Formarea economiei de piață în Europa Occidentală

Pentru a putea explica sensul și conținutul transformărilor și dinamicii vieții economice este necesară înțelegerea atât a condițiilor sociale, politice, cât și a mediului economic în care evoluează entitățile economice și instituțiile publice. Cu alte cuvinte trebuie să răspundem unorîntrebări precum:

• „Ce anume (cine) determină schimbările instituționale?”
• „Cum poate fi maximizată eficiența instituțională a unei societăți?”
• „Ce se înțelege prin societate slab structurată instituțional?”

Pentru clarificarea unor astfel de întrebări este necesară o scurtă introducere în teoria instituțiilor.

Instituțiile sunt constrângeri sociale, juridice având funcția de a limita acțiunile indivizilor și de a delimita și institui cadrul legal al derulării activităților economice. (Constrangeri.pps).

• informale și
• formale (Formale informale.pps).

Instituțiile (constrângerile) informale cuprind obiceiurile, tradițiile, cutumele.

Constrângerile informale provin din informații transmise social fiind o parte din moștenirea pe care noi o numim cultură. Cultura poate fi definită ca fiind “transmiterea de la o generație la următoarea, prin învățare și imitație, a cunoștințelor, valorilor, și altor factori care influențeză comportamentul”1

Avem aici una dintre cele mai „generoase” definiții ale culturii. Prin cultură sunt desemnate, de regulă, acele cunoștințe sistematic dobândite privind lumea în care trăim din perspectiva unei cunoașteri universale a „înălțimii ideilor timpului nostru” (cunoștințe de literatură, arte plastice, muzică clasică, arhitectură, geografie, istorie, teorii din domenii aplicative etc.). În accepțiunea dată de autorii acestei definiții, cultura cuprinde toate informațiile transmise prin tradiție, cutume, obiceiuri, moștenire valabilă pentru orice comunitate umană și nu doar pentru o elită culturală.

Instituțiile (constrângerile) formale cuprind toate actele normative, legi, decrete, edicte, hotărâri, ordine, ordonanțe etc. consemnate în scris, elaborate și promulgate de organe special abilitate în acest scop.

Se poate oare constata pe parcursul istoriei prevalența unor instituții asupra altora? Sunt legile (instituțiile formale) prevalente? Sau obiceiurile, tradițiile, cutumele (instituțiile informale) sunt cumva mai puternice? Este evident pentru toată lumea că legile ar trebui să fie determinante, efective și eficiente! Dar oare stau lucrurile astfel? Renunță comunitățile, indivizii cu ușurință la obiceiurile și tradițiile lor? Sunt oamenii dispuși să se supună unor noi legi mai mult sau mai puțin compatibile cu tradițiile sau să urmeze mai degrabă obiceiurile încălcând legea?

Vom vedea în cele ce urmează care a fost calea urmată de țările Occidentului european în îndelungatul proces de transformare instituțională de la feudalism la capitalism.

1.1. Tranziția de la lumea medievală la capitalism

Dacă istoria are vreun sens, atunci unul dintre sensurile istoriei umanității pare a fi procesul general de uniformizare instituțională graduală, respectiv difuzarea normelor de drept dinspre zonele denumite „centru” spre cele numite „periferie”. Deși dezvoltarea diferitelor formațiuni statale europene a avut în general un caracter relativ autarhic (izolat) până în secolul al XIX-lea, economiei europene din mileniul al doilea îi sunt specifice două mari procese de uniformizare:

1. Secolele IX-XIII: răspândirea dreptului feudal, care, pe lângă mulțimea de particularisme locale conține și o serie de trăsături comune aproape tuturor regiunilor continentului european;
2. Secolele XI-XIX: intensificarea activităților comerciale și bancare din centrele urbane a determinat perpetuarea, precizarea și diversificarea instituțiilor și instrumentelor specifice economiei de piață. Practicile comerciale, mentalitățile specifice s-au extins treptat și asupra zonelor „economiilor naturale” (domeniilor feudale) pe măsura extinderii pieței mondiale.

Când acest proces nu s-a realizat incremental (prin modificări treptate, în timp) și de la sine (prin interacțiunea intereselor agenților economici, fără intervenția statului), expansiunea economiei moderne a fost efectul intervenționismului prin intermediul instituțiilor politice, de stat.

Pe de altă parte, chiar și în cazul țărilor care au înregistrat schimbări instituționale firești extinderea și generalizarea unor norme noi sau a celor cu caracter local și regional s-a realizat și prin intervenția statului feudal sau modern.

Formarea economiei de piață pe o anumită arie a Europei Occidentale a constat așadar într-un îndelungat proces de modificări instituționale complexe, proces desfășurat pe parcursul a circa opt secole de istorie (între secolele al XI-lea și al XIX-lea). Caracterul gradual al modificărilor nu presupune însă și răspindirea uniformă a noilor norme.

