Funcţiile aşezărilor rurale

Funcţia specifică satului este cea agricolă, care se diferenţiază, de regulă, prin ponderea valorică a culturilor de câmp – cereale, plante tehnice ş.a. – a ponderii pomi-viticole sau zootehniei. Situaţia este însă diferită, în timp şi spaţiu, datorită unei multitudini de factori.

De pildă, într-o serie de ţări, în special în cele în curs de dezvoltare, multe sate pur agricole până nu demult, devin fie furnizoare de forţă de muncă, fie centre de producţie neagricolă de importanţă regională sau naţională. Se constată, astfel, că satele mai depărtate de centrele urbane ori de marile artere de circulaţie manifestă tendinţe de scădere treptată a populaţiei şi a activităţilor economice. Atunci, însă, când satul se află în apropierea locului de muncă, în zone periurbane, permiţând pendulări zilnice, satul capătă funcţii complexe şi stabilitate. Gradul de modernizare al satelor se reflectă în mod direct în complexitatea şi amplificarea funcţiilor, în diversitatea dimensiunilor acestora.

Aşa cum am mai arătat, preocupările de clasificare funcţională a aşezărilor rurale sunt relativ recente în geografie.

Din literatura geografică străină menţionăm clasificarea profesorului Kovalev din Moscova, care a prezentat la Congresul de geografie de la Rio de Janeiro din 1956, o tipologie a satelor din URSS, distingând categoriile de .aşezări agricole, aşezări cu activităţi neagricole, aşezări mixte.

E.Juillard, în 1954, distingea în regiunea Strasbourg tipurile de aşezări rurale: agricole, mixte, satele sau cartierele marginale muncitoreşti.

Utilizând gradul de ocupare a populaţiei active în ramurile agricole, H. Linde (1952) deosebeşte: comune agricole, comune meşteşugăreşti rurale, comune industriale.

O clasificare care reţine atenţia este cea a lui H. Fehre (1961), care indică şi dinamica fenomenului de trecere de la ruralism la urbanizare. Autorul distinge: comune agricole (cu peste 50% populaţie activă ocupată în agricultură); comune mixte (25-50% populaţie ocupată în agricultură); comune urbanizate, cu subtipurile: comune industrializate, comune urbanizate cu structuri favorabile; comune urbanizate sărace în industrie, comune urbane cu subtipurile: industriale şi industriale-de servicii.

Determinarea limitelor treptelor statistice menţionate la principalele tipuri funcţionale nu se face la întâmplare, ci plecând de la o situaţie reală existentă, considerată tipică (agricol, industrial, de servicii), chiar dacă acestea constituie doar reflectarea unui anumit moment din evoluţia fenomenului.

1. Beluszky (1976) încearcă un model de clasificare funcţională pe baza analizei mai multor factori la nivel de comună, ca unitate elementară teritorială şi al informaţiei statistice. Se are în vedere, în primul rând, numărul persoanelor ocupate în fiecare „funcţie” a comunei, ceea ce nu este identică cu structura populaţiei, deoarece o bună parte a populaţiei rurale lucrează în afara reşedinţei, petrecând foarte puţin timp în cadrul acesteia. De asemenea, s-au folosit indicatorii privind volumul şi direcţiile navetei; numărul de înnoptări pentru determinarea funcţiei rezidenţiale, turistice.

După determinarea valorilor prag (de intrare) pe tipuri fundamentale de funcţii, autorul stabileşte subtipurile derivate prin utilizarea dispersiei caracteristicilor în jurul mediei: aşezări agricole, aşezări industriale, aşezări cu funcţii speciale: turistice, de servicii, cu activităţi de transport; aşezări cu caracter mixt: agricol-rezidenţial, agricol-industrial şi funcţii speciale; aşezări rezidenţiale (dormitor).

Asemenea preocupări de a determina tipurile funcţionale de aşezări rurale au existat şi există şi în ţara noastră, fie la nivel general, fie la nivel regional.

Iulian Rick, încă din anii 1931-1932 distingea în studiul Câmpiei Moldovei trei categorii de aşezări rurale şi anume: aşezări rurale agricole, cu economia predominant cerealieră, caracterizate printr-o anumită siluetă şi un anumit mod de folosire a terenului; aşezări rurale agricole-comerciale, de fapt, unele târguşoare, centre de concentrare a produselor agricole; aşezări rurale agricole-industriale, reprezentate prin comune cu fabrici.

