Concurenţa determină o anumită structură de piaţă (structura concurenţială) în funcţie de următorii factori:
- numărul şi puterea agenţilor economici;
- gradul de diferenţiere a produselor;
- fluiditatea pieţei;
- gradul de mobilitate a factorilor de producţie;
- transparenţa pieţei.
În general, există două tipuri fundamentale de concurenţă care exprimă condiţiile de confruntare pe piaţă: concurenţa perfectă şi concurenţa imperfectă.
După modul de formare a preţurilor, pieţele se pot clasifica astfel:
- pieţe cu concurenţă perfectă – preţurile de echilibru se formează prin jocul cererii şi al ofertei, participanţii neputând influenţa nivelul preţului;
- pieţe de monopol – o singură firmă are posibilitatea să impună un preţ pe piaţă;
- piaţa cu concurenţă imperfectă – firmele concurente aflate în diferite situaţii (monopol, duopol, oligopol, duopson, oligopson) influenţează prin acţiunile lor nivelul preţului de echilibru;
- pieţe în cadrul cărora pieţele centrale fixează în mod autoritar nivelul preţurilor.
Monopolul şi formele sale
Opus situaţiei de concurenţă perfectă (atomizare, fluidizare şi transparenţă) este situaţia de monopol ce presupune existenţa pe piaţă a unui singur producător şi a unui număr mai mare de cumpărători, situaţie ce generează superioritatea ofertantului. Caracteristicile sale de bază sunt:
- existenţa pe piaţă a unui singur producător;
- lipsa unor produse substituibile;
- existenţa unor bariere la intrarea în ramura respectivă. Alte forme de monopol sunt considerate a fi;
o monopolul pur – situaţie neîntâlnită în practică, ci numai în literatura economică;
o monopolul izolat – monopolul în cauză controlează un segment particular al economiei.
În realitate, orice monopol este vulnerabil deoarece aproape orice produs are înlocuitori. În mod practic, firma cu poziţie de monopol poate stabili fie preţul, fie cantitatea oferită, influenţând astfel preţul.
Firma cu caracter de monopol nu are capacitatea de a fixa concomitent şi în mod liber atât preţul de vânzare, cât şi cantitatea oferită, deoarece este supusă unei duble constrângeri:
♦ constrângerea cererii – ce face ca orice sporire a cantităţii oferite să necesite o reducere a preţului;
- constrângerea costului – întrucât creşterea cantităţilor produse depinde şi de nivelul şi evoluţia costurilor datorită legii randamentelor descrescătoare.
Aceste aspecte depind şi de elasticitatea cererii.
Determinarea echilibrului şi a preţului de echilibru al monopolului
Curba cererii pentru un produs al unui monopol se identifică cu cea a cererii globale de pe piaţă şi sugerează faptul că odată cu creşterea cantităţilor de produse oferite pe piaţă, preţul trebuie să scadă. Venitul marginal al unui monopol este mai mic decât preţul de vânzare.
Spre deosebire de condiţiile concurenţei perfecte, pe măsura creşterii ofertei unui producător are loc o creştere a veniturilor acestuia chiar în condiţiile în care venitul marginal este mai mic decât preţul de vânzare. O firmă monopolistică poate să ofere produse pe piaţă chiar şi atunci când venitul marginal este mai mic decât preţul produsului.
Într-o altă ipostază, firma monopolistică va practica în general preţuri superioare costurilor sale marginale, iar profitul va fi cu atât mai mare cu cât această diferenţă va fi mai mare.
Indicele puterii de monopol este invers proporţional cu elasticitatea cererii de pe piaţă (elasticitatea mai mare determină preţuri mai mici, iar indicele puterii de monopol este mai mic).
Pentru a preveni apariţia concurenţei altor firme, firmele monopoliste au mai multe alternative de gestionare bazate pe cuplul cantitate-preţ, şi anume:
-O- maximizarea cifrei de afaceri atunci când firma monopolistă urmăreşte evitarea apariţiei concurenţilor, preferând astfel să aibă pentru început profituri mai mici pentru a-şi proteja situaţia de monopol;
-y- gestiunea de echilibru atunci când se urmăreşte suprimarea profiturilor şi evitarea pierderilor;
-y- practicarea unor preţuri la nivelul costului marginal.
În general, se poate desprinde concluzia că o firmă monopolistă are tendinţa de a-şi stabili preţul la un nivel superior costului mediu şi aceasta pe măsură ce ameninţarea concurenţei este mai redusă, iar cererea de pe piaţă este mai puţin elastică.
În condiţiile pieţei cu concurenţă perfectă, surplusul sau renta consumatorului este cu atât mai mare cu cât cantitatea consumată dintr-un produs este mai mare, iar preţul este mai mic.
În condiţii de monopol, scade surplusul (renta) consumatorului.
Forme de discriminare prin preţurile practicate de monopoluri
Pentru ca o firmă monopolistă să poată practica politica de preţ discriminatorie trebuie să stăpânească bine piaţa, cumpărătorii cei mai favorizaţi să nu poată revinde produsele, iar pieţele să nu poată comunica prea bine.
Există mai multe tipuri de discriminare:
- discriminare de grad I (perfectă) – un caz limită în care firma monopolistă cunoaşte bine piaţa şi stabileşte astfel câte un preţ pentru fiecare consumator pentru a-şi majora profitul;
- discriminare de grad II – firma monopolistă stabileşte preţuri diferite pentru cantităţi diferite de bunuri, reluându-se astfel o parte din renta consumatorului;
- discriminare de grad III – se fixează preţuri diferite pentru vânzarea aceluiaşi produs pe pieţe diferite sau în localităţi diferite.
