Funcţiile aşezărilor urbane

În literatura de specialitate folosirea criteriilor pentru determinarea funcţiilor oraşelor este deosebit de nuanţată. Pentru a determina funcţia sau funcţiile unui oraş trebuie să comparăm genurile de activităţi cărora li se consacră locuitorii săi, sau cel puţin activităţile îndreptate spre satisfacerea necesităţilor exterioare oraşului. Problema constă, aşadar, în compararea volumelor unor activităţi foarte diferite. În cazul ramurilor industriale trebuie stabilită o ierarhie a acestora după valoarea producţiei. Aceasta ar permite compararea unor ramuri industriale foarte diferite ca specific.

Pentru a putea compara industria şi comerţul, va trebui să stabilim locul ambelor funcţii în venitul oraşului; de aici rezultă probleme delicate, cum ar fi imposibilitatea de a extinde această comparaţie la alte funcţii, de pildă, cea administrativă.

În această situaţie, singura posibilitate de a stabili ponderea diverselor funcţii constă în compararea valorică a numărului de locuitori utilizaţi în aceste funcţii. Un oraş industrial este un oraş în care cea mai mare parte a populaţiei active este ocupată în industrie; la fel va fi în cazul oraşelor comerciale, administrative, turistice.

Determinarea activităţilor extraurbane trebuie să permită încadrarea fiecărui oraş, după funcţia dominantă, într-o categorie sau alta. Pentru anumite oraşe, aceasta se poate face foarte uşor. Există oraşe în care, făcând abstracţie de activităţile interne, întreaga populaţie activă este afectată unei singure funcţii. Este cazul unor oraşe miniere, porturi comerciale, reşedinţe administrative.

Cu toate acestea, rareori se întâmplă ca pe lângă funcţia principală să nu se dezvolte şi altă funcţie auxiliară; un oraş al industriei extractive de minereuri de fier suscită creşterea unor întreprinderi siderurgice; uzinele prelucrează materiile prime aduse în port; centrul administrativ devine un centru comercial pentru regiunea învecinată.

Aceste funcţii anexe se dezvoltă în aşa măsură, încât ele ajung să contrabalanseze funcţia principală. La Marseille, funcţia industrială are, în prezent, aceeaşi importanţă ca şi cea comercială. La Uppsala, la Oxford, funcţia universitară a fost dublată de o funcţie industrială.

Pentru determinarea funcţiilor oraşelor din nordul Suediei William Olsson (1953), foloseşte categoriile de activităţi comerciale, industriale şi feroviare, pentru ca în harta economică a Europei să distingă şi activităţile de servicii. El realizează o clasificare funcţională a aşezărilor urbane din Europa deosebit de importantă, pornind de la numărul şi structura populaţiei active din fiecare ţară. Activităţile umane au fost împărţite în două grupe:

• „extra muros”, cele care se bazează pe utilizarea terenurilor (agricultură, silvicultură, pescuit);
• activităţi locale.

Aşezările în care peste 50% din populaţia activă este ocupată în activităţi „extra muros” sunt denumite sate.

Pentru cealaltă categorie de aşezări, în care populaţia activă nu este ocupată în activităţi „extra muros” au fost stabilite şapte tipuri funcţionale:

• aşezările cu 25-50% din populaţia activă „extra muros”, reprezintă sate-oraşe;
• aşezările cu peste 75% din populaţia activă ocupată în activităţi locale (industrie, artizanat, diferite servicii), sunt oraşe;
• oraşe de servicii, având mai mult de jumătate din populaţia activă ocupată în servicii;
• oraşe industriale, cu mai mult de jumătate din populaţia activă ocupată în industrie;
• oraşe industriale simple, având mai mult de jumătate din populaţia activă ocupată într-o singură industrie;
• oraş industrial dublu, caracterizat prin faptul că 2/3 din populaţia activă este ocupată în două ramuri industriale;
• oraşe industriale multiple, având mai mult de jumătate din populaţia activă cuprinsă în diferite ramuri (activităţi) industriale.

