleme cu balanţa de plăţi; cel de al doilea a susţinut constituirea unei instituţii financiare prin contribuţia ţărilor membre, care să coopereze între ele şi să instituie un control mai sever asupra politicilor economice ale ţărilor beneficiare de credite. Cele două proiecte au fost pe larg discutate în timpul războiului, în final ajungându-se la un hibrid: se apelează la rezervele financiare oficiale ale statelor membre pentru a împrumuta ţările membre, banii putând fi restituiţi în caz de necesitate. Ca urmare, crearea de masă monetară (Keynes) a fost integrată cu sistemul de cooperare monetară între statele membre (White). Negocierile s-au finalizat în iulie 1944, la Bretton Woods (statul New Hamshire – SUA), noua instituţie purtând numele de Fondul Monetar Internaţionale (FMI).
FMI şi-a început activitatea în mai 1946, cu 39 de ţări membre şi sediul general la Washington.
Uniunea Sovietică, membru fondator, nu a făcut faţă obligaţiilor ce-i reveneau şi a părăsit FMI. Polonia şi Cehoslovacia au aderat la Fond, dar au renunţat în anul 1950, datorită războiului rece. Japonia şi Germania s-au alăturat FMI în anul 1953. În anii ’60 numărul membrilor a crescut rapid prin aderarea ţărilor în curs de dezvoltare independente. România (1972( şi Ungaria (1982) au aderat la FMI, iar în anii ’80 au fost urmate de alte ţări Est-Europene. În anul 1992 au aderat 15 republici din fosta Uniune Sovietică. FMI numără în prezent 180 de ţări membre, ceea ce înseamnă că în cvasitotalitatea sa, comunitatea mondială se regăseşte în această organizaţie.
FMI este condus de Consiliul Guvernatorilor, aceştia fiind miniştri de finanţe sau guvernatorii băncilor centrale din ţările membre, deoarece această instituţie internaţională implică crearea de masă monetară pentru finanţarea creditelor pe care Fondul le acordă. Guvernatorii decid asupra unor probleme importante, cum ar fi creşterea capitalului, aderarea de noi membri şi acordarea drepturilor speciale de tragere. Deciziile curente sunt luate de către Consiliul Executiv, compus din 24 de directori executivi care se întâlnesc cel puţin de trei ori pe săptămână. Organismul cel mai important, care trasează politica FMI este Comitetul Interimar; acesta a luat fiinţă în anul 1974 şi se întruneşte de două ori pe an. Consiliul Executiv este prezidat de Directorul General, numit pe o perioadă de cinci ani. Deciziile FMI sunt luate prin vot proporţional. Fiecare ţară dispune de un număr mic de voturi de bază, care se multiplică proporţional cu mărimea cotei de participare la Fond. La rândul ei, cota de participare este stabilită în funcţie de mărimea indicatorilor economici şi financiari ai fiecărei ţări.
Principala funcţie a FMI o constituie supravegherea sistemului monetar internaţional, din care derivă alte funcţii cum ar fi: supravegherea politicii monetare şi a ratei de schimb din ţările membre, elaborarea de recomandări privind politica financiară a membrilor săi şi acordarea de credite pentru ţările cu dificultăţi în privinţa balanţei de plăţi. Rolul cel mai important al FMI nu îl constituie acordarea de credite ţărilor membre, ci acela de manager al sistemului monetar internaţional, care să fie ordonat, previzibil şi stabil, oferind cadrul necesar creşterii echilibrate a comerţului mondial şi a economiilor naţionale ale ţărilor membre.
Scopurile FMI sunt:
- promovarea cooperării monetare internaţionale prin intermediul unei instituţii permanente care să ofere cadrul adecvat pentru consultare şi colaborare în problemele monetare internaţionale;
- să faciliteze extinderea şi creşterea echilibrată a comerţului internaţional, contribuind astfel la promovarea şi menţinerea unui nivel înalt al angajărilor şi al venitului real în toate ţările membre, prin mobilizarea resurselor productive, ca obiectiv principal al politicii economice;
- să asigure stabilitatea cursului de schimb şi menţinerea disciplinei în acordurile de schimb dintre ţările membre, evitând deprecierea schimbului competitiv;
- să asigure asistenţă în stabilirea unui sistem multilateral de plăţi pentru tranzacţiile curente dintre ţările membre şi în eliminarea restricţiilor care stânjenesc dezvoltarea comerţului mondial;
- disponibilizarea temporară a resurselor Fondului, în scopul folosirii lor de către ţările membre cu anumite măsuri de precauţie, pentru a le da posibilitatea să facă în mod corect ajustările în balanţele de plăţi, fără a recurge la măsuri distructive pentru prosperitatea naţională sau internaţională;
- să micşoreze durata şi intensitatea dezechilibrului din balanţele de plăţi internaţionale ale statelor membre.