Simion Mehedinţi clasifică satele (1932), după felul muncii în: sate de plugari (cultura cerealelor), sate de podgoreni, sate de băiaşi (mineri), sate de lemnari, sate de păstori.

Clasificarea funcţională a satelor a preocupat îndeosebi Congresul UIG de la Stockholm din 1960 (la care s-a prezentat şi o hartă cu tipuri de aşezări din România – I. Băcănaru şi colab.).

Vasile Cucu (1995), a stabilit în funcţie de structura socio-profesională a populaţiei active corelată cu valoarea producţiei, poziţia geografică şi volumul fluxurilor de navetişti, patru tipuri funcţionale de aşezări rurale:

1. a) Aşezări rurale cu funcţii predominant agricole (peste 65% din populaţia activă ocupată în agricultură şi o valoare a producţiei agricole mai mare de 70% din totalul producţiei globale a aşezării respective), cu subtipuri distincte:

• aşezări agricole, cuprinzând profilele: cerealier, cerealier şi de creştere a animalelor, legumicol, viticol (peste 15% din suprafaţa agricolă este ocupată cu viţă de vie; exemple reprezentative: Jidvei, Jariştea, Ostrov, Niculiţel, Cotnari etc.); de creştere a animalelor (sate montane);
• aşezări rurale cu activităţi meşteşugăreşti sau industrie mică şi artizanală ce valorifică unele resurse locale de materii prime pentru aprovizionarea populaţiei cu articole de uz casnic şi gospodăresc, ţesături, confecţii, produse lactate, semipreparate etc.: Tismana, Şieu, Vereşti, Corund etc.);

– aşezări rurale agricole cu rol de cazare a forţei de muncă, aflate în apropierea unor centre polarizatoare, pe marile artere de circulaţie, cu pendularea forţei de muncă şi în care agricultura participă cu peste 70% la realizarea producţiei globale, dar în jur de 50% din populaţia activă este integrată în fluxul activităţii industriale sau terţiare din sate sau oraşe.

1. b) Aşezări rurale cu funcţii predominant industriale, a căror populaţie activă în
   proporţie de peste 65% lucrează în industrie, iar valoarea producţiei industriale depăşeşte
   70% din producţia agricolă. Reprezentative pentru această categorie sunt următoarele
   subtipuri:

• aşezări rurale cu industrie extractivă (cărbune, petrol, gaze naturale, minereuri, roci de construcţie), cum ar fi: Greci, Turcoaia, Lespezi, Ghelari, Ruşchiţa, Finta, Măneşti etc.;
• aşezări rurale cu industrie prelucrătoare a materiilor prime agricole sau minerale, cum ar fi: Bucecea, Băiculeşti, Valea Roşie, Topleţ, Vama, Mâneciu etc.;
• aşezări cu industrie extractivă şi prelucrătoare, cum ar fi: Suplacu de Barcău, Chistag, Hoghiz, Pădurea Neagră, Doaga etc.

1. c) Aşezări rurale cu funcţii mixte, în care activităţile agricole şi neagricole deţin
   ponderi aproximativ egale (între 35 şi 65%), având ca subtipuri:

• aşezări rurale agroindustriale cum ar fi: Floreşti, Baloteşti, Fântânele, Leşu Ursului, Margina, Brăneşti etc.;
• aşezări rurale agroforestiere asociate frecvent cu prelucrarea lemnului (Gălăuţaş,

Molid);

• aşezări rurale agropiscicole (prezente în Delta Dunării, Câmpia Transilvaniei, Câmpia Moldovei, Câmpia Crişurilor.);
• aşezări rurale agricole şi de transport: Apahida, Ciceu, Războieni, Vinţu de Jos, Dragalina etc.;
• aşezări rurale agroindustriale şi de servicii, având sub 15% din populaţia activă ocupată în sectorul terţiar: Pătârlagele, Băneasa, Vidra, Cacica, Marginea (Suceava), Turceni etc.