Potrivit teoriei instituționaliste, deosebirile și decalajele dintre structurile și nivelurile de organizare ale diferitelor societăți apar îndeosebi ca urmare a inovațiilor impuse de comerțul la distanță practicat de centrele comerciale ale Europei Occidentale (Veneția, Genova, Marsilia, Florența, Sevilla, Barcelona, Anvers, Londra, Liverpool, Hamburg, Bremen, Lubeck etc.). Transformările produse au determinat reducerea costurilor de tranzactie.

costuri de tranzacție = termen folosit pentru prima oară de economistul Ronald Coase într-o lucrare din anul 1937, vizând totalitatea cheltuielilor – unele incluse, cele mai multe – neincluse în costurile produsului/serviciului final, suportate de una sau ambele părți ale tranzacției (sunt cuprinse, de exemplu, printre altele, diferite taxe notariale, așa-zisele „comisioane”, mita, bacșișul etc.)

Un rol hotărâtor l-au avut inovațiile organizaționale, tehnicile specifice (comerciale, bancare etc.) și diferitele tipuri de constrângeri. Potrivit concluziilor unuia dintre cei mai renumiți specialiști în materie, cele trei elemente menționate au modificat treptat costurile marginale determinând:

1. creșterea mobilității capitalului;
2. reducerea costurilor informaționale;
3. propagarea (extinderea) riscului – inerent, specific afacerilor – în locul insecurității (instabilității, nesiguranței controlului cadrului juridic, legal în care se derulează tranzacțiile).^[1]

Economistul Frank H. Knight a lăsat una din cele mai reușite distincții între noțiunile „risc” și „indiferență”: Riscul poate fi cuantificat printr-un preț pe piețele financiare, pentru că el depinde de niște distribuții cunoscute ale unor evenimente cărora investitorii le atribuie probabilități de materializare – și deci vor calcula un preț în consecință al lucrurilor care depind de ele. Incertitudinea, pe de altă parte, este un lucru căruia nu i se poate stabili un preț, fiindcă se referă la evenimente, condiții și posibilități care nu pot fi previzionate, măsurate sau reproduse în cadrul unui model teoretic.¹³¹

1.1.1. Obstacole ale modernizării instituționale

Perioada cuprinsă între secolele XI-XVI a fost caracterizată, în plan european, de perpetuarea eterogenității instituționale, în unele cazuri chiar de accentuarea unor frâne în calea introducerii noilor instituții, determinate în principal de următoarele cauze generale:

1. slaba configurare a organelor politice abilitate să introducă și să asigure respectarea legislației moderne; acestea urmau să fie create la sfârșitul secolului al XVII-lea în Anglia, potrivit principiului fundamental al organizării politice moderne: separarea puterilor în stat;
2. lipsa de uniformitate a legislației divizată în cazul zonelor moștenitoare ale dreptului de tradiție romanistă în norme de tip feudal și norme specifice activităților urbane, îndeosebi comerciale și meșteșugărești; de aici slaba structurare a drepturilor de proprietate în sens modern (întemeiate pe dreptul de dispoziție);
3. caracterul nesigur al vieții economice: pe fondul intensificării și expansiunii relațiilor economice crizele erau frecvente, determinate de insecuritatea afacerilor și de viteza redusă de transmitere a informației;
4. desele războaie generate de conflictele comerciale, cu referire nu numai la luptele armate propriu- zise, ci și la războaiele vamale;
5. instabilitatea politică și economică a organizării statale, pricinuită de:
6. lipsa unei administrări financiare sănătoase – s-a manifestat în frecventele falimente ale statelor (de fapt ale principilor). Crizele financiare s-au prelungit și în secolele XVII-XVIII (exemplele notorii fiind cele ale Stuarților și al lui Ludovic al XlV-lea);
7. instabilitatea monetară, cauzată de desele devalorizări, de retragerile de monedă în vederea retopirii, de tezaurizări. Aceste blocări ale derulării comerțului prin dezorganizări monetare au primit numele de «crize monetare», cum au fost cele din 1621-1623 în Germania și din ultimul deceniu al secolului al XVII- lea în Anglia;
8. persistența insecurității creditului, determinată de lipsa unei organizări stabile;
9. insuficienta organizare a comerțului și transportului. Principalele probleme le ridica comerțul în consignație și slaba „transparență” a informațiilor;
10. instabilitatea forței de muncă, îndeosebi a celei urbane și desele migrații, determinate de persecuțiile religioase ale Inchiziției și Contrareformei.
11. persistența mentalităților de factură antieconomică perpetuate de către autoritățile ecleziastice, de exemplu, prin interdicțiile repetate ale împrumutului cu dobândă, dar mai cu seamă de caracterul conservator al obiceiurilor și tradițiilor, pe scurt persistența

1.1.2. Domeniile instituţionale şi elementele structurale supuse transformării

Literatura de specialitate a impus treptat un model (pattern) instituțional conținând caracteristici și principii specifice începuturilor proceselor transformatoare atât în țările/zonele generatoare, cât și în cele importatoare ale noilor instituții.

Procesul de generare a cadrelor statale moderne s-a desfășurat de-a lungul unei perioade de peste două sute de ani în cazul statelor avansate (Marea Britanie, Olanda, Franța, țările nordice), respectiv, ulterior, într-un interval mai restrâns, de 50-100 de ani în cazul celorlalte țări europene.

