Funcţiile, tipologia şi concentrarea întreprinderilor

Ce este întreprinderea?

întreprinderea este o unitate economică producătoare, care combină factorii de producţie m scopul obţinerii unor bunuri sau servicii, care, fiind realizate pe piaţă, aduc proprietarului întreprinderii un anumit profit.

în economia de piaţă, întreprinderea dispune de o deplină autonomie decizională, financiară, tehnică şi organizatorică. Ea are drept obiective de bază maximizarea profitului şi creşterea pe termen lung.

în terminologia anglo-saxonă, preluată şi de economiştii din Rusia, cu sensul de „întreprindere” se utilizează noţiunea de „firmă”. Din contra, în ţările francofone, inclusiv în România, adeseori „întreprinderea” are şi sensul de „firmă”. Oricum, noţiunile de „firmă” şi „întreprindere” pot fi folosite ca sinonime, dar între ele există şi anumite deosebiri de care trebuie să se ţină cont. „întreprinderea” este o unitate tehnico-economică producătoare de bunuri sau servicii. „Firma” însă este o formă de organizare a activităţii economice, care întruneşte, de obicei, mai multe întreprinderi ca părţi componente ale acesteia.

Noi, urmînd tradiţia latină, vom utiliza termenul „întreprindere”, sub-înţelegînd prin acesta în unele cazuri şi un „complex de întreprinderi”.

întreprinderea este instituţia în care se creează avuţia unei ţări. Indiferent de mărimea sa, întreprinderea, o dată ce este înregistrată de organele de stat şi îşi deschide un cont în bancă, devine autonomă din punct de vedere juridic şi financiar. Asemeni oamenilor, întreprinderea este „botezată” cu un nume oarecare. De regulă, întreprinderile poartă numele proprietarului („Ford”, „Iurie Borş-creatorul”, „Adidas”, „Rudoli-Com”, „Christian Dior”, „Ion Tiriac”, „Nina Ricci”) sau obţin o denumire

ce reflectă caracterul activităţii acestora („General motors”, „Moldtele-com”, „Franzeluţa”, „Gazprom”).

Funcţiile economice ale întreprinderii

întreprinderea este o unitate multifuncţională, care îşi desfăşoară activitatea r.tr-un mediu foarte complex, îndeplinind mai multe funcţii de bază:

• funcţia de „gestiune” sau managerială, care constă în organizarea, coordonarea, dirijarea şi controlarea activităţii în cadrul unităţii economice respective;
• funcţia financiară, al cărei rol este de a aduna, a utiliza şi a gestiona capitalul pe care îl are la dispoziţie;
• funcţia „socială”, care are misiunea de a gestiona resursele umane implicate în afacere;
• funcţia „de aprovizionare”, care constă în procurarea bunurilor necesare pentru activitatea economică şi gestionarea lor;
• funcţia „tehnică”, numită şi „de producţie”, care include şi funcţia de „cercetare-dezvoltare”;
• funcţia „comercială” sau „de marketing”, care constă în studierea pieţei şi comercializarea bunurilor şi a serviciilor produse.

Pornind de la necesitatea creării unor condiţii optime pentru studierea funcţiilor de bază ale întreprinderii, de teoria economică s-au desprins şi s-au afirmat ca domenii de cercetare şi ca discipline universitare separate: „managementul” (sau „gestiunea”, termen folosit, de obicei, de francezi), „marketingul”, „finanţele întreprinderii”, „economia întreprinderii”, „managementul resurselor umane” etc.

în continuare, vom analiza cele mai importante funcţii ale întreprinderii, care sînt: de management, de marketing, de producere.

Managementul constituie un ansamblu de activităţi ce vizează organizarea, conducerea şi gestiunea întreprinderilor. De aici provine termenul „manager”, ce denumeşte o persoană care gestionează o afacere oarecare, de regulă o întreprindere. („Manager” se numeşte şi persoana care gestionează interesele unui artist, ale unui sportiv profesionist etc.)

Fondatorii ştiinţei manageriale sînt trei americani, şi anume: Frede-rick Taylor (1856-1915), Henry Fayol (1841-1925) şi Henry Ford (1863-1947). Formulînd unul din principiile de bază ale managementului, F.

