Piaţa din economiile contemporane nu a fost şi nu este nici în prezent o piaţă cu concurenţă perfectă. În economia reală, piaţa prezintă unele impefecţiuni, cum ar fi monoplurile, oligopolurile, externalităţile şi bunurile publice, la care se adaugă unele dezechilibre majore precum şomajul, inflaţia şi repartizarea inechitabilă a veniturilor. Estomparea imperfecţiunilor pieţei libere şi ţinerea acestora între limite tolerabile nu se poate face decât îmbinând mecanismul pieţei (”mâna invizibilă a pieţei”) cu intervenţia limitată a statului în economie (“mâna vizibilă a statului”).
Guvernul mediază soluţionarea imperfecţiunilor pieţei, iar intervenţia sa în economie nu este nici continuă şi nici nu se desfăşoară cu aceeaşi intensitate, în toate perioadele. De regulă, măsurile economice ale guvernului urmează evoluţiile ciclului afacerilor (ciclul decenal); ele sporesc în perioadele de recesiune şi se diminuează în perioadele de expansiune economică. Intervenţia statului în viaţa economică se realizează atât în mod direct, prin mărimea veniturilor pe care guvernul le redistribuie şi le utilizează pentru redresarea şi stabilizarea activităţii economice, cât mai ales în mod indirect, prin reglementările emise şi controlul legal asupra activităţii economice.
Economia de piaţă contemporană este o economie mixtă, iar funcţiile economice pe care şi le asumă statul sunt următoarele:
- a) stabilirea cadrului legal al desfăşurării activităţii economice, prin care se legiferează regulile pieţei (legile proprietăţii, cele ale contractelor, falimentului, obligaţiilor firmelor, lucrătorilor şi sindicatelor ş.a.).
- b) alocarea resurselor pentru îmbunătăţirea eficienţei sociale a activităţii economice. Indivizii şi grupurile sociale sunt diferenţiate ca avere şi sarcini sociale; unele grupuri sunt câştigătoare, iar altele sunt perdante; anumite grupuri sociale sunt supuse unor discriminări, ori sunt defavorizate. Statul poate să intervină pentru a înlătura inechităţile şi discriminările de pe piaţa muncii, poate înlătura eşecurile concurenţei imperfecte prin politici antitrust şi de reglementare, poate diminua efectele externalităţilor negative (combaterea poluării, modernizarea drumurilor, investiţiile în cercetare, în educaţie ş.a.).
- c) repartiţia venitului într-un mod cât mai echitabil, întrucât mecanismul pieţei libere dă naştere la o distribuire neproporţională a veniturilor şi a averii. În societăţile sărace, redistribuirea veniturilor de către stat are şanse foarte scăzute de izbândă, pentru că lipseşte obiectul redistribuirii; în societăţile bogate o parte a veniturilor, redistribuite prin intermediul statului, contribuie la furnizarea de servicii gratuite pentru cei săraci.
Redistribuirea venitului naţional reprezintă o funcţie economică importantă a statului; ea se realizează prin redistribuirea directă sau prelevări obligatorii (impozite, taxe, cotizaţii sociale obligatorii) şi prin transferuri (ajutoare, subvenţii, prestaţii sociale etc.). Redistribuirea venitului naţional, în cea mai mare parte, are în vedere extremele scării veniturilor: veniturile mici şi veniturile mari; circulaţia redistribuirii are loc de la cei cu venituri mari şi foarte mari, la cei cu venituri mici şi foarte mici;
- d) stabilizarea şi creşterea economică, o funcţie economică relativ nouă a statului, prin care se doreşte atenuarea fluctuaţiilor ciclice ale economiei, cu scopul de a preveni creşterea necontrolată a şomajului, stagnarea economică şi inflaţia, precum şi încurajarea creşterii economice durabile. Realizarea acestei funcţii se face în mod predilect cu ajutorul politicilor monetare şi fiscale.
Instrumentele care stau la dispoziţia guvernului pentru a influenţa activitatea economică sunt: impozitele şi taxele, cheltuielile administraţiei publice şi reglementările (măsurile de control asupra activităţii economice). Reglementările sunt reguli legiferate cu privire la comportamentul economic al persoanelor, firmelor, organizaţiilor şi instituţiilor, în procesele de producere, distribuţie şi circulaţie a bunurilor de la producător la consumator. În a doua jumătate a secolului al XX-lea s-au acumulat numeroase reglementări cu privire la regulile jocului pieţei, încât curentele economice ultraliberale din zilele noastre consideră că, pentru a nu încorseta mecanismul liber (spontan) al pieţei trebuie procedat în sens invers, adică la dereglementări.
Intervenţia guvernului în economie, cu ajutorul instrumentelor care îi sunt specifice, înseamnă atât beneficii cât şi costuri. În analiza de tip costuri-beneficii a rolului economic al guvernului, importante nu sunt costurile potenţiale mici şi beneficiile potenţiale mari, ci mărimea beneficiilor nete, ca excedent de beneficii peste costuri.
Costurile intervenţiei guvernului în economie se pot grupa în:
- a) costuri interne pentru guvern constând din toate resursele folosite de guvern în acest scop: costurile echipamentelor cu ajutorul cărora se verifică respectarea standardelor impuse în diferite domenii (mediu, sănătate, concurenţă, respectarea cadrului legal etc.) şi costurile salariale ale personalului angajat să verifice respectarea regulilor impuse agenţilor economici;
- b) costurile externe directe sau costurile suplimentare impuse agenţilor economici pentru a putea respecta standardele impuse de guvern (costuri de producţie, costuri pentru combaterea poluării care se internalizează etc.);
- c) costuri externe indirecte, respectiv costurile care se extind dincolo de agenţii economici afectaţi direct şi uneori cuprind întreaga economie, manifestându-se ca externalităţi sau ineficienţă.
Atunci când beneficiile depăşesc costurile, intervenţia guverna-mentală este justificată. Dar, guvernele nu sunt perfecte; ele pot să nu obţină beneficiile potenţiale scontate, datorită unor rigidităţi în adaptarea regulilor şi reglementărilor la schimbarea condiţiilor din economia de piaţă. Guvernele acţionează pentru a spori bunăstarea socială, nu numai din dorinţa guvernanţilor de a îmbunătăţi viaţa poporului, ci din faptul că reuşitele politicii economice le maximizează voturile viitoare. Prin aplicarea politicii economice se au în vedere voturile câştigate şi voturile pierdute. Dacă voturile pierdute tind să le depăşească pe cele câştigate, guvernul maximizator de voturi trebuie să schimbe politica (inclusiv politica economică).
Ideologia joacă un rol însemnat în elaborarea şi aplicarea politicilor economice. Dacă pe la mijlocul secolului XX predominau curentele ideologice intervenţioniste în economie, din deceniul al optulea al acelui secol au început să predomine ideologiile neintervenţioniste, ultraliberale. În prezent, orice grupare politică raţională nu crede că intervenţia statului în economie trebuie să fie zero, dar nici că această intervenţie trebuie să fie masivă şi să încorseteze mecanismul pieţei libere; o mare şi variată parte a deciziilor trebuie lăsată pe seama mecanismului de piaţă.