1. d) Aşezări rurale cu funcţii speciale:

• aşezări rurale turistice (peste 25% din populaţia activă este ocupată în servicii, alături de funcţiile agricolă, forestieră, industrială: Bodoc, Bilbor, Homorod, Sărata Monteoru, Moneasa, Bazna, Agapia, Săpânţa, Amara etc.);
• aşezări rurale piscicole şi turistice, frecvente în Delta Dunării.

Ion Velcea (1996) distinge, într-o altă variantă, şapte tipuri de aşezări rurale, după criteriul funcţional:

1. Aşezări rurale cu funcţii predominant agricole, specializate în cultura cerealelor şi a plantelor tehnice (cu o frecvenţă mai mare în Meseta spaniolă, Câmpia Română, Câmpia Ucrainei, Câmpia Mississippi), în cultura orezului (Asia Musonică), cultura viţei de vie (Câmpia Languedoc, Subcarpaţii de Curbură) creşterea animalelor (Olanda, Danemarca, Noua Zeelandă, Mongolia, Afganistan) sau aşezările sezoniere ale muncitorilor agricoli de pe plantaţiile tropicale (Brazilia);
2. Aşezări agroindustriale, care se remarcă prin practicarea unei agriculturi complexe şi unităţi industriale ce prelucrează lemnul şi produsele agricole;
3. Aşezări agrocomerciale, cu o frecvenţă mai mare în ţările în curs de dezvoltare, unde populaţia îşi valorifică produsele prin intermediul unor negustori;
4. Aşezări agroturistice, repartizate în arii cu peisaje deosebite, ape minerale cu efecte terapeutice, resurse agroalimentare şi căi de comunicaţie de acces. Mai apropiate de aceste caracteristici sunt aşezările rurale din lungul magistralelor transalpine (Elveţia, Italia, Austria, Franţa), transpireniene, transcarpatice (Culoarul Bran-Rucăr, Maramureş). Semnificativ este faptul că în mediul rural s-au creat condiţii confortabile pentru practicarea turismului prin gospodării locuite de ţărani hotelieri sau asociaţii familiale cu specific hotelier, ce formează întreprinderi hoteliere şi unde localnicii se ocupă cu primirea turiştilor. Concomitent, extinderea activităţilor turistice s-a făcut pe seama diminuării suprafeţelor cu pajişti şi a creşterii animalelor, numărul de păstori ca şi forţa de muncă în zootehnie, reducându-se treptat.
5. Aşezări pastoral-silvice, constituite pe seama pajiştilor naturale, a fondului forestier şi a exploatării acestuia. Aceste ocupaţii se regăsesc şi în specificul construcţiilor şi în dispersia gospodăriilor permanente şi sezoniere, cu sălaşe, odăi, colibe, stâne şi terenuri arabile restrânse.
6. Aşezări specializate în piscicultură, cu populaţia ocupată în domeniul pescuitului şi al prelucrării peştelui sau în activităţi portuare (Sf. Gheorghe, Murighiol, Crişan etc.)
7. Aşezări cu funcţii complexe, având o tradiţie în practica agricolă şi pe acest fond, apărând alte ocupaţii, de la exploatarea şi prelucrarea lemnului până la creşterea animalelor, valorificarea pieilor şi blănurilor.

O sinteză în acest sens, cuprinde şi „Harta tipurilor funcţionale de aşezări din România”, inclusă în Atlasul Geografic Naţional. Unitatea de bază de la care s-a pornit a fost cadrul administrativ teritorial al comunelor, pentru care s-au determinat trăsăturile funcţionale fundamentale (redate prin fond colorat), iar apoi, cele derivate (prin semne geometrice diferit colorate).

Indicatorii utilizaţi au avut în vedere activităţile primare, secundare şi terţiare, structura populaţiei active, volumul fluxurilor de navetişti. Pe baza lor au fost delimitate -prin prelucrări succesive de date, determinarea abaterilor relative şi a valorilor de prag -trei mari arii funcţionale: cu profil dominant agricol, cu o tradiţie milenară care evoluează în pas cu progresul tehnic şi social-economic; cu profil mixt, agro-industrial, creaţia activităţilor industriale născute pe fondul unor resurse naturale ale solului şi subsolului şi arealul aşezărilor agricole cu alte activităţi neagricole (meşteşugăreşti, turism, transport.

Toate aceste preocupări de tipologie funcţională relevă necesitatea unor analize mai amănunţite şi complexe asupra criteriilor care diferenţiază aşezările rurale de cele urbane, dezvoltarea satului în ansamblu şi, ca urmare, o clasificare funcţională reală.