Taylor scria că „cea mai bună metodă de a cîştiga încrederea muncitorului este de a-i arunca tot timpul o nadă: comportarea mai liberală, atenţia sporită faţă de rugăminţile lui, crearea condiţiilor necesare pentru a-şi expune liber dorinţele”.

Marketingul Acest domeniu âe cercetare şi disdjcJină universitară este comparat de către francezi cu „hanurile spaniole”, în sensul că fiecare înţelege prin termenul „marketing” ceea ce îi convine. Există totuşi o unitate de opinii cu privire la faptul că marketingul reprezintă o funcţie primordială a întreprinderii, care, într-o măsură mai mare decît alte funcţii, condiţionează succesul economic.

Ca noţiune, marketingul este un ansamblu de mijloace de care dispune o întreprindere pentru a-şi găsi sau a-şi crea propria sa piaţă, propria sa clientelă (înainte de a începe procesul de producere), în cazul unei strategii de marketing, întreprinderea nu-şi mai axează activitatea pe încercarea de a vinde o marfă deja confecţionată, înainte de a concepe şi a produce o marfă oarecare, întreprinderea studiază piaţa şi abia după ce se asigură că are deja o clientelă care aşteaptă această marfă purcede la confecţionarea acesteia.

în cazul unei abordări de marketing, pentru întreprindere este mult mai important a crea şi a menţine o piaţă decît a produce. Acest comportament se referă nu numai la întreprinderile care produc bunuri de larg consum, ci şi la cele care confecţionează utilaj şi echipament industrial, prestează servicii de transport, comunicaţii, comerţ etc.

Producerea este o altă funcţie importantă a întreprinderii. Ea constă în combinarea factorilor de producţie (muncă, capital etc.) în sco-

• •

Tabelul 5.1. Diferenţele dintre o întreprindere ce aplică abordarea de marketing şi o întreprindere tradiţională

Abordarea de marketing	Abordarea tradiţională
1 . A găsi sau a crea o piaţă, apoi a organiza producerea	1. A produce, apoi a vinde bunurile produse deja
2. A se gîndi la „segmentul” concret al pieţei	2. A se gîndi la piaţă în general
3. A se gîndi la pieţe noi	3. A se gîndi la pieţe stabile
4. A se gîndi la consumator şi la nevoile lui	4. A se gîndi la producţie
5. A se gîndi la evoluţia nevoilor	5. A se gîndi la permanenţa nevoilor

pul confecţionării unor bunuri şi al prestării unor servicii. Procesul de producere presupune nu numai fabricarea bunurilor corporale, ci şi prestarea diferitelor servicii în astfel de domenii ca învăţămîntul, ocrotirea sănătăţii, activitatea hotelieră şi bancară etc. Mai mult, în ţările dezvoltate din punct de vedere economic, în sfera serviciilor se creează cea mai mare parte din produsul intern brut.

Pînă la începerea procesului de producţie propriu-zis, fiecare firmă este nevoită să dea răspuns la trei întrebări, şi anume:

• Ce bunuri urmează să fie produse şi în ce cantităţi?
• Pentru cine trebuie să le producă?
• Cum trebuie combinaţi factorii de producţie pentru a obţine rezultate maxime?

Clasificarea întreprinderilor

Numărul întreprinderilor diferă de la ţară la ţară în funcţie de mai mulţi factori. Astfel, la începutul secolului XXI, în SUA activau peste 20 de milioane de întreprinderi, iar în Franţa mai mult de 3 milioane. La începutul anului 2006, în Republica Moldova erau înregistrate circa 200 de mii de întreprinderi.

Numărul impunător de întreprinderi în orice ţară presupune clasificarea lor după diferite criterii, şi anume după forma de proprietate, mărime, domeniu de activitate, statut juridic etc.

