Funcţiile bursei de valori

Piaţa bursieră (bursa în sens larg) – care se prezintă sub forma bursei de valori propriu-zise, a pieţelor interdealeri sau ca bursă electronică – este o componentă a pieţei titlurilor financiare. Menirea sa este de a concentra cererea şi oferta de hîrtii de valoare şi de a asigura realizarea de tranzacţii în mod operativ, în condiţii de corectitudine şi transparenţă. În ultimii ani, piaţa bursieră a intrat într-o nouă etapă a evoluţiei sale: în centrele bursiere consacrate s-au luat importante măsuri de modernizare vizînd creşterea operativităţii şi siguranţei tranzacţiilor; iar într-o serie de ţări din lumea a treia şi, recent, în ţări din Europa Centrală şi de Est procesul de creare şi consolidare a pieţelor de capital se află în plin progres.

            Bursa, în sens larg, are rolul de releu între surplusul de fonduri neutilizate şi necesităţile economice, transformînd economiile în capital. Prin această funcţie a sa, ea este implicată în piaţa primară, aceea pe care se emit acţiunile firmelor, se lansează împrumuturi obligatare etc., furnizîndu‑se pe această cale fondurile necesare agenţilor economici. Astfel, cînd o persoană cumpără titluri financiare (acţiuni sau obligaţiuni) emise de o societate comercială din domeniul producţiei, fondurile băneşti respective intră în posesia firmei pentru a fi folosite în interesul realizării activităţii sale de afaceri (achiziţionare de active fixe ‑ bunuri de echipament, sau de active circulante ‑ materii prime şi materiale, stocuri de produse etc.); economiile, adică fondurile disponibile în public, sînt astfel direcţionate în scopuri productive pentru o perioadă îndelungată de timp.

            Dar rolul ei definitoriu este acela de piaţă secundară, dînd acces publicului larg la titlurile care au fost deja emise; ea asigură astfel un suport pentru piaţa primară şi permite funcţionarea mecanismului de finanţare a economiei. Vitalitatea economiei depinde de buna funcţionare a pieţei primare, deci de posibilitatea finanţării activităţii agenţilor economici; dar, pentru ca piaţa primară să funcţioneze, adică pentru ca ea să fie credibilă şi atractivă pentru deţinătorii de fonduri, este necesar ca aceştia să poată oricînd lichida titlurile lor şi redobîndi ‑ în condiţiile pieţei ‑ fondurile investite. Să poată, adică, trece din nou de la poziţia de investitor (deci participant la profituri viitoare, în condiţiile asumării riscurilor afacerii), la poziţia de deţinător de fonduri (pe care le poate folosi, de exemplu, pentru consum).

            Bursa asigură deci lichiditatea activelor financiare, oferind posibilitatea vînzării titlurilor anterior cumpărate, deci a transformării lor în bani. Faptul că investitorul dispune de o piaţă unde poate să‑şi transforme în lichidităţi titlurile cumpărate (în care şi‑a plasat fondurile băneşti) este o garanţie pentru el că banii avansaţi vor fi recuperaţi, desigur, la valoarea de piaţă.

            Prin urmare, ca piaţă financiară, bursa îndeplineşte funcţia de dispecer de fonduri în economie, acţionînd ca un mecanism prin care fondurile trec de la cei care dispun de resurse financiare la cei care au nevoie de aceste resurse pentru finanţarea unor activităţi economice (vezi Figura 3.1). În acest fel, ea asigură desfăşurarea în general a circuitului economic şi serveşte ca sistem de reglare pentru economia reală.

            Bursa este şi un „motor” al vieţii economice, dinamizînd activitatea de afaceri şi permiţînd realizarea unor proiecte investiţionale de anvergură, care n‑ar putea fi înfăptuite cu fondurile unui grup restrîns de întreprinzători. Astfel, firmele care doresc să mobilizeze capitalurile însemnate, vor plasa o parte din acţiunile lor publicului, prin distribuţie primară sau distribuţie secundară; aceasta reprezintă operaţiunea de difuzare a capitalului în masa investitorilor. Ca atare, firmele respective se transformă din firme cu caracter privat în societăţi cu caracter public, în sensul că acţiunile lor se negociază pe piaţa bursieră, o parte din titluri aflîndu‑se în mîna unor investitori „anonimi” şi circulînd de la un deţinător la altul.

            După cum rezultă dintr-o serie de studii efectuate , există mai multe raţiuni pentru care conducătorii unei firme decid să introducă acţiunile pe piaţa bursieră, după cum există şi o serie de restricţii şi riscuri pentru firmele care cotează în bursă (vezi Tabelul 1).

