Confecţionarea obiectelor necesare vieţii cotidiene răspunde, fără îndoială, unei necesităţi mai imediate decât comerţul; această activitate nu constituie însă, cel puţin la început, un factor urbigen. Pentru a face comerţ este necesar un loc de contact cu alţi oameni, în timp ce confecţionarea obiectelor se poate face acasă sau, pe o treaptă mai avansată, chiar într-un sat. Civilizaţia lemnului din ţările nordice consta în executarea obiectelor pe care le fasona fiecare pe cont propriu, de la linguri până la cele mai complicate închizători. Stofele se fabricau în familie, aşa cum se mai întâmplă încă şi astăzi în multe din ţările asiatice sau africane.
Abandonarea acestei industrii meşteşugăreşti rezultă din contactele cu o civilizaţie mai dezvoltată. Industria poate rămâne, deci, multă vreme rurală şi chiar să se dezvolte, să se perfecţioneze sub această formă.
Totuşi, evoluţia industriei este aceea care duce la formarea oraşelor, deoarece, industria tinde spre concentrare. Materia primă nu poate fi găsită întotdeauna pe loc; meşteşugarii consideră că este mai comod să se grupeze pentru a-şi procura materia primă, precum şi pentru căutarea unui debuşeu în momentul în care vânzarea depăşeşte limitele satului.
Maşinile au constituit, la rândul lor, unul dintre principalele motive ale concentrării: este mult mai avantajos a le grupa şi a încredinţa supravegherea lor unui număr redus de muncitori; aşa au luat fiinţă atelierele ce animă târgurile, care sunt deja mici oraşe.
Dacă industria duce la formarea oraşelor, la rândul său, oraşul contribuie la dezvoltarea industriei. Oraşele comerciale au interesul de a transforma la maximum, pentru a le valorifica, produsele pe care le vând şi de a extinde gama acestor produse. În orice oraş, fabricarea articolelor de consum tinde să depăşească cadrul oraşului, declanşând funcţia industrială.
Oraşele industriale nu se pot dezvolta decât prin aportul unei mâini de lucru exterioare, care aici o formează muncitorii industriali. Ele sunt, de asemenea, mai instabile, totdeauna ameninţate, în continuă evoluţie şi transformare.
În cadrul oraşelor cu funcţii industriale se disting două mari categorii: oraşele miniere şi oraşele industriei prelucrătoare.
Oraşele miniere sunt prezente peste tot, nevoile de materii prime neţinând cont de condiţiile impuse de cadrul geografic. Mina, de cele mai multe ori, stă la originea oraşului, chiar dacă acesta a reuşit, ulterior, să-şi diversifice funcţiile. Se întâmplă, însă, să se descopere bogăţii în subsolul unui oraş preexistent; Essen, un mic şi liniştit centru regional în secolul al XVIII-lea, s-a găsit în plină regiune carboniferă în secolul al XIX-lea, situaţie valabilă şi pentru oraşul Duai.
În centrele miniere, concentrarea urbană este, de la început, indispensabilă. Pentru a obţine cantităţi suficiente de minereu este necesară forarea puţurilor, organizarea extracţiei, reunirea unui personal numeros şi astfel ia naştere, dintr-o dată, un mic oraş.
Minele de minereuri preţioase sunt acelea care concentrează cel mai rapid oamenii, în funcţie de beneficiile realizate. Aurul este cazul cel mai tipic, deoarece se pretează la orice schimb. Astfel se explică asaltul tuturor locurilor unde au fost semnalate mine de aur: California, Alaska, Australia, sudul Africii.
La început, s-au format aici grupări anarhice, prin simplul aflux al oamenilor care s-au precipitat spre acelaşi punct în căutarea norocului. Aceste oraşe de aventurieri au cunoscut succese triumfătoare, dar şi eşecuri răsunătoare. California, după ce a fost un Eldorado, a devenit un cimitir al oraşelor. Numai într-un al doilea stadiu, oraşele s-au organizat pentru o extracţie raţională. Beneficiile scontate explică condiţiile inimaginabile în care au fost instalate oraşele. În Australia oraşele s-au născut în deşert. La Johanesburg nu exista, în 1884, decât o colibă de lut construită de un bur; în 1904, după 20 de ani, se ridica un oraş modern de 159.000 de locuitori, iar în prezent depăşeşte un milion.
Oraşele diamantelor s-au format într-un mod asemănător; după cursa în căutarea diamantelor aluvionare, repede epuizate, extracţia trebuia organizată sistematic; tone de roci trebuiau extrase, tratate chimic, sfărâmate.
Printre resursele subsolului mai există şi altele care au dat naştere la asalturi asemănătoare. Este cazul petrolului, al cărui preţ era ridicat, fiind în schimb uşor de extras şi de transportat. A existat, ca şi în cazul aurului şi al diamantelor, o fază în care apăreau subit oraşe, grupări de oameni, înarmaţi cu unelte rudimentare, săpând cu înfrigurare gropi în pământ; oraşele petroliere nu erau la început decât nişte gigantice cartiere de magherniţe; Petroleum City, Kilgore; creşterea a fost fulgerătoare: Borgen în Texas, fondat în 1921, a atins 25.000 de locuitori într-un an.