În continuare sunt prezentate principalele domenii și elemente modificate în procesul modernizării sistemelor (organismelor) economico-sociale.

1) Modificarea sistemului juridic. Schimbările instituționale, în general, au cunoscut două căi: una oficială „de stat” – legile, ordonanțele, edictele, bulele fiind elaborate de rege, principe sau papă – respectiv una cvasioficială legată de activitatea comercianților, categorie profesională individualizată cu o identitate tot mai manifestă pe parcursul intensificării schimburilor economice.

Vreme de peste 700 de ani evoluează în mod nesistematizat două tipuri de legislații care aveau să genereze cele două mari sisteme de drept: romano-germanic (pe continentul european) și de common law (dreptul comun).

Originat în Anglia, sistemul de common-law este un sistem jurisprudențial (întemeiat preponderent pe cazuistică), pe care îl putem considera autogenerativ. Înglobând treptat, gradual noile reguli, norme, obiceiuri (comerciale, de credit, procedurale etc.) în normele de drept comun deja existente, sistemului de common law îi este specifică unitatea, fiind așadar un sistem unitar.

Celorlalte sisteme juridice (continentale), de tradiție romanistă (denumită în virtutea evoluției istorice romano-germanică) le este specifică dualitatea dreptului privat (divizate de la bun început în mod artificial, impus prin voință politică în drept civil și drept comercial).

Sistemele legislative europene se întemeiază pe Codul civil francez din anul 1804. Alcătuit din trei părți – Persoane, Bunuri, Moduri de transmisiune a proprietății – Codul situează în centrul instituțiilor de drept privat dreptul de proprietate burgheză, adaptând dreptul roman la raporturile de tip capitalist.

Instituirea dreptului de proprietate burgheză reprezintă realizarea fundamentală a Codului Civil de la 1804. Proprietarul dobândește dreptul de a dispune liber – nu numai din punct de vedere material, ci și juridic -, o serie de acte juridice fiind încheiate nu asupra obiectului, ci asupra dreptului de proprietate însuși. Codul stabilește regimul locațiilor, chiriilor, ipotecilor. Protejează în mod deosebit proprietatea imobiliară și suprimă dreptul de primogenitură (dreptul preeminent al primului născut) cu consecințe nefavorabile pe termen lung asupra evoluției proprietății funciare, supusă unui permanent proces de fărâmițare.

Codul civil francez a stat la baza alcătuirii codurilor civile italian (1865), român (1864), portughez (1868) și spaniol (1889).

După redactarea Codului Civil, în Franța a fost întreprinsă realizarea Codului de Procedură civilă (1806), a Codului de Comerț (1807), Codului de Instrucție Criminală (1808) și a Codului Penal (1810).

Codul comercial francez de la 1807 a consacrat, pentru prima oară în istoria codificării dreptului privat, diviziunea acestuia în drept comercial și drept civil. Această separare a fost preluată, în 1811, de codul olandez, apoi de cel belgian (1842), de codul italian din 1882, de codul turc (1850), codul german din 1861 și codul comercial român din 1887.

Codul conținea 12 titluri tratând întreaga legislație comercială: ucenicie, agenți de bursă și curtieri, cărți de comerț, societăți comerciale, efecte de comerț și scrisori de schimb, falimente și bancrute, jurisdicție consulară. Dintre toate, deosebit de importante apar a fi reglementările asupra falimentului (cu distincția între falimentul simplu, rezultat al împrejurărilor, și bancruta rezultând din necinste și antrenând sancțiuni penale) și reglementarea privind jurisdicțiile consulare, care le ușurează atribuțiile și le precizează procedura. Deosebit de importantă este definirea clară a societăților și companiilor, delimitarea drepturilor și obligațiilor lor.

Sunt pezentate patru tipuri de societăți: Societatea în nume colectiv, societatea în comandită, societatea anonimă și societatea pe acțiuni.

2) Emanciparea țăranilor și introducerea relațiilor moderne (burgheze) de proprietate în agricultură s-a desfășurat în mod diferit de la țară la țară. În general însă, procesul de constituire și instituire a proprietății de tip modern s-a derulat în două faze: a) conturarea și stabilirea marii proprietăți feudale; b) recunoașterea dreptului de proprietate a țăranilor în urma eliberării lor de sarcinile pe care le datorau stăpânilor în virtutea normelor feudale.

Caracteristica fundamentală a dreptului feudal o reprezenta condiționarea proprietății.

Dreptului de uzufruct – pentru marii seniori feudali – respectiv dreptului de posesie și folosință a feudei (moșiei) – rezervat țărănimii – îi erau asociate anumite obligații: feudalii aveau obligația de a administra (exercitare^ unor funcții ale executivului, precum: ^sigurarea ordinii publice, îndeplinirea obligațiilor fiscale etc. și judecătorești: aplanarea în calitate de primă instanță de judecată a conflictelor dintre săteni), în vreme ce țăranii dependenți erau ținuți să lureze pământul și să cedeze o parte din uzufruct. Niciunuia ’dintre subiecții dreptului feudal – principe, nobil, țăran – nu-i erau rezervate toate atributele dreptului de proprietate în sens modern:

• posesia,
• folosința,
• dispoziția și
• uzufructul.