                        Introducerea firmei în bursă

                                                                 Tabelul 1

            Difuzarea capitalului este esenţială pentru dinamismul economiei, bursa ‑ şi piaţa financiară în general ‑ fiind un factor de stimulare a interesului pentru afaceri în rîndul marii mase a deţinătorilor de fonduri. Dar, pentru ca publicul să investească fonduri în titlurile puse în vînzare de firme, el trebuie să fie informat în legătură cu posibilităţile şi perspectivele acelor firme, cu valoarea titlurilor respective. Bursa este tocmai piaţa pe care se realizează evaluarea activelor financiare, unde se stabileşte preţul titlurilor (cursul bursier). Aşa cum  activele reale sînt dublate prin active financiare, titlurile financiare cunosc, la rîndul lor, o dedublare: între valoarea nominală (respectiv valoarea la care au fost emise şi care are ca bază costul activelor reale) şi valoarea de piaţă (dată de cursul bursei, care oscilează zilnic în funcţie de raportul dintre cererea şi oferta pentru titlurile respective).

            În cazul societăţilor cu caracter public, bursa oferă continuu atît o evaluare a acţiunilor, cît şi a firmei ca atare: valoarea unei firme (numită şi valoare capitalizzată) este produsul dintre numărul acţiunilor şi cursul bursier curent al acestora. În raport cu evaluarea bursieră, apar o serie de consecinţe pentru întreaga activitate economico‑financiară a firmei, în ceea ce priveşte poziţia sa pe piaţă, gradul de credibilitate în raporturile cu partenerii de afaceri şi cu publicul, posibilităţile de obţinere de credite (bancare, obligatare) etc.

            Toate acestea creează, în mod corespunzător, motivaţii pentru investitori sau creditori, respectiv oportunităţi de cîştig. În practică, factorii motivaţionali sînt de natură economică (obţinerea unei părţi din profitul afacerii în care au făcut plasamentul), cît şi cu caracter specific bursier. Astfel, faptul că preţul titlurilor se modifică zilnic, ca efect al cererii şi ofertei de titluri financiare, permite investitorului ca, pe lîngă rezultatele pe care le aduce în mod direct investiţia, să poată urmări un alt obiectiv: obţinerea de profit din diferenţa de curs dintre momentul cumpărării şi cel al revînzării titlurilor. De aici, întregul miraj al cîştigului imens prin jocul de bursă, care ‑ dincolo de potenţialul de risc ‑ are un rol major nu numai în creşterea atractivităţii bursei, ci şi în funcţionarea ordonată a pieţei secundare şi în formarea unor preţuri corecte şi echitabile pentru titluri.

            Piaţa bursieră are un rol însemnat în reorientarea şi restructurarea activităţilor economice. Prin funcţionarea acestei pieţe distribuirea fondurilor pe ramuri ale economiei şi firme se realizează în raport cu gradul de atractivitate a titlurilor, iar aceasta este o reflectare a performanţelor firmelor respective, a gradului de rentabilitate, precum şi ‑ ca o consecinţă ‑ a modului cum acestea sînt evaluate în bursă. Deci, bursa distribuie fondurile, în principiu, spre domeniile cele mai profitabile sau/şi cu cele mai mari perspective de dezvoltare. Existenţa ei îi permite investitorului să renunţe la o investiţie sau un plasament în care nu mai are încredere (vînzînd titlurile contra bani) şi să facă un plasament într‑un domeniu pe care îl socoteşte mai rentabil (cumpărînd titlurile respective). În acest fel, firmele performante ‑ şi sectoarele economice de viitor ‑ vor fi alimentate cu fonduri, în timp ce domeniile în declin vor pierde o parte din masa de investitori. Bursa realizează deci o redistribuire a mijloacelor de finanţare în cadrul economiei, stimulînd ramurile, industriile şi companiile în plină dezvoltare. În plan macroeconomic, aceasta contribuie la mobilitatea structurilor economice, în general, şi industriale, în special, şi permite modernizarea economiei, introducerea progresului tehnic. În acest proces, piaţa bursieră însăşi se perfecţionează şi se extinde, trecînd de la formele consacrate (bursa tradiţională) la forme noi (bursa modernă, cu o nouă bază tehnologică, sisteme de tranzacţii perfecţionate şi o mare diversitate de produse bursiere).

            În aprecierea acestei funcţii nu trebuie ignorat însă faptul că optica bursieră tinde, în anumite condiţii, să dea prioritate obiectivelor pe termen scurt, în raport cu orientările pe termen lung, profitului financiar imediat, faţă de realizarea de avantaje economice durabile.

            Activitatea bursieră duce la dezvoltarea concurenţei dintre firme, la stimularea tranzacţiilor intercorporaţii. Prin dedublarea activelor reale sub formă de titluri financiare, firmele capătă, pe lîngă existenţa lor reală, o existenţă financiară. Cumpărarea şi vînzarea de acţiuni înseamnă practic comercializarea în parte sau în totalitate a firmelor respective. Aceasta înseamnă că o companie poate fi achiziţionată prin cumpărarea titlurilor ei, că ea devine o valoare mobiliară. Acţiunile nu sînt simple „pretenţii asupra unor venituri viitoare” decît dacă le privim la nivelul deţinătorului individual, al acţionarului anonim; concentrarea unui volum de acţiuni suficient de important este mijlocul de a controla o firmă cu caracter public. Posibilitatea achiziţionării de acţiuni în bursă, inclusiv a pachetului de control al unei firme, duce la amplificarea mobilităţii structurilor industriale, la redistribuiri de capitaluri între diferite sectoare ale activităţii economice.