Faptul că surplusul de hrană, posibilităţile de stocare, necesitatea schimburilor şi apărarea bunurilor acumulate au format premisele apariţiei celor mai vechi oraşe, ne întăreşte convingerea că funcţiile urbane stau la originea oraşelor. Oraşul a apărut şi a evoluat pentru a exercita o funcţie pe un anumit amplasament, cu un anumit potenţial natural, având, deci, un grad variat de favorabilitate.

Dintre situaţiile tipice întâlnite în acest sens amintim:

• amplasarea unui port de estuar în locul atins de maximul mareic, pentru a profita de avantajele mării, precum Le Havre, Londra, Hamburg, Marsilia etc.;
• confluenţa a două râuri a facilitat desfăşurarea comerţului, care susţine, la rândul său, convergenţa căilor de comunicaţie: Manaos, Mannheim-Ludwgshafen, Mainz, Koblenz, Lyon etc.;
• un con de dejecţie aflat deasupra terenurilor inundabile poate constitui suportul pe care se dezvoltă oraşul cu funcţii specifice: Târgovişte, Ploieşti, Piteşti etc.;
• oraşele-fortăreţe obligate să se poziţioneze pe înălţimi sau pe pantele munţilor, care să le asigure funcţia militară: pantele munţilor din bazinul Mediteranei, cu expunere spre mare, unde fizionomia reliefului şi îngustimea fâşiei litorale au împins vetrele urbane pe versanţii din sudul Franţei, cu oraşele Menton, Monaco, Nisa, apoi în Italia, cu San Remo, Genova, Napoli, Palermo, în nordul Africii (Alger, Arzew, Constantine) ori pe insulele elene, începând cu Creta şi Rhodos.
• clima apare ca factor determinant prin condiţiile restrictive din zona rece, cu funcţionalitate şi ambianţă temporară, vizavi de zona temperată sau zona caldă, unde funcţionalitatea procesului de urbanizare este permanentă;
• resursele de apă stau la baza tuturor activităţilor din mediul urban, determinând conţinutul funcţiei, începând cu serviciile din staţiunile balneoclimaterice, industria şi nevoile casnice;
• resursele de sol susţin agricultura şi, prin aceasta, funcţia agricolă mult mai evidentă în cazul oraşelor de câmpie sau a oraşelor mici;
• resursele de subsol pot condiţiona apariţia şi evoluţia oraşelor cu funcţie primară dintr-o arie carboniferă, minieră sau petrolieră: Depresiunea Petroşani, Podişul Shaba, zona Golfului Persic;
• vegetaţia forestieră, producătoare de material lemnos şi alte produse ca materie primă pentru industrie, susţine, de asemenea, oraşele cu funcţii specifice.

Orice oraş a fost sau este creat pentru a răspunde unor cerinţe, dar este posibil ca acestea să dispară în timp, ceea ce conduce la decăderea oraşului sau chiar şi dispariţia sa. Este cazul unor oraşe ale antichităţii care au dispărut (Troia, Sparta, Micene, Babylon etc.) ori au decăzut mai târziu (Ravena); unele oraşe miniere, petroliere din California, Texas, Australia etc., care s-au ruinat după epuizarea zăcămintelor; alte oraşe au decăzut şi s-au transformat în sate (Baia, Mihăileni, Răcari, Vama, Ostrov, Pleniţa, Fălciu, Ştefăneşti Târg).

Funcţiile urbane sunt date de activităţile care justifică existenţa şi dezvoltarea oraşului, care aduc resursele necesare vieţii sale. Multe din aceste resurse provin din regiunea care înconjoară oraşul. Se vorbeşte adesea, în acest sens, de o funcţie regională, înţelegând prin aceasta rolul jucat de oraş în regiunea sa. Nici nu poate fi conceput un oraş fără o anumită zonă înconjurătoare care îl face să trăiască şi pe care, la rândul său, oraşul o alimentează şi o animă. Unii autori consideră acest fapt atât de important încât includ rolul amintit în însăşi definiţia oraşului.