Sistemul monetar internaţional stabilit de către FMI sau „Sistemul Bretton Woods” se baza pe o politică a cursurilor valutare fixe,eliminarea restricţiilor valutare, convertibilitatea valutară şi dezvoltarea unui sistem multilateral de plăţi internaţionale. Cursurile valutare puteau să fluctueze în interiorul unei marje de plus sau minus un procent în jurul valorii paritare exprimate în dolari SUA, care erau convertibili în aur la o rată fixă. Sistemul ratelor de schimb prestabilite, bazat pe paritatea aurului,a supravieţuit timp de 25 de ani, când datorită creşterii dezechilibrelor în balanţele de plăţi (mai ales în SUA) au apărut o serie de crize monetare. În anul 1971,SUA a decis suspendarea convertibilităţii dolarului în aur, concomitent cu devalorizarea dolarului cu 10% şi o realiniere a cursurilor de schimb, întemeiate pe marje mai largi de fluctuaţie în locul valorii paritare. Peste doi ani (în 1973), sistemul de valoare paritară ajustată a fost în mare măsură, abandonat ca urmare a altei devalorizări a dolarului. În acelaşi an ţările membre ale Comunităţii Europene au introdus un sistem comun de fluctuare a monedelor lor faţă de dolar.
Criza iniţială a sistemului Bretton Woods privind cursurile valutare a condus la crearea unui Comitet de Reformă a Sistemului Monetar Internaţional (în 1972) care a elaborat un set de recomandări adoptat în anul 1976, prin Acordul Jamaica. Acesta reducea rolul aurului în sistemul monetar internaţional, recunoştea sistemul de „flotare” a cursurilor valutare, revizuirea evaluării şi utilizărilor DST, precum şi autorizarea vânzării rezervelor de aur ale FMI, în avantajul ţărilor membre în curs de dezvoltare. În anul 1978, Acordul de înfiinţare al FMI a fost modificat pentru a fi compatibil cu noua situaţie în care aurul nu mai joacă un rol important în cadrul sistemului monetar internaţional, iar ţările membre au posibilitatea să îşi conducă propria politică în domeniul ratelor de schimb, păstrând însă ideea de bază a interesului reciproc în acest domeniu.
Mărimea Fondului este egală cu suma contribuţiilor ţărilor membre. Cotele de subscripţie reflectă în mod obiectiv importanţa economică a fiecărui membru şi, în principiu, se revizuiesc la fiecare 5 ani. Trei sferturi din mărimea cotei se plăteşte în moneda naţională a fiecărei ţări membre, iar un sfert într-o monedă general acceptată. Înainte de 1978, un sfert din prima cotă şi suplimentările ulterioare erau plătite în aur, astfel că FMI a acumulat o rezervă substanţială de aur (de circa 40 miliarde dolari la valoarea de piaţă), care nu au avut o importanţă semnificativă în ceea ce privesc posibilităţile de creditare ale Fondului, dar au oferit o garanţie solidă pentru solvabilitatea acestuia. O treime din aurul deţinut de FMI a fost disponibilizat: jumătate s-a returnat ţărilor membre şi jumătate s-a vândut printr-o licitaţie specială, profitul înregistrat în urma licitaţiei a fost pus la dispoziţia ţărilor în curs de dezvoltare, parţial prin plata directă şi parţial prin înfiinţarea unui fond de ajutoare, de unde pot împrumuta în condiţii deosebit de avantajoase ţările cele mai sărace.
Cota de participare a statelor este proporţională cu ponderea acestora în importurile mondiale. Creşterea cotelor de participare, în primii ani ai FMI, a fost mai scăzută decât creşterea comerţului mondial, dar în ultimii 30 de ani cotele de participare au ţinut pasul cu această creştere.
Fondurile de care dispune FMI pentru acordarea de credite sunt formate di diferite monede naţionale şi drepturi Speciale de Tragere (DST).