            Lupta pentru putere financiară se dă pe piaţa bursieră ‑ în paralel cu concurenţa dintre capitalurile individuale ‑ şi ea se poartă între marile grupuri financiare, singurele în măsură să mobilizeze un capital suficient de important pentru a viza acapararea unei firme întregi. În acest context, achiziţiile şi fuziunile de firme au devenit în anii ’80 unul din cele mai dinamice sectoare ale pieţei bursiere, realizîndu-se pe scară largă în principalele centre financiare ale lumii. Principala formă de realizare a acestor tranzacţii este oferta publică de cumpărare (engl. tender offer; fr. offre publique d’achat, sau OPA), respectiv operaţiunea prin care un terţ anunţă pe acţionarii unei societăţi cu caracter public că se angajează să cumpere, total sau parţial, acţiunile lor, în anumite condiţii (perioadă de opţiune, preţ oferit).

            Adesea operaţiunea respectivă se realizează de către terţul interesat prin recurgere masivă la credite (de unde denumirea din literatura de specialitate de „achiziţie pe datorie” – engl. leverage buy-out sau LBO) şi în scopul obţinerii de profit prin revînzarea ulterioară a firmei achiziţionate.

            Ca un corolar al celor prezentate mai sus, bursa reprezintă un „barometru” al vieţii economico‑financiare într-o ţară sau pe plan internaţional, un indicator al stării lumii de afaceri, al perspectivelor (pe termen scurt) ale economiei.

            Prin acest rol al său, bursa devine un simbol al economiei de piaţă şi obiect de interes nu numai pentru cercurile de afaceri, ci şi pentru establishmentul politic şi, în general, pentru opinia publică. În acest sens, indicele bursei dă expresia evoluţiei de ansamblu a pieţei bursiere: la bursa de pe Wall Street (NYSE) se utilizează cunoscutul indice Dow Jones, la bursa din Tokio (TSE) indicele Nikkei, iar la bursa de la Londra (LSE) indicele FT‑SE30. Mişcarea bursei ‑ reflectată de indice ‑ poate sî arate o direcţie ascendentă (o piaţă „sub semnul taurului” sau bull market engl.) sau, dimpotrivă, o direcţie descendentă (o piaţă „sub semnul ursului” sau bear market engl.), fiecare din situaţiile respective, ca şi mişcarea zilnică a bursei, avînd un ecou rapid în ansamblul vieţii de afaceri.

            Interpretarea bursei ca un reper al lumii de afaceri trebuie să ţină seama şi de imperfecţiunile acesteia ca indicator economic; în anumite situaţii, bursa poate reflecta un optimism nefondat, o falsă promisiune de cîştig, ajungîndu‑se la desprinderea trendului bursei de situaţia economică reală sau chiar la opoziţia deschisă dintre economia financiară şi cea reală (reflectată de crahul bursier). Aceasta deoarece tendinţa bursei este determinată nu numai de anticipări raţionale, fundamentate din punct de vedere economic, ci şi de factori şi reacţii subiective. Totodată, în aprecierea rolului bursei în viaţa economico­financiară nu putem să ignorăm amploarea consecinţelor pe care le poate avea o activitate bursieră foarte intensă, riscul unor speculaţii incontrolabile care pot genera panică bursieră şi chiar crah.

            Totuşi, dincolo de „excesele” sale, bursa s‑a dovedit o instituţie esenţială pentru funcţionarea economiei de piaţă. Economia modernă, caracterizată prin extinderea şi creşterea complexităţii mecanismelor financiare, nu poate fi concepută fără bursa de valori: economia reală este reflectată de trendul bursei, iar, la rîndul ei, bursa poate influenţa – în bine sau în rău – viaţa economică.

            Problema crucială a pieţei secundare este credibilitatea acesteia, gradul în care investitorii, lumea de afaceri în general validează mişcarea bursei. Aici ne aflăm în domeniul valorilor simbolice care au nevoie de o bază reală de afaceri pentru a fi viabile din punct de vedere economic. Pe de o parte, dacă piaţa funcţionează , titlurile se vînd  şi se cumpără, căpătînd astfel un suport economic; pe de altă parte, dacă titlurile se tranzacţionează, ele susţin şi dezvoltă piaţa. Dar cercul virtuos se poate transforma într-unul vicios: cînd piaţa „nu merge”, titlurile îşi pierd din valoare; cînd piaţa se prăbuşeşte, hîrtiile de valoare pot deveni, la limită, simple hîrtii.