Influenţa oraşului se exercită, însă, prin intermediul produselor pe care el le cumpără sau le vinde, al administraţiei pe care o exercită, cu alte cuvinte, anumite activităţi îndreptate spre exterior şi care constituie tocmai funcţiile sale. Aşadar, analiza trebuie să cuprindă mai întâi rolul regional al oraşului şi mai apoi diferitele funcţii din care rezultă elementele rolului regional.

În acest sens, Gabriele Schwartz distinge funcţiile generale legate de centralitate, de relaţiile cu regiunea (Allgemeine Funktionen) şi funcţiile particulare (Besondere Funktionen). Pentru definirea funcţiilor particulare ar trebui făcut un inventar de detaliu asupra tuturor categoriilor de activităţi din cadrul oraşului şi compararea valorică a numărului de locuitori utilizaţi în acestea. Excluzând populaţia ocupată în activităţile primare (deşi în unele cazuri trebuie luată în calcul) ne rămâne cea cuprinsă în sectoarele secundar şi terţiar. Dacă separarea acestora în cadrul unor ramuri ale celor două sectoare este posibilă, în alte cazuri ea suferă de imprecizie.

De pildă, în transportul feroviar, ca parte componentă a sectorului terţiar avem şi muncitori industriali, dar şi funcţionari. Dacă luarea globală în considerare este valabilă pentru oraşele mari, pentru cele mici riscă să nu poată fi oglindită. Existenţa, în cadrul acestora din urmă, a unor mici ateliere specifice complică generalizarea.

Dificultatea majoră rezidă, însă, atunci când trebuie să deosebim populaţia care munceşte pentru serviciile oraşului de cea care lucrează pentru exterior, singura care trebuie reţinută pentru a determina funcţia. Această categorie de populaţie poartă denumirea de populaţie funcţională şi poate fi stabilită doar în cazul realizării unor monografii de detaliu sau a recensămintelor.

Trebuie ţinut adesea cont şi de importanţa unei funcţii în raport cu altele, chiar dacă sub aspect cantitativ o categorie de acţiuni este superioară alteia. Spre exemplu, o pondere mică din populaţia activă poate să lucreze în comerţ, bănci şi asigurări, dar aceste categorii de activităţi să cântărească mai mult în viaţa economică a oraşului decât un procent mai ridicat utilizaţi în serviciile publice.

În unele situaţii funcţia poate fi definită fără dificultate, cu excepţia activităţilor interne întreaga populaţie activă fiind cuprinsă în sfera unei singure funcţii. Este cazul oraşelor miniere, a porturilor ori a unor reşedinţe administrative.

Multă vreme, funcţiile urbane nu au fost menţionate decât în mod destul de vag. Primele încercări de clasificare sistematică au fost făcute de Chauncy D. Harris, în 1943, care distingea: oraşe miniere, oraşe industriale (industrie prelucrătoare), oraşe comerciale, centre de comunicaţie, oraşe universitare, capitalele, oraşe de „recreare”, oraşe cu funcţii diverse.

Pentru oraşele din nordul Suediei, W. William-Olsson foloseşte categoriile de activităţi comerciale, industriale şi feroviare. Printre oraşele industriale au fost menţionate în special oraşele miniere şi siderurgice şi cele forestiere. Acelaşi autor distinge, în harta economică a Europei, oraşele de servicii şi oraşele industriale, iar în cadrul oraşelor industriale separă oraşele de extragere a minereurilor, oraşele carbonifere şi petroliere, oraşele cu industrie textilă, cele ale industriei celulozei. În harta economică a Suediei, elaborată de Olsson, autorul enumeră centrele comerciale, industriale (printre care industria minieră şi metalurgică, industria lemnului şi celulozei, textilă), administrative, centrele de comunicaţii.

Gabriele Schwartz clasifică funcţiile urbane în patru categorii: politice, culturale, economice (târguri, centre de comunicaţie, centre comerciale, centre industriale), capitale.

La toate aceste funcţii J.B. Garnier şi G. Chabot mai adaugă funcţia militară care, fără îndoială, azi nu are mare valoare, dar ea a stat la originea multor oraşe.