Definitorie este, din punctul de vedere strict formal al dreptului feudal, absența dreptului de a dispune de pământul aflat în posesie și folosință.

Dobândirea dreptului de deplină dispoziție asupra pământului s-a realizat pe calea derogării de la normele dreptului feudal, așa cum fuseseră ele stabilite încă de la întemeierea Imperiului Carolingian (în anul 800). În mod consecvent cu principiile consuetudinare ale dreptului britanic, după înregistrarea unui mare număr de cazuri de uzurpare a drepturilor de posesie și folosință ale șerbilor, încălcări devenite deja obicei, a fost necesară – și s-a și realizat – legitimarea dreptului absolut asupra pământurilor comasate. Așadar, procesul specific de apropriere a terenurilor funciare l-a constituit, în Anglia, sistemul împrejmuirilor (enclosures), legiferat – după mai bine de două sute de ani de repetare a actelor derogative – printr-o serie de Bills of enclosure începând din 1701 și încheiat cu General Enclosure Act (1801) care simplifica organizarea agriculturii.

Spre deosebire de evoluția naturală, firească a constrângerilor informale, prin derogări succesive (devenite la rândul lor obicei) de la vechiul drept feudal – cazul Angliei citat mai sus -, pe continent stabilirea dreptului de dispoziție s-a realizat pe calea constrângerilor formale. În Franța, procesul de împrejmuire a fost declanșat încă din anul 1668 prin ordonanța referitoare la dreptul de triage, potrivit căreia stăpânul feudal este declarat proprietar pe o treime din moșie. Această prevedere se regăsește în două acte legislative în Țările Române, după aproape 150 de ani: așezământul domnitorului Al. Moruzzi din 1805 – prin care dreptul de folosință al țăranului era redus la două treimi din moșie – și Regulamentul Organic de la 1831 (art. 144 pentru Țara Românească), care prevede în mod expres calitatea boierilor de proprietari asupra unei treimi din hotarul moșiei.

Revoluția franceză a instituit sistemul împroprietăririi țăranilor prin răscumpărare. Metoda avea să fie aplicată și în România în anul 1864, răscumpărarea vizând despăgubirea boierilor pentru eliberarea forței de muncă și, concomitent, pentru privarea de folosirea mijloacelor de muncă care aparțineau țăranilor.

Și în cazul provenienței terenurilor pe care s-a făcut, în mare parte, împroprietărirea soluția a fost aceeași în cazurile Franței și României: proprietățile ecleziastice. În Franța exproprierea a luat numele de Vânzare a Bunurilor Naționale ale Clerului, iar în România, după cum se știe, pe cel de secularizare a averilor mănăstirești.

În Germania, reformele au fost declanșate prin edictele din 1807 și 1811 – reforma Stein-Hardenberg – și s-au derulat până la mijlocul secolului al XIX-lea. Cea mai importantă realizare a constat în desființarea parcelărilor și înfăptuirea comasărilor, trecându-se astfel de la agricultura practicată în câmp deschis (open field) la agricultura modernă tip fermă.

În Anglia, libertatea meseriilor și a comerțului este caracteristică încă din secolul al XVIII-lea, deși Navigation Acts, norme cu caracter protecționist, aveau să fie suprimate abia la mijlocul secolului al XIX- lea. În Franța, vămile interne au fost desființate în noiembrie 1790, iar desființarea corporațiilor și breslelor a fost decretată în martie 1791. În anul 1834 era realizată unificarea vamală a statelor germane (Zollverein), primul pas spre unificarea politică de mai târziu. În Țările Române uniunea vamală s-a realizat în anul 1848.

Între 1807 și 1861 a fost edictată libertatea meseriilor în majoritatea statelor germane, fiind stabilite și condiții de garantare a cunoștințelor și calității produselor. Incomparabil mai puțin evoluate, inferioare ca mărime și importanță în viața economică a României, breslele au fost formal desființate în anul 1873.

• Apariția și evoluția societăților comerciale se desfășoară pe parcursul a peste șapte secole, până la apariția societății pe acțiuni în secolul al șaptesprezecelea asocierile parteneriale fiind calea obișnuită de unire a două sau mai multe persoane într-o întreprindere care nu s-ar fi putut realiza în mod satisfăcător prin capitalul și munca unei singure persoane.

Noile forme de întreprindere devin distincte față de cele vechi, de factură medievală, atunci când îndeplinesc următoarele condiții:

1. să fie de durată, întreprinderile ocazionale neputând fi considerate drept „capitaliste”;
2. trebuie să aibă un caracter depersonalizat; pentru aceasta erau necesare următoarelor premise:
3. existența și înregistrarea firmei;
4. capacitatea de a încheia afaceri;
5. contabilitate sistematică.

