Formele de rentă

În economia ţărilor dezvoltate economic, se constituie în prezent, mai multe forme de rentă:

1. Renta funciară

Renta funciară este prima formă de rentă cu origine în raritatea pământurilor fertile şi insuficienţa ofertei de produse agricole, în raport cu cererea aflată în creştere. Oferta inelastică ridică preţul produselor la un nivel care să permită deţinătorilor de terenuri agricole, indiferent de categoria lor de fertilitate (sau de aşezare faţă de pieţele de desfacere), obţinerea unui venit sub formă de rentă.

În concepţia gândirii economice clasice (Smith şi Ricardo), renta funciară se fundamentează pe randamentul agricol descrescând, datorat limitării terenurilor fertile, a căror producţie este deficitară, în raport cu cererea de consum. Atragerea în producţie a terenurilor cu fertilitate mai scăzută, trebuie să permită acoperirea cheltuielilor din veniturile obţinute şi realizarea unui venit suplimentar din care să se constituie profitul întreprinzătorului şi plata chiriei pentru pământul arendat. În continuare, preţul ridicat al produselor agricole (rezultat din confruntarea cererii în creştere cu oferta foarte puţin elastică), asigură realizarea unui excedent de venit, peste profitul normal, care revine proprietarului terenului sub forma rentei funciare. Acest fenomen confirmă remarca fondatorului Ricardo, potrivit căreia, nu renta este acea care determină preţul grâului, ci preţul grâului este acela care determină renta şi mărime ei.

Renta funciară este generată de nivelul ridicat al preţului la principalele produse agricole, a căror ofertă inelastică (datorită limitării naturale a pământului) se raportează la o cerere în creştere. Terenurile cu fertilitate slabă dau producţia cea mai mică, dar la costurile cele mai ridicate; celelalte categorii de teren (cu fertilitate bună şi foarte bună) la un consum egal de factori (capital şi muncă), dau randamente superioare, iar costurile individuale sunt mai mici.

Formarea rentei funciare implică drept premisă, existenţa unei oferte inelastice în raport cu cererea, insensibilă la ridicarea preţului, care, la rândul ei, presupune imposibilitatea folosirii de înlocuitori.

Renta funciară constituie un venit ce revine proprietarului terenului, în virtutea monopolului ce îl deţine asupra acestuia şi de la care sunt excluşi ceilalţi agenţi economici. Renta este plătită de către arendaşi sub formă de arendă, proprietarului funciar, pentru dreptul de a exploata pe termen determinat o anumită suprafaţă de teren. Din punctul de vedere al arendaşului, renta este o plată pentru folosirea terenului, plată care se constituie într-un element al costului de producţie. Pentru el nu există deosebire între plata rentei şi celelalte plăţi efectuate pentru: maşini, îngrăşăminte, forţă de muncă etc.

În agricultura contemporană, mai ales în cazul ţărilor dezvoltate economic, asistăm la o revoluţionare a capitalului tehnic, a materialului biologic, al sistemelor de cultivare a pământului, fapt ce determină o creştere substanţială a producţiei şi a productivităţii muncii, mărindu-se oferta de produse agricole. Ca urmare, în majoritatea ţărilor dezvoltate s-a ajuns la asigurarea unei autonomii şi securităţi alimentare, precum şi la creşterea surplusului de produse agricole destinate exportului. În acelaşi timp, în ţările mai puţin dezvoltate, nivelul scăzut al tehnicilor de producţie generează randamente şi producţii scăzute, insuficiente în raport cu creşterea demografică şi cu nevoile economiei, determinând, în securitatea alimentară, penurie de produse agroalimentare şi chiar foamete.

Cu toate realizările ştiinţifico-tehnice, diferenţele de fertilitate, de potenţial productiv şi poziţia dintre terenuri se menţin, ceea ce determină o diferenţiere a randamentelor fizice, pe care o dau diferitele suprafeţe la un consum egal de factori. În consecinţă, fermierii care cultivă terenuri mai fertile sau practică o agricultură intensivă, obţin randamente superioare nivelului mediu, realizând o producţie fizică excedentară (faţă de medie) -aceasta fiind forma natural-materială a rentei.

