După sensul în care se efectuează, redistribuirea prin intermediul fluxurilor fiscal-bugetare poate fi:
- verticală, când avuţia este direcţionată dinspre categoriile socio/profesionale cu venituri ridicate spre cele cu venituri mai mici;
- orizontală, care constă în realocarea unei părţi a bogăţiei produse, urmărindu-se alte obiective decât acela al reducerii ecartului dintre nivelul veniturilor (de exemplu, acordarea de alocaţii pentru copii, supraimpozitarea persoanelor necăsătorite).
După modul complex de efectuare, redistribuirea antrenată de derularea circuitului fiscal-bugetar îmbracă diverse forme: redistribuirea nonmonetară, prin intermediul cheltuielilor publice; redistribuirea prin cheltuielile de transfer; redistribuirea fiscală orizontală; redistribuirea fiscală verticală; impozitul negativ.
- Redistribuirea nonmonetară prin intermediul cheltuielilor publice. În general, serviciile publice sunt furnizate „gratuit”, adică ele nu sunt plătite de beneficiarii lor, ci de contribuabili în ansamblul lor. Lista serviciilor publice oferite cu titlu gratuit, precum şi întinderea acestora diferă de la o ţară la alta şi de la o perioadă la alta (învăţământ primar şi secundar, unele servicii de sănătate ş.a.).
Sunt situaţii când serviciul public este oferit contra unei taxe, care deseori este inferioară costurilor efectuate pentru producerea lui; costul redus al acestora poate fi compensat la nivelul furnizorului prin acordarea unor subvenţii.
Indiferent dacă finanţarea publică asigură o gratuitate totală sau parţială, rezultatul este acelaşi: avuţia este redistribuită prin contribuţia ansamblului contribuabililor şi în beneficiul utilizatorilor. Această redistribuire este considerată orizontală, deoarece ea nu ţine cont de mărimea veniturilor, permiţând totodată celor cu venituri reduse să beneficieze de servicii pe care nu şi-ar fi putut permite să şi le procure într-o economie de piaţă pură. Redistribuirea nonmonetară este adesea subiectul dezbaterilor asupra justeţii cheltuielilor publice.
- Redistribuirea prin cheltuielile de transfer. Printre tehnicile de redistribuire a avuţiei se numără şi atribuirea directă a unor sume de bani beneficiarilor. În această categorie de cheltuieli publice se înscriu subvenţiile şi transferurile. Cea mai mare parte a acestor cheltuieli publice asigură o redistribuire orizontală: subvenţiile acordate domeniului economic, precum şi toate alocaţiile personale a căror acordare nu este condiţionată de nivelul veniturilor (cum este alocaţia de stat pentru copii). Unele ajutoare destinate în mod expres celor cu venituri foarte scăzute au, totuşi, un obiectiv de redistribuire verticală.
- Redistribuirea fiscală orizontală. Redistribuirea fiscală are o dimensiune orizontală în situaţii diverse:
- impozitarea diferenţiată a veniturilor de o anumită valoare, în funcţie de situaţia familială şi numărul persoanelor aflate în întreţinere. Astfel, în numeroase ţări, la venituri egale, familiile cu copii sunt mai puţin impozitate decât celibatarii sau familiile fără copii. O dispoziţie în acest sens a funcţionat şi în ţara noastră, pentru scurt timp, la începutul anilor ’90, aplicându-se reducerea cu 20% a impozitului pe salariu pentru persoanele cu copii; în prezent, impozitarea veniturilor prevede o seamă de deduceri suplimentare, aplicate la cea personală de bază, corespunzător numărului persoanelor aflate în întreţinere şi situaţiei acestora (persoane cu handicap grav, accentuat şi invalizi de gradul I şi II);
- acordarea unor reduceri, deduceri sau exonerări la impozitarea unor activităţi economice în scopul încurajării lor. Aceste avantaje („nişe fiscale”) reprezintă o formă a redistribuirii orizontale, fiind cunoscute în literatura de specialitate şi sub denumirea de „cheltuieli fiscale”;
- posibilitatea deducerii din baza impozabilă a unor cheltuieli cum sunt: sumele reprezentând valoarea dobânzii la creditul contractat pentru construirea locuinţei; cheltuielile de reparaţie, întreţinere şi achiziţionare a pieselor de schimb pentru autoturisme, motociclete, biciclete utilizate în scop personal; cheltuielile cu repararea şi întreţinerea locuinţei principale sau secundare (efectuate atât de către proprietar, cât şi de către chiriaş); cheltuielile de instalare, conectare, reparare şi întreţinere ale aparatelor electronice şi electrice destinate locuinţei; contribuţiile la securitatea socială sau la casele de pensii; primele de asigurare de viaţă, accidente, deces etc.