Spre deosebire de celelalte forme de întreprindere, cele capitaliste se bazează pe încheierea de contracte de societate. Evoluția și maturizarea acestor relații contractuale sunt deosebit de semnificative pentru reflectarea dezvoltării spiritului capitalist. În evoluția formelor de asociere se disting următoarele faze:

• cea mai veche asociație, a cărei origine urcă până în antichitatea Orientului, purta numele de commenda și era deja încetățenită în orașele italiene la începutul secolului XII. Era constituită din doi parteneri, unul participând cu banii (socius stans), celălalt cu prestația (socius tractator). Investitorul își încredința (“comenda”) capitalul transportatorului, de regulă pentru o singură călătorie, aceasta fiind cea mai simplă combinație posibilă, prezentată pentru schematizarea relației;
• în secolul al XII-lea, în Genova și Veneția funcționează deja așa numita societas maris: transportatorul oferea o parte din capital, de obicei o treime. Pentru munca sa primea în mod obișnuit un sfert din profit, iar corespunzător părții sale de capital i se cuvenea încă o treime din rest, putând ajunge astfel până la o pătrime din profitul global. În total, el ajungea să primească o jumătate din suma veniturilor întregii afaceri;
• atât commenda, cât și societas maris aveau o durată scurtă, fiind destinate unui număr mic de călătorii, de regulă una singură. Despre o „adevărată asociere”, vera societas, nu poate fi vorba decât atunci când un grup restrâns de persoane contribuiau cu sume de bani pe termen de câțiva ani, de cele mai multe ori pe cinci ani, în condiții clar prevăzute într-un contract scris. Cele mai durabile asocieri „adevărate” au fost cele care mobilizau resursele unei familii, astfel încât unii istorici au considerat marea familie ca fiind „instituția cea mai importantă în întreprinderea economică particulară”.
• În cazurile în care investiția necesita capitaluri mai mari (ca de pildă construcția unei ambarcațiuni mai mari), prietenii și cunoștințele erau invitați să devină deținători ai unei locum, părți din navă. Pe această cale mulți indivizi puteau să ridice pretenții asupra veniturilor aduse de navă. Date fiind riscurile întâmpinate în călătoriile efectuate, finanțarea transporturilor se făcea prin „joint ventures”;
• treptat, contractanții nu mai sunt rude sau prieteni, societățile căpătând numele de generale, libere sau în nume colectiv. Contractele sunt încheiate pe termen de trei sau șapte ani, putând fi reînnoite. Apare problema răspunderii în caz de faliment. Pentru cei implicați atât în investiția de capital cât și în conducerea efectivă a activității, răspunderea este cu întregul patrimoniu (când toți membrii participă activ avem de-a face cu societatea în nume colectiv), în vreme ce pentru cei ce au contribuit numai cu o parte din capital, răspunderea devine limitată la suma cu care au contribuit. Specifică îndeosebi Franței și coloniilor sale, această formă de societate va lua numele de societate în comandită.

Dacă până la acest nivel al evoluției este folosită noțiunea de „societate”, având drept corespondent în limba engleză termenul „partnership”, forma de tranziție, sau cel puțin o formă paralelă a societății pe acțiuni o reprezintă „compania” cu regulament.

Companiile au fost de două feluri: corporative (reglementate < regulated) și pe acțiuni:

• cele reglementate erau asocieri de persoane, iar nu de capitaluri, în care fiecare membru efectua tranzacții separate, încasând totalitatea beneficiilor și suportând singur pierderile. Acest gen de forme de asociere a fost puțin răspândit în afara Angliei.
• societățile pe acțiuni au apărut ca asocieri de capitaluri, ale căror fonduri erau administrate de funcționari numiți sau aleși. Cunoștințele în materie de afaceri ale acționarilor, precum și mărimea contribuțiilor lor devin nesemnificative. Investiția asociaților s-a concentrat treptat sub forma unor părți de capital transferabile care puteau trece din mână în mână, fără să distorsioneze structura financiară sau operațiunile societății. Progresul specific acestor societăți nu este confirmat decât odată cu apariția burselor de valori. În esență, societățile pe acțiuni reprezintă aceeași formă de manifestare a monopolurilor și a unității dintre concentrarea capitalului și stat.

5) Crearea băncilor centrale nu s-a putut realiza decât după ce normele ecleziastice și laice de interdicție a împrumutului cu dobândă au înregistrat breșe considerabile.

Noțiuni preliminare – definiții:

• masa monetară = este alcătuită din

1. Disponibilitățile monetare propriu-zise: Numerarul (bancnotele, monedele divizionare, cecurile la purtător) – sunt lichidități perfecte, apte să stingă imediat o datorie.
2. Disponibilitățile semimonetare: Economisiri și diferite tipuri de depozite (depozite la vedere, bonuri de casă ale băncilor, depozite la termen, depuneri pe termen la Trezorerie, efecte de comerț negociabile etc.).