1. Din punctul de vedere al domeniului (ramurii) de activitate, întreprinderile pot fi: industriale, agricole, comerciale, bancare, de asigurări.
2. Din punctul de vedere diformei de proprietate, întreprinderile se împart în: private, publice, mixte.
3. După dimensiunea lor (în realitate după numărul persoanelor ocupate), întreprinderile pot fi: mici, mijlocii, mari. Criteriul după care o întreprindere este inclusă într-o categorie sau alta diferă de la o ţară la alta. De regulă, întreprinderile mici au pînă la 100 de salariaţi, cele mijlocii – între 100 şi 500, iar cele mari – mai mult de 500 de salariaţi, în Franţa însă, de exemplu, există o altă clasificare: 0-9 salariaţi – întreprindere artizanală; 10-49 – întreprindere mică; 50-499 – întreprindere medie; peste 500 de salariaţi – întreprindere mare. Republica Moldova are o altă tipologie

a întreprinderilor: cele cu 0-20 salariaţi sînt numite întreprinderi „micro”; „mici” – cele care angajează între 21 şi 75 de persoane; 76-499 – „medii”; şi peste 500 de salariaţi – „mari”.

întreprinderile mici constituie, într-un fel, însuşi fundamentul eco-nomiei de piaţă. Mai mult. De regulă, datorită cheltuielilor de producţie reduse (lipsa cheltuielilor pentru publicitate, gestiune etc.) şi a capacităţii de manevră, aceste întreprinderi menţin mereu aprinsă flacăra spiritului de concurenţă. Din aceste considerente, în ţările cu o economie dezvoltată statul sprijină întreprinderile mici, inclusiv prin elaborarea unei legislaţii antimonopol.

în întreaga lume predomină numeric întreprinderile mici. Astfel, în SUA, din cele circa 20 de milioane de întreprinderi, 70% sînt întreprinderi mici. în Franţa ponderea întreprinderilor mici este şi mai mare. în această ţară circa 94% din numărul total de întreprinderi angajează mai puţin de 10 salariaţi. Mai mult, 60% din toate întreprinderile franceze în general nu au nici un salariat. Predominarea numerică a întreprinderilor foarte mici este o trăsătură specifică a Franţei, în Germania, din contra, este foarte însemnată ponderea întreprinderilor mijlocii, în Republica Moldova, circa 90% din numărul total al întreprinderilor, în principal din agricultură, nu folosesc munca salariată sau o folosesc ocazional.

întreprinderile mari, deşi relativ nu prea numeroase, asigură producerea părţii covîrşitoare, în unele ţări pînă la 70-90% din volumul total de bunuri şi servicii produse. Aceste performanţe se datorează creării condiţiilor optime pentru aplicarea în practică a realizărilor progresului tehnico-ştiinţific. Anume întreprinderile mari asigură stabilitatea şi progresul în întreaga economie, în SUA, circa 700 de mii de întreprinderi falimentează anual. Acestea sînt, în fond, întreprinderile mici, rareori cele mijlocii, dar niciodată cele mari, care îşi schimbă doar proprietarul.

Deşi fiecare categorie de întreprinderi (mari, mijlocii şi mici) are un şir de avantaje specifice, precum şi anumite neajunsuri, împreună se completează, formînd un sistem economic viabil, dinamic şi eficient.

4. Din punctul de vedere al statutului juridic, întreprinderile se împart în trei categorii:
5. individuale;
6. cooperative (întreprinderi asociative);
7. c) societăţi:

• de persoane (în comandită simplă);
• de capitaluri (în comandită pe acţiuni şi societăţi pe acţiuni);
• societăţi cu răspundere limitată (mixte: de persoane şi de capitaluri);

1. d) întreprinderi publice sub formă de regii autonome.întreprinderea individuală este o unitate economică aparţinînd unei

.:igure persoane (proprietarul capitalului investit), care gestionează ea

.-saşi întreprinderea şi îşi asumă toate riscurile şi responsabilităţile. De

:lte ori această persoană poate fi singurul angajat al întreprinderii.

întreprinderile individuale sînt deosebit de răspîndite în agricultură

uneori sub formă de fermă de familie), în comerţul cu amănuntul, pre-

n şi în domeniul serviciilor.