De multe ori aceste funcţii se suprapun mai mult sau mai puţin fapt ce îngreunează determinarea funcţiei dominante.

Stabilirea principalelor forme de activitate ale fiecărui oraş se face potrivit lui Chauncy Harris, pe baza datelor referitoare la structura profesională a populaţiei şi structura de ramură a populaţiei ocupate. Chauncy Harris distinge activităţile industriale (primare şi prelucrătoare), comerciale, transport, culturale, recreative, acordând un oarecare drept şi activităţilor diverse. Corespunzător acestor categorii de activităţi au fost elaborate şi clasificările respective.

Chauncy Harris pune la baza clasificării funcţia cea mai importantă în oraş. Toate oraşele mari, mai mult sau mai puţin, sunt multifuncţionale, astfel că atribuirea unuia din ele categoriei celor industriale nu înseamnă că el nu are şi funcţia de comerţ. Între principalele tipuri există însă o gamă întreagă de gradaţii, în acest fel unele oraşe trebuind să fie atribuite categoriei celor intermediare.

Din definiţia pe care o dă Chabot oraşului rezultă şi necesitatea aprecierii funcţiilor agricole care, deşi sunt specifice satelor, sunt prezente şi la numeroase oraşe, ce pot avea o nuanţă puternic agricolă sau pot fi chiar oraşe agricole.

Din acest complex de situaţii decurge, uneori şi marea greutate de definire a funcţiei unui oraş sau a altuia. Aşa se face că într-o serie de lucrări, funcţiile se confundă cu ocupaţiile, cu profesiunile exercitate de oraş. Nu orice profesiune exprimă, totodată, şi funcţia unui oraş. Funcţia exprimă aceea profesiune care generează într-adevăr situaţiile ce determină apariţia şi dezvoltarea centrului urban. Profesiunile pot fi multiple, dar determinante poate fi, însă, numai una sau câteva. Este vorba deci de a depista, după criterii care să reflecte realitatea, acele activităţi, acele profesiuni ce determină atât dinamismul demografic, cât şi organizarea teritorială în ansamblu a centrului urban respectiv.

Trebuie, de asemenea, ţinut seama de importanţa funcţiilor respective pentru oraşul propriu-zis, pentru teritoriul înconjurător. Oraşul nu poate exista sau, mai precis, prospera fără legături cu mediul înconjurător.

Din primele începuturi, cea mai trainică legătură dintre oraş şi regiunile înconjurătoare a fost şi este legătura economică, concretizată printr-un complex de activităţi care se completează reciproc determinând, în cele din urmă, existenţa şi progresul oraşelor.

Funcţia unui oraş reflectă, în ansamblul său, un anumit gen de activităţi. Activităţile urbane pot fi îndreptate atât spre satisfacerea intereselor locuitorilor cât, mai ales, spre un hinterland mai apropiat sau mai îndepărtat. Apare, aşadar, cea ce Vintilă Mihăilescu numea „dubla serie de funcţii a oricărui oraş”, adică o oarecare parte a activităţii oraşului răspunde unei cerinţe externe (extravilană), de bază, cum ar fi, de exemplu, valorificarea unor resurse ale subsolului cerută de economia naţională. Această ocupaţie devine funcţia sau activitatea de bază. Dar oamenii ocupaţi în aceste ramuri, trăind în oraş, au nevoie la rândul lor de o serie de servicii locale care generează o a doua funcţie urbană, ce răspunde satisfacerii cerinţelor populaţiei.

Dublul aspect al activităţii economice a oraşului a fost recunoscut, în mod teoretic, cu circa opt decenii în urmă. Pentru a deosebi aceste activităţi, autorii, care au scris pe această temă, s-au folosit de o terminologie destul de variată. Pentru termenul de „bază” (basic) întâlnim noţiunile de funcţiuni „iniţiale”, „primare” (primary), „generatoare de oraş” (urban growth), „externe” (external), „fundamentale” (supporting). Această idee a diferenţierii funcţiilor este atribuită pentru prima oară lui M. Aurousseau, care în 1921 scria: „Se ştie bine că oraşul are o capacitate de creştere neobişnuită. Acest lucru, după toate posibilităţile, este o urmare firească a raporturilor lor. Din cele primare fac parte ocupaţiile care sunt direct legate de funcţiile îndeplinite de oraş. Ocupaţiile secundare sunt legate de susţinerea „bunei stări” a oamenilor, ce îndeplinesc funcţiile primare”.