DST-urile sunt lichidităţi internaţionale create de FMI şi folosite de băncile centrale ale statelor membre în circuit închis. Ele sunt alocate în mai multe tranşe ţărilor membre, proporţional cu cotele de participare ale acestora în cadrul Fondului. Orice ţară membră îşi poate schimba DST-urile cu alte ţări membre, primind în schimb valută forte (de obicei în dolari SUA); schimbul are loc prin intermediul FMI, care ţine evidenţele. DST reprezintă o creaţie contabilă pe baza unui coş monetar, care conţine părţi prestabilite din primele 5 monede ca importanţă ale ţărilor membre, iar toate tranzacţiile FMI sunt încheiate (convertite) în DST-uri. Ţările membre sunt dotate cu DST conform sistemului de cote de participare la crearea Fondului, cu scopul de a suplimenta activele de rezervă al ţărilor membre. Debitorii îşi micşorează drepturile de tragere în timp ce soldurile creditoare cresc.
Dacă o ţară solicită credit Fondului, procedura specială este următoarea: se ia valută general acceptată de la FMI şi se returnează echivalentul în monedă naţională, operaţiune ce poartă numele de „tragere” în cadrul Fondului. Creditul este finanţat din rezervele oficiale ale ţărilor a căror monedă este folosită de FMI. În acest mod, împrumuturile FMI iau forma unui transfer temporar al rezervelor oficiale din ţările cu un surplus al balanţei de plăţi, către cele cu deficit al balanţei de plăţi. Aprovizionarea FMI, în vederea creditărilor, implică deci crearea unor rezerve internaţionale, care să asigure în orice moment ţările membre cu lichidităţi pentru solicitările lor, în vederea finanţării temporare a deficitelor balanţelor de plăţi. Aceasta înseamnă că resursele Fondului nu pot fi împrumutate decât pe termene scurte (3-5ani şi uneori pe 10 ani). Creditele se pot acorda tuturor ţărilor membre ale Fondului, la cererea acestora, din resursele financiare, de asemenea, ale tuturor statelor participante; facilităţile de credit au un caracter alternativ, surplusurile şi deficitele apărând la ţările membre prin rotaţie.
În condiţii speciale (nu ca regulă), atunci când resursele proprii ale Fondului sunt insuficiente, se apelează la împrumuturi de pe pieţele de capital. În perioada 1974-1995, FMI s-a împrumutat cu resurse financiare de la ţările industrializate şi cele exportatoare de petrol de peste 40 miliarde DST-uri. Nu s-a făcut nici o modificare a prevederilor Acordului FMI în privinţa obţinerii de noi resurse de pe pieţele internaţionale de capital, ceea ce a determinat temerile unor membri că s-ar reduce dorinţa ţărilor participante dea disponibiliza resurse pentru Fond, periclitându-se echilibrul precar între drepturile şi obligaţiile membrilor, şi, în acelaşi timp, s-ar distruge caracterul monetar al FMI, prin dispariţia principalelor linii de demarcaţie dintre acestea şi Banca Mondială, care se finanţează de pe pieţele de capital. Aceste critici aduse Fondului sporeşte forţa curentului de opinie în favoarea fuzionării celor două instituţii financiare internaţionale create de Conferinţa de la Bretton Woods.