Potrivit funcţiilor pe care le îndeplinesc şi poziţiei lor faţă de diferitele centre urbane, aşezările rurale sunt fie centre industriale „independente”, fie aflate în strânsă legătură cu oraşele din imediata lor apropiere. În acest fel, o mare parte din aşezările rurale apar ca adevăraţi sateliţi ai marilor oraşe.

Atrag atenţia, de asemenea, o serie de aşezări rurale care au trecut prin diferite faze ale organizării administrativ-teritoriale, au căpătat statut fie de localităţi de tip urban, comune cu populaţie asimilată urbanului, fie de comune suburbane.

O importanţă deosebită, de interes practic, în sprijinul clasificărilor funcţionale ştiinţifice, o are gradul legăturilor aşezărilor rurale cu oraşele în apropierea cărora se află şi după profilul funcţiilor pe care acestea le îndeplinesc. În acest context se disting:

1. Aşezări încadrate în complexul teritorial geo-economic gravitat de unul din principalele oraşe sau centre industriale. În acest caz, întreaga fizionomie funcţională a acestora este definită de legăturile de producţie pe care le are cu oraşul respectiv. Exemple tipice de acest fel se întâlnesc în cadrul marilor complexe industriale şi în ariile metropolitane sau hinterlandul conurbaţiilor. O asemenea situaţie oferă, totodată, urmărirea fenomenelor de suburbanizare şi rururbanizare.
2. Aşezări situate în limitele marilor concentrări industriale sau ale unora dintre oraşele mari, fără însă ca acestea să aibă legături de producţie directe cu ele. În acest caz, aşezările rurale primesc direct sau indirect avantajele oraşului. Ele pot avea profil economic propriu sau profilat cerinţelor centrelor în limitele cărora se află situate.
3. Aşezări situate în afara sferei de influenţă a legăturilor economice directe cu oraşele. Acestea sunt aşezările ce se dezvoltă prioritar pe calea modernizării proprii.

Din punct de vedere al funcţiilor pe care le îndeplinesc şi prin numărul lor de populaţie, multe din aşezările rurale au aceea caracteristică generală a urbanului: le lipseşte însă gradul de dotare tehnico-edilitară corespunzătoare funcţiilor pe care la îndeplinesc categoriile urbane.

Prezentând funcţiile în perspectiva devenirii aşezărilor rurale la rangul de urban, în marea majoritate a ţărilor se subliniază adeseori, rolul industriilor şi mai ales a celor de importanţă republicană. Este firesc, ca din impactul satului cu industria şi cu oraşul, care obişnuit o adăposteşte, cel dintâi a dobândit activităţi caracteristice. Unele însă, strâns legate de agricultură, capătă constant trăsături calitative (mecanizatori, muncitori în complexe agrozootehnice, în industria de prelucrare a produselor agricole etc.), altele sunt, însă, cu totul noi: funcţia industrială, funcţii culturale, comerciale, sanitare – unele în formare, altele afirmate.

Ierarhizarea acestor funcţii, după valoarea şi importanţa lor, trebuie făcută în aşa fel încât locul pe care-l fixăm unei localităţi, în determinările tipologice, să coincidă cu realitatea. Acest lucru poate fi realizat, aşa cum am mai arătat, prin utilizarea nomogramei, care, deşi schematică, în multe cazuri necorespunzătoare realităţilor din teritoriu, este larg utilizată în literatura geografică şi sociologică internaţională. O serie de tipizări ulterioare, realizate pe baza structurii profesionale, au avut în vedere şi alţi indicatori: mişcarea pendulatorie a populaţiei active, structura terenului agricol, structura producţiei marfă etc.

Deşi numărul preocupărilor de acest gen este în continuă creştere, nu s-a ajuns încă la o metodologie satisfăcătoare în ceea ce priveşte distingerea tipurilor funcţionale. Problema cea mai dificilă o constituie alegerea sistemului de indicatori – sociali , economici, geografici – care să caracterizeze dezvoltarea de ansamblu a comunităţii umane, exprimând laturi multiple şi specifice, ţinând cont, în acelaşi timp, şi de specificul social-economic şi istoric al zonei.