Prima lucrare însă, în care s-a formulat mai clar această dublă funcţie economică a oraşelor, a fost „Studiul regional al New York-ului şi al împrejurimilor lui” (Regional Surnei of New York and its Euvirons) publicată de către Comitetul de sistematizare regională din New York în anul 1927. În caracterizarea activităţii economice a oraşului Olmstedt foloseşte expresiile de funcţii „primare” şi „auxiliare”.

Olmstedt sublinia că „toate formele de activitate productivă a populaţiei urbane pot fi împărţite în două grupuri: ocupaţii care pot fi considerate primare (cum ar fi asigurarea funcţionării normale a portului sau a producţiei industriale) şi ocupaţii care pot fi denumite auxiliare, în măsura în care ele sunt legate în mod direct sau indirect de servirea cerinţelor persoanelor ocupate în activitatea primară şi de asigurarea confortului acestora”.

Concepţia funcţiei de bază şi a celei secundare a formelor de activitate se atribuie pentru prima oară geografului Richard Hartshorne, folosită într-o lucrare despre Minneapolis-Sain-Paul. El consideră că în orice oraş industrial o oarecare parte a industriei de prelucrare realizează o producţie destinată numai consumului intern, subliniind că harta zonei industriale va fi mai corectă dacă se va arăta pe ea concentrarea numai a acelei părţi a industriei care dă o producţie peste cerinţele locale.

Arthur M. Weiner şi Homer Hoyt, în lucrarea „Principles of Urban Real Estate, New York” editată în 1939, folosesc şase criterii pentru a determina activităţile de bază:

– numărul de persoane ocupate în ramurile productive principale;

– numărul celor ocupaţi în industria de prelucrare cu excepţia acelor întreprinderi a căror producţie este destinată pieţei locale;

– numărul celor ocupaţi în industria extractivă (numai pentru piaţa extraurbană);

– oameni ocupaţi în aparatul de conducere, în întreprinderi de transport şi comunicaţii a căror activitate trece dincolo de limitele oraşului, de asemenea, în acele întreprinderi care se ocupă cu servirea turiştilor;

– ce procent de venit naţional revine oraşului studiat;

– valorile obţinute la punctele b – e se cumulează, apoi se calculează ce procent din suma totală revine pentru fiecare din formele de activitate „care generează oraşul”. Aceste procente vor arăta valoarea relativă a industriei extractive şi de prelucrare a comerţului şi a altor forme de activitate pentru dezvoltarea economică a oraşului studiat.

Hoyt a propus concomitent şi termenii noi „de generare a oraşului” (urban growth) în loc „de bază” şi „de deservire a oraşului” (urban service) în loc de „secundare”.

Toate aceste considerente de ordin teoretic şi metodologic conduc la concluzia că din cele două funcţii ale oraşului numai prima, funcţia extraurbană, serveşte ca bază economică a oraşului, de ea depinde întreaga viaţă urbană. Funcţia locală caracterizată printr-un complex de activităţi îndreptate spre satisfacerea cerinţelor populaţiei (brutării, ateliere meşteşugăreşti, textile, confecţii, pielărie, încălţăminte, frizerii, teatre, băcănii, administraţie), depinde de amploarea funcţiei extraurbane, stabilindu-se astfel, raporturi menite asigurării unui echilibru normal. Ca urmare, delimitarea celor două funcţii capătă o importanţă de prim ordin în stabilirea tipurilor de oraşe.

Aşadar, formele de activitate ale fiecărui oraş se împart în două categorii:

• activităţi care pot fi considerate de „bază”;
• activităţi secundare.

Activităţile de bază sunt acelea care asigură funcţionarea normală a oraşului şi cuprind ocupaţiile primare, precum şi cele de prelucrare.