Realizarea efectivă a rentei funciare de către proprietari, depinde de preţul de desfacere al produselor agricole, care este dependent de cerere şi ofertă. Mişcarea cererii şi ofertei, antrenează fluctuaţii ale preţurilor şi deci ale veniturilor agricultorilor. În agricultura ţărilor dezvoltate, pentru a se asigura un anumit nivel al veniturilor, statul intervine în stabilirea preţurilor şi în susţinerea acestora. În acest scop se utilizează mai multe categorii de preţuri de intervenţie, de preţuri pe piaţa internă, preţuri care au drept obiectiv asigurarea prin diverse căi şi mijloace a veniturilor producătorilor agricoli, preţuri care sunt superioare celor de echilibru. Utilizarea lor impune intervenţia puterii publice şi asupra ofertei, prin „crearea” de producţie, sau provocarea de „penurie” (după caz).

Preţul de susţinere – constă în faptul că guvernul, garantând preţuri mai mari decât cele care se formează pe piaţă, consumatorii nu absorb întreaga cantitate de ofertă, depozitând-o. Consumatorii plătesc, în acest caz preţuri mai ridicate, decât cele rezultate din jocul liber al pieţei.

Preţul garantat – care îl înlocuieşte pe cel de susţinere şi constă în plata de către guvern a unor subsidii, producătorilor agricoli şi care reprezintă diferenţa dintre preţul pretins de producători şi cele efectiv plătite de consumatori (mai reduse).

Datorită creşterii producţiei agricole, în ţările dezvoltate, oferta agricolă pe termen lung tinde să se mărească, iar pe termen scurt prezintă fluctuaţii în funcţie de condiţiile naturale bune sau proaste. În acelaşi timp, în aceste ţări, cererea la principalele produse agricole este inelastică, nereuşind să absoarbă în totalitate oferta excedentară, acţionând pentru reducerea preţurilor de desfacere.

Mecanismul contemporan al formării rentei funciare, are drept componentă structurală existenţa preţurilor de intervenţie la principalele produse agricole, prin intermediul cărora se reglează oferta şi cererea. Dacă nu s-ar aplica această intervenţie, existenţa sectorului agricol ar fi periclitată, deoarece s-ar accelera procesul de ruinare al unor producători (îndeosebi al celor mici şi mijlocii), iar autonomia şi securitatea alimentară ar fi grav ameninţată.

În agricultură se formează mai multe tipuri de rentă:

1. renta absolută – încasată de toţi proprietarii funciari, indiferent de calitatea terenului pe care îl deţin. Ca mărime absolută, renta este egală cu diferenţa dintre preţul de vânzare al produselor agricole şi costul lor plus profitul normal.

Ra = Pva – (Cf + pn)

În mărime relativă, renta se exprimă ca rată faţă de veniturile aduse de terenul arendat. În ţara noastră, „Legea arendei” prevede o rată în medie de 15%, diferenţiată pe zone pedoclimatice.

1. renta diferenţială (I şi II)

• renta diferenţială I – provine din diferenţa de fertilitate dintre terenuri, fiind rezultatul cheltuielilor mai mici cu care se obţin produsele pe terenurile fertile, în condiţiile în care preţul de vânzare este determinat de cheltuielile realizate pe terenurile mai slabe (aflate în circuitul agricol); .
• renta diferenţială II – caracteristică agriculturii intensive, formată ca diferenţă între randamentul a două sau mai multe investiţii succesive sau simultane (pe suprafeţe diferite) de capital şi de muncă.

1. renta de monopol – este supraprofitul realizat de posesorul unor
   suprafeţe de teren cu însuşiri speciale, deosebite, care produc în cantităţi
   reduse produse cu calităţi deosebite (ce nu pot fi realizate pe alte terenuri).

Vânzarea acestor produse, la preţuri ridicate de monopol, permite obţinerea unui excedent peste profitul normal, ce revine proprietarului funciar. Mărimea şi stabilitatea rentei de monopol, depinde de decalajul dintre cererea pentru produsele respective şi oferta lor inelastică, de puterea de cumpărarea a consumatorilor.