• agregate monetare = termen specific Sistemului Conturilor Naționale (SCN); desemnează părțile constitutive ale masei monetare și semimonetare, ale instrumentelor de schimb și plată în totalitatea lor; se constituie ca părți autonome prin: funcțiile lor specifice; agenții bancari și financiari care le emit și le gestionează; circuitele pe care le efectuează. Până la al doilea război mondial prin noțiunea de monedă era avut în vedere agregatul monetar M1 respectiv numerarul (monezi și bancnote). Importanța expansiunii creditului a determinat luarea în considerare și a depozitelor la vedere și a unor depozite la termen incluse, alături de numerar și cecuri în agregatul monetar M2. Practic, prin masă monetară astăzi se înțelege agregatul monetar M₂.
• Pentru termenii cu specific monetar-bamcar a se vedea: Costin C. Kirițescu, Emilian M. Dobrescu, Moneda – Mică enciclopedie, Editura Enciclopedică, București, 1998, precum și: Mecu C., Enache C. (coord.), Economie politică, Editura Fundației România de Mâine, București, 2004.
• emisiune monetară = operațiunea de creare a semnelor bănești și de stocare a lor la emitent în vederea punerii lor în circulație. Numerarul (bancnote, bani de hârtie, monezi divizionare) este pus în circulație de emitent: Banca Centrală sau Ministerul Finanțelor;
• acoperirea emisiunii de monedă = consta din stocul de aur și argint, eventual devize (valute liber convertibile în metal prețios, efecte de comerț, titluri de stat – rente, obligațiuni, bonuri de tezaur etc.) pe care banca îl deținea și a cărui valoare, în general, era stabilită de legea monetară a țării într-o proporție fixă față de valoarea nominală a bancnotelor în circulație sau a angajamentelor la vedere (25-40%).

Așadar, în cadrul sistemului etalon aur emisiunea de monedă fiduciară (monedă-hârtie, bancnote) nu putea depăși anumite limite stabilite prin lege. În cazul în care România era nevoită să exporte aur (respectiv să efectueze plăți în aur), Banca Națională era obligată să procedeze la contracția proporțională a banilor în circulație, respectiv să retragă bancnote de pe piață.^[2]

• Baza emisiunii monetare fiduciare. În prima jumătate a secolului al XlX-lea s-au conturat două orientări teoretice:
• Currency school = acoperirea emisiunii monetare numai cu metale prețioase
• Banking school = acoperirea emisiunii monetare cu metale prețioase și devize (în principal efecte de comerț)
• efect de comerț = (instrument de plată și credit) document scris având formă și conținut consacrate prin acte normative, reprezentând o obligație a debitorului de a rambursa la scadență o sumă de bani determinată și de a plăti o dobândă;
• cambie = denumire generică pentru efectele de comerț, titluri negociabile care fac dovada existenței unei creanțe într-o sumă determinată și plătibilă imediat sau pe termen scurt (în genere de 90 de zile)
• scontarea cambiilor = cumpărarea de către o bancă comercială – contra unui comision – a unor titluri de credit pe termen scurt (maximum trei luni) înainte de ajungerea acestora la scadență;
• rescontarea cambiilor = operațiune efectuată de banca centrală în vederea aprovizionării cu lichidități a băncilor comerciale, pe baza prezentării de către acestea a unui portofoliu de cambii scontate de ele.

Odată cu permisiunea împrumutului cu dobândă și legalizarea dobânzilor mai ridicate, costurile scrierii contractelor și ale aplicării constrângerilor decurgând din ele au început să se diminueze. Reducerea costurilor de tranzacție asociată cu abundența capitalului provenit din coloniile spaniole și olandeze au făcut posibilă organizarea pe baze moderne a băncilor de depozit, urmate de cele de emisiune și investiții.

Prima bancă modernă este considerată a fi Banca Amsterdamului. Fondată în anul 1609 ca bancă de depozit acorda credite, emitea bilete asupra depozitelor – biletele puteau fi negociate la Bursă. Aceste operațiuni elementare comportau însă foarte puțin credit, care nu lua niciodată forma scontului și nu veneau în sprijinul întreprinderilor „economiei generale”.^[3] Băncile din secolul al XVIII-lea difereau de cele din zilele noastre din două puncte de vedere: a) nu acordau împrumuturi decât persoanelor pe care le cunoșteau bine, nepracticând creditul pe scară largă așa cum este el practicat astăzi și, mai cu seamă, scontul în mod sistematic; b) nu investeau în întreprinderi industriale sau comerciale, principalii lor debitori continuând să fie statele sau monarhii. După 1815, funcțiile institutelor de credit se diversifică, angrenate fiind în sisteme naționale, coordonate de băncile centrale.^[4]

