Termenul de funcţie a fost împrumutat din fiziologie, oraşul fiind comparat cu un organ ce face parte dintr-un organism viu, care este mediul geografic. A fost utilizat pentru prima dată de F. Ratzel în 1891 şi preluat apoi de toţi geografii şi urbaniştii. Dar însuşi acest succes a dus, uneori, la interpretări foarte diferite astfel că o precizare a noţiunii este necesară.
Oamenii s-au grupat în aşezări pentru a-şi putea exercita mai bine anumite forme de activitate. Funcţia este, aşadar, profesiunea exercitată de aşezare, este însăşi raţiunea sa de a fi, este forma sub care apare din exterior. Aşa cum se poate vorbi despre o persoană care are o anumită funcţie sau profesie, tot aşa, putem discuta şi despre un oraş: Detroit este un centru în care se fabrică automobile, Cambridge o universitate, Brasilia o capitală.
Este vorba, deci, de activităţile aşezării ca organ care exercită o funcţie într-un ansamblu, cu alte cuvinte de activităţi externe, activităţi ce pun în relaţie aşezarea cu spaţiul în care ea există.
Complexul de activităţi desfăşurate pentru satisfacerea cerinţelor populaţiei, având o folosinţă internă, nu relevă funcţia aşezării. Este ceea ce Gunnar Alexanderson numeşte city serving production. Exemplificăm, în acest sens, activitatea constructorilor care clădesc locuinţe pentru populaţia aşezării respective, a brutarilor care fabrică pâine pentru concetăţenii lor, a mecanicilor care le repară maşinile, a institutorilor care le instruiesc copiii, toate activităţile amintite şi multe altele, constituie consecinţe ale grupării populaţiei într-o comunitate, într-o aşezare, şi nu raţiunea de a fi a acesteia.
Chiar dacă uneori se vorbeşte, în acest sens, de o „funcţie locală”, acest termen este impropriu, deoarece nu este vorba de o funcţie. De pildă, fiecare persoană se consacră anumitor activităţi în propria-i casă, însă, dacă cineva îşi repară mobila, nu consideră aceasta drept o profesiune.
Vom considera deci ca funcţie a unei aşezări numai activitatea sau activităţile care justifică existenţa şi dezvoltarea sa, care aduc resursele necesare vieţii sale.
Orice aşezare umană apare ca un „produs” al societăţii, istoriceşte format în funcţie de diversitatea condiţiilor sociale, economice şi politice, cărora li se adaugă, de asemenea, elementele mediului geografic respectiv. Simplificând lucrurile, putem spune că oamenii sunt grupaţi în diferite tipuri de habitat pentru a exercita mai bine un anumit fel de activitate, care poate deveni, în cele din urmă, factorul determinant în evoluţia aşezării, în general.
Diversele forme de activitate în raport cu condiţiile locale, regionale şi cerinţele naţionale generează un complex funcţional care asigură existenţa locuitorilor respectivi şi răspunde, în acelaşi timp, în măsură mai mare sau mai mică, „comenzilor”, cerinţelor din afara limitelor aşezării respective.
Aceste forme de activităţi constituie funcţia unei aşezări. Cu alte cuvinte, funcţia presupune o „profesiune” de bază, un gen de activitate bine determinat într-o localitate sau
alta.
În definirea funcţiilor, trebuie subliniat faptul că nici o aşezare nu se dezvoltă de la sine, nu apare spontan, ci este produsul regiunii în care se naşte şi cu care intră într-un strâns proces de interdependenţă, de schimburi reciproce. Aceasta presupune cunoaşterea, în primul rând, a relaţiilor dintre aşezări şi regiunile înconjurătoare, a acelor factori ce determină o astfel de interacţiune.
Cea mai trainică legătură dintre orice aşezare şi regiunile înconjurătoare, încă din primele începuturi, a fost şi este legătura economică, concretizată printr-un complex de activităţi care se completează reciproc determinând, în cele din urmă, existenţa şi progresul acestora. Deci funcţia, în ansamblu, a oricărui centru, reflectă un anumit gen de activităţi. Activităţile pot fi îndreptate atât spre satisfacerea intereselor locuitorilor proprii, cât şi spre un hinterland mai apropiat sau mai îndepărtat. Apare, astfel, o aşa-numită dublă serie de funcţii, adică o oarecare parte a activităţii centrului răspunde unei cerinţe externe (extravilană) de bază, cum ar fi, de exemplu, valorificarea unor resurse ale subsolului. Această ocupaţie, devine funcţia sau activitatea de bază. Dar oamenii care trăiesc în aşezarea respectivă au nevoie, la rândul lor, de o serie de servicii locale care generează o a doua funcţie, care trebuie să răspundă satisfacerii cerinţelor acestora.
Trebuie, deci, să existe o înţelegere clară a categoriilor de activităţi ce definesc funcţia unei aşezări, care justifică, în cele din urmă, existenţa şi dezvoltarea acesteia. În aprecierea funcţiei sau funcţiilor unei aşezări se pleacă, în primul rând, de la cunoaşterea şi compararea genurilor de activităţi, de la stabilirea, deci, a structurii social-economice a populaţiei caracteristice.