Elemente de monopol, concretizate în principal într-o ofertă perfect inelastică, pot fi create şi pe căi artificiale (economice sau extraeconomice) ce scopul de menţine preţul de vânzare ridicat.

1. renta de poziţie – rezultă din diferenţele ce există între terenuri,
   privind distanţa faţă de centrele de aprovizionare, desfacere sau faţă de căile
   de comunicaţie. În condiţiile realizărilor din domeniul transporturilor şi
   comunicaţiilor, această formă de rentă şi-a pierdut mult din importanţa avută
   în trecut.

1. Renta minieră şi în construcţii

În industria extractivă, proprietarii care deţin resurse cu conţinut bogat, sau care pot fi exploatate cu cheltuieli mai reduse, realizează un supra-profit ce le revine sub formă de rentă minieră.

În construcţii, renta se formează pe baza deosebirilor de poziţie a diferitelor terenuri construibile, terenuri mai bine echipate cu elemente de infrastructură (surse de apă, energie, mijloace de transport, servicii comunale) sau sunt situate în centrul localităţilor, sunt arendate sau vândute la preţuri mai ridicate, preţuri ce cuprind în ele, pe lângă costuri şi profituri normale şi renta de construcţii. Mărimea acestor rente depinde de evoluţia raportului dintre oferta şi cererea pentru astfel de terenuri.

Dezvoltarea urbanisticii generează o permanentă urcare a preţului şi a rentei pentru terenurile din construcţii, antrenând în acelaşi timp, o majorare a chiriilor pentru clădiri şi construcţii. Majorarea este substanţială, mai ales în centrul marilor metropole. Această formă se încasează de către proprietarul terenului.

1. Renta vânzătorului – apare atunci când reuşeşte să vândă la un preţ
   mai mare decât cel estimat anterior de el.
2. Renta cumpărătorului – apare atunci cind cumparatorul cumpara un
   produs la un pret mai mic decit se astepta; apare deci o diferenta sub forma de
   renta;
3. Renta de abilitate (de îndemnare) – se obţine de către acei
   întreprinzători sau lucrători care, având aptitudini şi calităţi profesionale
   excepţionale, realizează prin capacităţi manageriale şi spirit de prevedere, un
   profit mai ridicat sau un salariu mai mare decât ceilalţi din aceeaşi categorie.
4. Renta de raritate – este rezultatul limitării resurselor economice,
   datorită condiţiilor naturale sau elementelor de monopol create şi întreţinute
   în mod artificial.
5. Renta de transfer – se obţine prin modificarea destinaţiei unui
   factor de producţie, schimbare care asigură un venit mai mare comparativ cu
   utilizările anterioare. Se obţine de către întreprinzător, în urma opţiunii uneia
   dintre mai multele alternative de utilizare ale unui factor de producţie.
6. Renta industrială sau comercială – se obţine atunci când marile
   corporaţii sau firme, care au posibilitatea să folosească anumite elemente de
   monopol, îşi aliniază preţul de desfacere la cel practicat de firmele mai mici
   din ramura respectivă şi care nu pot supravieţui decât practicând preţuri mai mari. În aceste condiţii, firmele puternice obţin un profit suplimentar (prin intermediul preţului „umbrelă”), denumit rentă industrială sau comercială.
7. Renta conjuncturală – se obţine de către întreprinzătorii care au posibilităţi să stocheze mărfurile, o perioadă în care preţurile sunt mai reduse, vânzându-se atunci când preţurile devin mai mari.
8. Renta de stat – se prezintă sub forma împrumutului de stat, pentru care se plăteşte periodic o rentă, de regulă sub forma unui procent fix din valoarea obligaţiilor (împrumutul acordat statului).
9. Renta viageră – sumă de bani pe care o persoană fizică sau juridică se obligă să o plătească periodic unei persoane, pe timpul vieţii acesteia (ex.: pensia pentru limită de vârstă, pensia suplimentară etc.).