Ajutorul financiar acordat de FMI ţărilor membre se realizează prin mai multe facilităţi, cum ar fi:
- tranşele de credit sau facilităţile normale, prin care fiecare tranşă reprezintă 25% din cota de participare la Fond a ţării respective. Prima tranşă se obţine cu uşurinţă de către ţările cu deficite ale balanţei de plăţi. Acordarea următoarelor tranşe se face condiţionat: adoptarea unui program elaborat împreună cu FMI prin care se pun condiţii ţărilor debitoare sub forma unor criterii de performanţă monitorizate. Creditul este acordat în etape şi modificat după gradul în care sunt îndeplinite condiţiile impuse. Tranşele de credit se pot extinde până la maximum 100% din cota de participare a ţării debitoare la Fond;
- facilităţile de finanţare compensatorie şi contingentată (FFCC/CCFF) este o facilitate care constă în preluarea din deficitul balanţei de plăţi a acelor părţi care se datorează diminuării temporare a câştigurilor din exporturi, mai ales pentru produsele de bază ale căror fluctuaţii sunt mari. Din anul 1988, compensarea a fost posibilă şi pentru alte contingente, cum ar fi creşterea nivelului internaţional al ratei dobânzii;
- facilităţile prin stocul tampon se referă la posibilitatea de a finanţa menţinerea unor stocuri tampon de mărfuri de bază, pentru care există acorduri internaţionale recunoscute. Facilităţile b. şi c. sunt considerate ca fiind speciale şi se finanţează din resursele proprii ale Fondului;
- facilităţile de finanţare extinsă (FFE/EFF) sunt destinate mai ales ţărilor în curs de dezvoltare care se confruntă cu dezechilibre structurale în producţie şi comerţ şi care nu pot să fie remediate pe termen scurt, necesitând programe de ajustare şi scheme de amortizare pe termen lung; amortizarea creditului începe după patru ani, iar întregul împrumut trebuie înapoiat după 10 ani;
- facilităţile suplimentare (SFF) se acordă ţărilor cu un deficit substanţial în raport cu cota de participare, acestea putând obţine un credit mult mai mare decât ar fi posibil în condiţii obişnuite. Facilităţile suplimentare se finanţează din resursele adiţionale ale ţărilor membre (resurse împrumutate);
- politica de acces lărgit (EAP) constă în lărgirea limitelor de acces ale statelor membre la resursele financiare ale Fondului, limitele fiind mărite de câteva ori faţă de cota de participaţie. Pentru a finanţa accesul lărgit, Fondul apelează la împrumuturi de la ţările membre. Perioada de restituire a creditelor este de 7 ani, ţările debitoare plătind o rată a dobânzii la nivelul pieţei;
- facilităţile de ajustare structurală (FAS/SAF) sunt accesibile ţărilor sărace; ele au devenit posibile începând cu anul 1986 şi se oferă pentru finanţarea programelor de reformă economică, în condiţii favorabile (o rată anuală a dobânzii de 0,5% şi un termen de plată a datoriilor de peste 10 ani). Finanţarea se face din Fondul Mutual al FMI, împrumuturi mici şi donaţii din partea ţărilor bogate;
- facilităţile de transformare sistemică (FTS/STE), ca cel mai nou tip de facilităţi speciale, s-au înfiinţat pentru a sprijini fostele ţări socialiste care au trecut la economia de piaţă, în anul 1993. Sub această facilitate, ţările care au trecut la economia de piaţă pot lua împrumuturi într-un cuantum de până la 50% din cota lor de participare la Fond, în două tranşe, cu termene flexibile.
Facilităţile de creditare a statelor membre ale FMI sunt condiţionate, acestea vizând întotdeauna reechilibrarea balanţei de venituri şi cheltuieli interne şi externe precum şi stabilitatea preţurilor. Programul conceput pentru situaţii normale prevede măsuri de politică monetar-fiscală, de politică a ratei de schimb, reforma sectorului public, generalizarea comerţului, reformarea sectorului financiar şi a pieţei muncii. Ideea comună care transpare din toate programele FMI este aceea că deschiderea economică şi încurajarea pieţelor libere de a funcţiona la preţuri reale sunt cele mai bune căi de dezvoltare economică a statelor membre.
În fiecare an, experţii FMI vizitează aproape toate ţările membre pentru a supraveghea politica lor economică (în conformitate cu art.IV din Acordul de Constituire a FMI), mai ales a ţărilor care au dificultăţi serioase în privinţa balanţei de plăţi. Raportorii şi diferitele departamente ale FMI, la intenţia unui stat membru de a apela la resursele Fondului, elaborează un proiect de Program care să întrunească toate cerinţele generale ale FMI. Etapa următoare se referă la negocierile cu autorităţile statului solicitant, în care este implicată şi Banca Mondială, elaborându-se un program cadru care conţine informaţii asupra politicilor macroeconomice şi asupra ajustărilor structurale recomandate. Rezultatul final al negocierilor este înscris de autorităţile statului solicitant într-un memorandum (Scrisoare de intenţii), împreună cu o Scrisoare de Solicitare pentru acordarea ajutorului financiar. Directorul General al Fondului înaintează spre aprobare cererea Consiliului Executiv, împreună cu analiza şi evaluarea raportorilor.
Rolul FMI se impune, în continuare, a fi adaptat la noile realităţi generate de globalizarea economiei. Programele Fondului vor trebui să îmbine mai armonios componenta de ajustare economică cu cea privind creşterea economică şi având ca rezultat dezvoltarea economică a statelor membre, distribuită echitabil şi democratic între acestea, încât să se creeze condiţiile necesare pentru un climat de solidaritate şi pace socială în toate statele lumii, dublate de o eficientă colaborare între acestea.