Criteriile utilizate în stabilirea genurilor de activităţi pot fi cele valorice sau cele ale populaţiei (structurii social-economice a populaţiei). Criteriul cel mai utilizat este cel al populaţiei, care este în măsură să ofere un tablou general şi complet. Aceasta deoarece, o aşezare cu funcţii industriale va cuprinde un număr corespunzător de populaţie activă sau cu funcţii administrative sau agricole va fi caracterizat printr-un puternic contingent de populaţie activă cuprinsă în activităţile respective. Capacitatea, deci, de dezvoltare a oricărei aşezări poate fi apreciată după structura social-economică a populaţiei, evident, în corelare cu toţi factorii care conlucrează la aceasta.
Criteriul valoric oferă posibilităţi limitate de generalizare. El este deosebit de preţios în comparabilitatea activităţilor industriale şi comerciale, mai puţin însă în domeniul activităţilor culturale, administrative, comunicaţii şi chiar agricole.
Metoda cea mai frecvent folosită, de analiză a funcţiilor, este aceea a nomogramelor, în diferite forme care să permită înscrierea datelor pe care le folosim. De regulă, cele triunghiulare sunt cel mai des utilizate. O importanţă deosebită o are, de asemenea, organizarea interioară a nomogramelor. O organizare corespunzătoare oferă indicatorii necesari pentru a urmări dinamica structurilor analizate şi mai ales legăturile dintre asemenea structuri. În cadrul nomogramelor se înscriu valorile privind structura profesională (social-economică a populaţiei, la nivelul celor trei mari sisteme: primar, secundar, terţiar). Nomograma poate fi subdivizată în vederea reliefării unui fenomen sau altul din cadrul unui sector al populaţiei.
Determinarea funcţiilor aşezărilor constituie o problemă fundamentală în studiile de geografie umană. Asemenea preocupare devine astăzi, în condiţiile modernizării satelor, urbanizării în general, de un interes practic deosebit, asigurându-se un echilibru din ce în ce mai raţional între concepţia morfologică şi concepţia funcţională.
Concepţia funcţională contribuie substanţial la înţelegerea atât a procesului de modernizare a satului, cât mai ales a fenomenelor urbane şi, îndeosebi, a celor de creşterea oraşelor, repartiţia reţelei de oraşe, legăturile şi rolul lor în diviziunea teritorială a muncii. Întrucît mediul geografic influenţează asupra aşezărilor omeneşti prin intermediul producţiei, înseamnă că fiecare aşezare devine un centru de producţie, mai mult sau mai puţin dezvoltat, în funcţie de condiţiile istorice în care se dezvoltă. Acest lucru este cu atât mai evident când studiem aşezările rurale, care se bazează în mare parte pe agricultură -cultura cerealelor, legumelor, pomicultura, viticultura, creşterea animalelor – locul unde omul a putut materializa cu mai multă uşurinţă bunurile mediului natural.
Clasificările aşezărilor făcute în trecut au avut în vedere, în primul rând, criteriile caracteristice localizării geografice a aşezării (valea râului, podul terasei, gura văii etc.) sau forma ori textura, în concluzie, structura acestora (alungite, rotunde). Alegerea criteriilor pentru clasificarea aşezărilor trebuie să răspundă cerinţelor de a cunoaşte şi descoperi legităţile care determină o structură sau alta a aşezărilor, o formă sau alta etc. De aceea, în procesul analizei unei aşezări, trebuie pornit de la poziţia sa economico-geografică, luând ca factor primordial funcţia economică, istorică, socială şi apoi poziţia, localizarea fizico-geografică.
Însuşirile aşezărilor omeneşti (localizare, formă, textură) sunt elemente importante în determinarea unui tip sau altul de aşezare, a cauzelor care produc schimbări continui în structura economică a acestora. Astfel, ne putem da seama de gradul de influenţă, în diverse perioade istorice, a factorilor fizico-geografici asupra ocupaţiilor omeneşti.
Pentru a evidenţia mai bine rolul factorilor economici, sociali, istorici, în evoluţia aşezărilor omeneşti, este suficient să ne referim la stadiul actual de dezvoltare a aşezărilor într-o serie de regiuni înapoiate de pe glob, regiuni din Africa, Asia, America de Sud. Din analiza sumară a unor aşezări din aceste regiuni rezultă cât de redusă este influenţa condiţiilor naturale în faţa condiţiilor istorice, religioase etc., care imprimă aşezărilor un anumit specific. În aceleaşi condiţii geografice, americanii, de exemplu, trăiesc în aşezări care se deosebesc radical de cele ale indienilor băştinaşi, atât din punct de vedere al structurii lor, cât şi din punct de vedere economic.
Desigur că diferenţierea, în formă şi conţinut, dintre aşezările omeneşti este într-un raport direct cu procesul dezvoltării economiei, căilor de comunicaţie, care determină obiceiurile, modul de viaţă în general al populaţiei.