Pentru autorităţile publice, „nişele fiscale” reprezintă un mijloc de a utiliza fiscalitatea în scopuri diverse: favorizarea construcţiei de locuinţe, încurajarea natalităţii, susţinerea sectoarelor economice aflate în dificultate, sprijinirea activităţilor productive sau de altă natură în zone geografice mai puţin dezvoltate ş.a. Multiplicarea excesivă a 326
„nişelor fiscale” obligă la aplicarea unor prelevări cu rate mai înalte de
impozitare asupra altor contribuabili sau activităţi, în scopul menţinerii unui anumit nivel al veniturilor publice. Această situaţie poate fi percepută ca injustă şi, în plus, cheltuielile fiscale nu rareori oferă „portiţe” pe care contribuabilii care nu sunt vizaţi le folosesc pentru a se sustrage de la plata impozitelor (aşa-numita evaziune fiscală „legală”).
- Redistribuirea fiscală verticală. Progresivitatea impunerii este principiul potrivit căruia prevederile fiscale ale contribuabililor cresc mai rapid decât veniturile obţinute.
Problema progresivităţii impunerii a generat unele dintre cele mai vechi şi controversate dezbateri în planul politicii fiscale, sub aspectul realizării justiţiei fiscale. Părerile divergente asupra progresivităţii impozitului nu se opresc la impozitul pe venit, ci se consideră că progresivitatea trebuie să se răsfrângă, în urma unor raţionamente riguroase, asupra ansamblului de impozite suportate de contribuabili. Astfel, rezultatele obţinute în numele justiţiei fiscale, prin progresi- vitatea impozitelor directe, pălesc în faţa caracterului regresiv pe care îl au impozitele indirecte, care, după cum se ştie, afectează mai mult familiile cu venituri mici, decât pe cele cu venituri ridicate.
Progresivitatea impozitului trebuie abordată nu doar din unghiul justiţiei fiscale, ci şi din cel al eficacităţii, întrucât un impozit prea mare distruge baza de impozitare („trop d’impot tue l’impot”- cum se sugerează şi prin Curba Laffer).
Impozitul negativ. Redistribuirea verticală se efectuează, în prezent, în cea mai mare parte prin fiscalitate. Unii autori[1] consideră necesar să se schimbe această situaţie. Propunerea lor constă în a garanta fiecărui cetăţean un venit minim, sub forma unei alocaţii regresive, care să se adauge la veniturile existente, atunci când acestea se situează sub o limită antefixată. Acest sistem este adesea denumit impozit negativ. Alocaţia acordată sub forma impozitului negativ nu trebuie să incite beneficiarii la lenevie, ci numai să le asigure subzistenţa. În acest fel, venitul minim garantat reprezintă atât punctul critic de atribuire a alocaţiei, cât şi pragul dincolo de care se poate percepe impozitul. Ideea impozitului negativ a apărut în S.U.A.,
în timpul administraţiei Nixon, fiind susţinută de personalităţi cu orientări economice diferite: J. Tobin, J.K.Galbraith, P.A.Samuelson, M. Friedman. Punctul de pornire a fost constatarea conform căreia ineficacitatea politicii sociale în S.U.A. se datorează în mare parte dispersiei şi risipei ajutoarelor publice, astfel încât se impunea înlocuirea lor cu o alocaţie globală.
Impozitul negativ a constituit sursa de inspiraţie pentru instaurarea în Franţa, începând cu anul 1988, a unui venit minim de integrare. El se deosebeşte de impozitul negativ prin faptul că acest venit este îmbinat cu o contraprestaţie din partea beneficiarului, care trebuie să participe la programe de integrare. Astfel, conceptul de venit minim de integrare se distanţează de cel privind impozitul negativ, prin faptul că se adaugă la redistribuirea fiscală, în loc de a se substitui acesteia.
[1] Lionel Stoleru, Vaincre la pauvrete dans les pays riches, Champs, Flammarion, Paris, 1977.