Băncile centrale au fost create în vederea stabilizării dreptului de monopol al emisiunii monetare. Noua formă de centralizare a creditului a fost inaugurată de Anglia încă din anul 1694, urmată de Franța în 1800. Băncii Angliei avea să i se confere, în 1742, privilegiul emisiunii, fără ca, nici ea, să acorde împrumuturi pentru investițiile industriale. Pentru spațiul germanic, centralizarea sistemului bancar a demarat în Prusia în 1765 fiind desăvârșită în Germania în anul 1875. În linii mari, era copiat sistemul britanic, cu deosebirea că statul participa într-o mai mare măsură la numirea guvernatorilor în Franța, iar emisiunile nu erau legate în mod strict de acoperirea în aur. Erau stabilite plafoane de emisiune (în Anglia, prin legea Bank Charter Act din 1844, un astfel de plafon era fixat la 20 milioane £, respectiv aceasta era valoarea bancnotelor ce puteau fi emise fara acoperire în aur), precum și un minimum de acoperire – de 30% în cazul Băncii Reich-ului, de exemplu.6

Avântul societăților bancare este încadrabil în triada „căi ferate-fabrică-bancă”, a cărei dezvoltare explozivă este înregistrată, în mod diferențiat pe țări și zone geografice, din al doilea sfert al secolului al XIX- lea.

După 1800, aproximativ, operațiunile bancare se diversifică, cuprinzând:

1. schimburile valutare,
2. scontarea efectelor de comerț,
3. gestiunea depozitelor spre fructificare,
4. emisiunea de bilete plătibile la purtător (monedă fiduciară),
5. plasarea de titluri – acțiuni ale companiilor comerciale sau rente de stat – fără ca, pentru aceste capitaluri, să se constituie o mare piață a capitalurilor, datorită numărului încă redus de subscriitori. Băncile acestei perioade deservesc așadar marele comerț, primind în depozite profiturile sale și scontând un volum tot mai ridicat de efecte comerciale.

Această evoluție nu putea avea loc fără dezvoltarea burselor de valori: după 1773 la Londra și după 1826 la Paris.

După 1850 începe perioada marilor bănci, procesul de diversificare a serviciilor oferite amplificându-se pe două direcții, astfel:

• înmulțirea numărului depunătorilor și a volumului depozitelor lor: depozite la vedere, la termen, operațiuni în cont curent;
• utilizarea acestei mase de lichidități în vederea acordării de împrumuturi întreprinderilor, păstrând rezerve de acoperire.

6) Formarea sistemelor monetare moderne.

Noțiuni preliminare:

• titlul metalului prețios = proporția aurului fin (pur) prezentă în aliaj (ex. 11/12 = „unsprezece părți aur, o parte alte metale” sau 900%o etc.);
• uncia de aur = 31,1035 grame aur fin;
• 1 lingou de aur = 400 uncii aur fin = 12,4414 kg aur fin;
• sistem monetar = ansamblul principiilor și normelor juridice și economice care reglementează circulația monetară în interiorul unei țări.

Principalele sisteme monetare

Până la sfârșitul secolului al XVIII-lea: perioada metalismului – banii se prezintă în formă materială (monezi de aur și argint), biletele de bancă (bancnotele) având o utilizare restrânsă și sporadică;

1800-1914: perioada etalonului aur (gold standard) – banii se prezintă sub formă de monezi din metal prețios și bancnote din hârtie; emisiunea de monedă-hârtie – fiduciară – se efectua pe baza acoperirii cu metale prețioase și devize. Fiducia (it.) înseamnă încredere, reprezentând încrederea deținătorului de bancnote în emitentul lor, respectiv creditul pe care utilizatorul îl acorda emitentului. Acesta din urmă era ținut să plătească (să răscumpere) la cerere valoarea consemnată pe bancnotă cu o cantitate de metal prețios, conform definiției stabilite. Bancnotele erau convertibile în aur și/sau argint.

• convertibilitate = însușirea legală a unei monede de a putea fi preschimbată cu o altă monedă în mod liber prin vânzare și cumpărare pe piață;
• Banca Națională a României a fost inființată in anul 1880, ca societate pe acțiuni, răspunzând cerințelor sistemului financiar modern: emisiune, depozit, transfer, credit, scont.

Sistemul ETALON AUR s-a prezentat sub forma monometalismului (etalon aur sau etalon argint) și bimetalismului (etalon „aur-argint”), fiind definit prin:

• circulația monezilor din aur și/sau argint
• definirea monedei naționale prin parități în aur și/sau argint
• acoperirea emisiunii fiduciare cu aur și/sau argint potrivit definiției date

Bimetalismul a fost practicat de toate țările în primele trei sferturi ale secolului al XIX-lea. După 1875 majoritatea țărilor renunță la argint ca mijloc de circulație, definiție și acoperire monetară. În pofida utilizării și a argintului ca monedă, secolul al XIX-lea a fost denumit cu titlul generic de secol al etalonului aur.

În condițiile funcționării sistemelor monometaliste „etalon aur”, „etalon argint” sau bimetaliste (etalon „aur-argint”), convertibilitatea însemna dreptul deținătorului unei sume în bancnote de a pretinde în schimb de la banca emitentă cantitatea de aur (argint) corespunzătoare valorii nominale a bancnotelor și conținutului de metal stabilit prin lege pentru unitatea monetară respectivă (fiecare bacnotă purta înscrisă mențiunea: „plătibil purtătorului la cerere”); convertibiltatea era asigurată prin stocul de acoperire (aur, valută) deținut obligatoriu de bancă, precum și de acoperirea cu devize (valute liber convertibile în metal prețios, efecte de comerț) a emisiunii de bancnote.