Activităţile secundare sau auxiliare există în măsura în care ele sunt în legătură directă sau indirectă cu cerinţele de servire a persoanelor ocupate în activităţile de bază.

Raporturile dintre aceste două categorii de activităţi, aşa după cum se poate constata cu uşurinţă, determină atât structura profesională cât şi numărul populaţiei oraşului, fapt ce are o importanţă deosebită în evoluţia oraşului respectiv.

Importante preocupări de acest gen se regăsesc şi în literatura geografică din fostele ţări comuniste. Astfel, în literatura geografică sovietică, importanţa analizei funcţiilor oraşelor şi clasificarea lor a fost expusă pe larg de către N.N. Baranski în articolul „Despre studierea geografico-economică a oraşelor”. Metodologia utilizată a fost aceea de îmbinare a diferiţilor indici ai celor mai însemnate funcţii ale economiei naţionale, cu stabilirea genezei lor şi a perspectivelor de dezvoltare, concepţie regăsită şi în lucrările altor geografi sovietici: O.A. Konstantinov şi V.V. Pokşişevski.

În Ungaria, Markos Gy. stabileşte, după specificul activităţilor, patru tipuri funcţionale de oraşe: centre neproductive, noduri de transport şi servicii, centre industriale, oraşe agricole. M. Forizs şi J. Orlicsek studiază funcţiile oraşelor pe baza analizei funcţiei, sferei de influenţă, numărului populaţiei şi dinamicii sale, deplasărilor zilnice ale forţei de muncă din zonele suburbane, iar F. Boroş se ocupă, în mod special, de oraşele cu funcţii industriale.

Printre primele încercări de studiu al funcţiilor oraşelor din Polonia sunt cele ale lui J. Kostrowicki.

C.Votrubec (1963) realizează o tipologie fundamentală a oraşelor din Cehoslovacia pe baza analizei structurii populaţiei active şi distinge zece tipuri de oraşe. O clasificare funcţională a aşezărilor din Cehoslovacia (având peste 5000 de locuitori) şi repartiţia lor pe diferite categorii funcţionale a fost realizată şi de către Z. Laznicka (1965).

1. Basovsky (1963) şi J. Veresik (1966) realizează cea mai detaliată analiză a clasificării funcţionale a oraşelor Slovaciei. Veresik foloseşte nu numai datele cu privire la populaţia permanentă din fiecare oraş, ci şi balanţa migraţiei pendulatorii, împărţind populaţia activă în două grupe: generatoare de oraşe şi generatoare de servicii.

În Bulgaria tipologii funcţionale ale oraşelor întâlnim în lucrările unor geografi precum M. Micev, Iv. Velcev, I. Penkov, M. Dinev ş.a.

Există în literatura geografică românească preocupări consacrate funcţiilor oraşelor, stabilite prin metode cuantificabile, comparativ cerinţelor remodelării contemporane a centrelor urbane. O asemenea clasificare apare pentru prima oară într-o lucrare elaborată în 1961 de I. Şandru, V. Cucu, P. Poghirc şi perfecţionată apoi în lucrarea „Oraşele României”. În aceste lucrări s-a pornit, în definitivarea funcţiilor oraşelor româneşti, de la ideea potrivit căreia capacitatea de dezvoltare a oraşelor trebuie apreciată după evoluţia structurii social-economice a populaţiei.

Un alt colectiv format din V. Mihăilescu, C. Herbst şi I. Băcănaru (1963) clasifică oraşele din România pornind de la „caracterul complex al funcţiilor fundamentale ale oraşului, de la mărimea şi întinderea spaţială a legăturilor permanente adăugând la această cifră şi structura populaţiei ocupate”. Oraşele sunt, astfel, grupate în „oraşe cu funcţii multiple bine definite” şi „oraşe cu o singură funcţie principală”.

Sintetizând toate aceste preocupări, în literatura de specialitate a fost consacrată şi a devenit deja clasică tipologia ce cuprinde oraşe cu următoarele funcţii: comercială, industrială, culturală, de rezidenţă temporară, administrativă şi politică, militară.