Zăcămintele de metale preţioase, ca şi cele de petrol, se epuizează, oraşele par, atunci, condamnate să moară; totuşi, fenomenul urban tinde să dăinuiască: prezenţa muncitorilor atrage alte industrii, iar oraşele se înconjoară de o aureolă regională. Ele subzistă transformându-şi funcţiile.
Oraşele miniere cele mai tipice sunt acelea în care transformarea industrială nu este posibilă, în care condiţiile climatice obligă o reducere la minimum a instalaţiilor şi a personalului. Este ceea ce se îmtâmplă în cazul minelor de fier din regiunile arctice: Duluth, pe ţărmul Lacului Superior, Kiruna în Laponia, Schefferville în Peninsula Labrador.
În mod firesc se poate pune întrebarea dacă oraşele miniere pot fi considerate oraşe; populaţia este în prea mare măsură orientată spre o singură activitate, iar în concepţia noastră despre oraş includem deseori o anumită dotare comercială. Cu toate acestea, nu putem nega calitatea unei grupări de mai multe zeci de mii de oameni, reuniţi în vederea exercitării unei funcţii urbane, care şi-au organizat viaţa şi condiţiile de locuit.
Cel puţin în ţările cu populaţie densă, oraşul minier face parte, în numeroase cazuri, dintr-un ansamblu urban mai vast. Aproape întotdeauna la o anumită distanţă se găseşte un oraş de care mina profită, un mic centru regional care primeşte prin aceasta o nouă activitate; atât timp cât oraşul minier nu este dotat cu cele necesare, el rămâne un loc de aprovizionare; uneori, are şi rol de oraş dormitor. Micul oraş Sandomierz din Polonia, cu funcţiile sale administrative a vegetat până când descoperirea zăcămintelor de sulf, printre cele mai bogate din lume, la câţiva kilometri, a trezit oraşul la o nouă viaţă. Oraşele miniere rămân cu atât mai independente, iau un avânt cu atât mai mare cu cât se nasc într-un mediu mai puţin evoluat.
Dar mina care livrează minereul recurge la transformarea acestuia pentru ca transportul produselor să fie mai rentabil. Poate fi vorba de o simplă îmbogăţire, aşa cum se întâmplă cu minereurile de fier norvegiene, care sunt concentrate prin magnetism, sau se procedează ca în Katanga, la rafinarea cuprului prin electroliză. Această transformare este însă deseori împinsă mult mai departe, obţinându-se fontă, oţel, mergându-se chiar până la produsul finit.
În acest fel, activităţii miniere originale i se suprapune industria prelucrătoare.
Oraşele industriei prelucrătoare sunt mult mai greu de definit comparativ cu oraşele miniere. Activitate industrială există în toate oraşele în scopul satisfacerii necesităţilor populaţiei, aşa cum, odinioară, în fiecare sat era un fierar şi un rotar; singura diferenţă este că nevoile sunt mai numeroase, răspund unui nivel de viaţă mai ridicat şi că există tendinţa de a le satisface la un loc pe toate. O funcţie industrială există, însă, doar din momentul în care oraşul produce şi pentru exterior.
La o astfel de situaţie se poate ajunge prin simpla extindere a serviciilor oraşului; se fabrică stofe pentru locuitorii oraşului, dar magazinele au numeroşi clienţi printre oamenii din satele învecinate. Micile industrii meşteşugăreşti ale satelor dispar; morile mecanice din oraş minează vechile mori de apă. Oraşul fabrică pentru exterior.
Pe de altă parte, comerţul atrage industria. Se fabrică pentru a alimenta comerţul; flamanzii au ţesut pentru export. Produsele sunt transformate înainte de a fi reexpediate. Porturile care primesc petrolul brut sunt aproape toate dotate cu rafinării. Porturile unde materiile prime ajung cu uşurinţă devin, astfel, centre industriale.
Industria apare, în numeroase cazuri, ca o consecinţă a comerţului, dar ea se poate dezvolta la fel de bine şi în mod autonom. Oraşele industriale nu sunt numai un corolar al minelor sau pieţelor comerciale. Unii autori consideră chiar că aceste două căi sunt expresia a două forme diferite de dezvoltare urbană: cea americană ar avea la bază oraşele comerciale, în timp ce în Rusia întâietatea ar reveni oraşelor industriale. Indiferent de originea funcţiei industriale, trebuie să recunoaştem că industria nu poate reuşi decât dacă întâlneşte condiţii favorabile. Studiile de acest gen trebuie să cuprindă obligatoriu şi analize referitoare la modul de localizare a oraşelor industriale.
Oraşele miniere sunt singurele care se supun unor condiţii imperioase de localizare. Deseori, sunt citate unele realizări industriale datorate întâmplării, fiind luate în sprijinul combaterii oricărui determinism geografic.
Problemele privind localizarea trebuie examinate cu multă prudenţă. Putem considera, totuşi, că întâmplarea fericită este susţinută de condiţiile naturale favorabile şi că nenumărate eşecuri, aparent inexplicabile, se datorează absenţei lor. În acest fel, se poate depista care dintre circumstanţe favorizează funcţia industrială a oraşelor.