1918-1940 – perioada etalonului aur lingouri (gold bullion standard), respectiv a etalonului aur- devize (gold-exchange standard) – mai poate fi definită perioada falsului etalon aur întrucât majoritatea eforturilor de revenire la etalonul aur propriu-zis au fost sortite eșecului, convertibilitatea banilor de hârtie în metal prețios devenind limitată în cazul sistemului aur lingouri (bancnotele puteau fi reconvertite în aur numai sub forma lingourilor, aceasta privind numai sumele depășind cel puțin valoarea unui lingou – Banca Angliei); acoperirea emisiunii de monedă se putea face covârșitor în devize în cazul sistemului aur devize, sistem adoptat de Banca Națională a României.

1945-1971 – sistemul monetar de la Bretton Woods. În cadrul Conferinței Monetare și Financiare de la Bretton Woods (New Hampshire, SUA) din anul 1944 reprezentanții a 45 de state au pus bazele Sistemului Monetar Internațional prin înființarea Fondului Monetar Internațional și a Băncii Internaționale pentru Reconstrucție și Dezvoltare. Participanții au acceptat propunerea de a se renunța la aur ca mijloc național de schimb și rezervă de acoperire a emisiunii de monedă fiduciară, emisiunea moedelor naționale (bancnotelor) fiind acoperită cu dolari. Având în vedere instaurarea hegemoniei SUA după 1945, dolarul înlocuiește aurul în tranzacțiile internaționale, metalul prețios rămânând un mijloc interguvernamental de efectuare a plăților și schimburilor. Inflația emisiunii de bancnote americane a dus la prăbușirea sistemului în anul 1971.

Marile sisteme monetare naționale dominante la nivel regional și mondial până în anul 1914.

Sistemul monetar american – bimetalism (1792-1879); monometalism aur (1879-1934):

• denumirea de dolar adoptată în anul 1785;
• în anul 1792: este introdus bimetalismul;
• 1 dolar = 1,504 g aur fin sau 22,56 g Ag fin;
• raportul legal Au/Ag = 1/15;
• în anul 1879 S.U.A. renunță la bimetalism și adoptă monometalismul aur.
• valoarea legală stabilită în anul 1792 a rămas neschimbată vreme de 141 de ani;
• până în anul 1933 o uncie de aur fin costa 20 de dolari;
• în urma devalorizării dolarului cu cca. 40%, începând din anul 1934 până în anul 1971 prețul unciei de aur fin a fost de 35 de dolari;
• în prezent (2007) dolarul apare depreciat de aprox. 20 de ori comparativ cu perioada 1934- 1971, o uncie de aur având prețul de peste 700 de dolari.

Sistemul monetar britanic – monometalism aur 1816-1931:

• stabilit prin legea din 22 iunie 1816;
• aurul este singurul etalon monetar: “standard measure of value and legal tender for payments without any limitation of amount”;
• 1 liră sterlină (pound, sovereign) = 7,988 g Au cu titlul de 11/12 sau 7,32 g Au fin;
• 1 liră sterlină = 104,6 g Ag fin;
• raportul legal Au/Ag = 1/14,29

Sistemul monetar francez – bimetalism 1803-1878:

• monometalism aur 1878-1928 stabilit prin legea din 17 Germinal an XI (7 aprilie 1803),
• 1 franc = 5 g Ag cu titlul de 900%o sau 4,5 g Ag fin,
• 1 franc = 0,32258 g Au cu titlul de 900 %o sau 0,29033 g Au fin.
• 1 kg de Au cu titlul de 900 %o = 3100 fr. Fr.,
• 1 kg Ag cu titlul de 900 %o = 200 fr.fr.;
• raportul legal Au/Ag = 1/15,5.

Uniunea Monetară Latină

• a fost înființată în anul 1865, având ca membri fondatori: Franța, Belgia, Italia, Elveția;
• adoptă sistemul monetar francez (bimetalism);
• monedele naționale reprezentau aceleași parități în aur și argint 1 franc francez = 1 franc belgian = 1 liră italiană = 1 franc elvețian = 0,29033 g aur fin sau 4,5 g argint fin.

 

^[1] Cf. D.C. North, Institutions, Institutional Change and Economic Performance, Cambridge University Press, 1990, p. 125.

^[2]  În sistemele monetare contemporane emisiunea monetară nu mai are altă restricție decât „nevoile economiei” sau „nevoile pieții”.

^[3] Cf. J.-A. Lesourd, Cl. Gerard, Nouvelle histoire economique, tome 1, le XIX siecle, Armand Colin, Paris, 1976, p. 66.

^[4]  După întemeierea Băncii Angliei (1694) și a Băncii Franței (1800), Nederlandsche Bank avea să înlocuiască în 1814 Banca Amsterdamului; urmează în 1817 Banca Spaniei și Banca Națională a Austriei.