în ţările cu economii dezvoltate predomină numeric tocmai întreprinderile care aparţin unei singure persoane, în SUA 70 la sută, iar în Franţa chiar peste 80 la sută sînt întreprinderi individuale.

întreprinderile individuale sînt, de regulă, foarte fragile, de aceea, itru a deveni mai stabile şi a obţine venituri mai mari prin trecerea Ib activităţi mai rentabile, întreprinzătorii individuali sînt obligaţi să-şi [caute asociaţi, pentru ca, unindu-şi capitalurile şi eforturile, să fundeze treprinderi-societăţi. Societăţile, cel mai des, îmbracă una din urmă-rele forme: societăţi de persoane, societăţi de capitaluri, societăţi cu spundere limitată.

Societăţile de persoane (în fond, nu mai mult de 12 persoane) au ju-•: un rol important doar la începuturile epocii industriale. Acest tip -ocietate se distinge prin faptul că fiecare membru al societăţii este sponsabil cu toată averea personală (casă, masă, pisică, automobil, bi-:e:ii, bani etc.) de obligaţiile asumate de întreprindere şi participă, îm-eună cu ceilalţi asociaţi, la gestionarea afacerilor.

Societăţile cu răspundere limitată (SRL) (între 2 şi 50 de membri) se sting prin faptul că responsabilitatea persoanelor asociate se limitează mărimea aportului fiecăreia la capitalul comun, în cazul SRL-urilor, iurile de proprietate nu pot fi cedate părţilor-terţe decît în condiţii îrte riguroase. Puterea de decizie a fiecărui asociat depinde de pon-:ea pe care o deţine acesta în capitalul comun.

Societăţile pe acţiuni

Societăţile pe acţiuni (SA) (o invenţie atribuită englezilor) sînt considerate de specialişti drept „o găselniţă” juridică genială, fără de care capitalismul modern nu ar fi putut exista, în lumea contemporană, acest tip de întreprinderi produce partea covîrşitoare de bunuri şi servicii; în SUA, de exemplu – pînă la 90% din tot ce se creează în această ţară.

Un prim avantaj al societăţilor pe acţiuni este faptul că ele au posibilitatea să atragă, la formarea capitalului, un număr mare de persoane, inclusiv cu economii modeste. Anume acest fapt a permis apariţia unor capitaluri uriaşe, capabile să facă faţă ultimelor realizări ale progresului tehnico-ştiinţific.

Rolul decisiv jucat de societăţile pe acţiuni în economiile contemporane se datorează şi faptului că ele sînt mult mai stabile şi mai rezistente în lupta de concurenţă. Datorită posibilităţii de emitere a noilor acţiuni, acest tip de întreprinderi îşi poate mări oricînd dimensiunile capitalului, fără a recurge la credite.

Societatea pe acţiuni este o întreprindere formată prin unirea, asocierea capitalului mai multor persoane, fiecare deţinînd un anumit număr de acţiuni.

Acţiunea este o hîrtie de valoare care atestă faptul că deţinătorul ei (acţionarul) a investit o anumită sumă de bani în întreprinderea respectivă şi este unul din coproprietarii acesteia. Acţiunea acordă deţinătorului ei dreptul de a obţine o parte din beneficiul întreprinderii, numit „dividend”.

Toate drepturile acţionarilor sînt strict determinate de numărul de acţiuni pe care le posedă persoana respectivă.

în funcţie de drepturile ce le conferă, acţiunile pot fi: ordinare (comune) şi preferenţiale (privilegiate). Posesorii acţiunilor ordinare sînt proprietarii reali ai întreprinderii, cu asumarea riscurilor, cu dreptui de a alege organele de conducere şi a primi un dividend a cărui mărime depinde de performanţele concrete ale întreprinderii. Deţinătorilor acţiunilor preferenţiale însă, în schimbul renunţării la dreptul de vot, li se garantează o anumită mărime a dividendului, pe care o vor obţine indiferent de rezultatele economice ale întreprinderii.

Concentrarea întreprinderilor

Activînd într-un mediu concurenţial, întreprinderile sînt obligate să inoveze întruna, să se adapteze la condiţiile pieţei şi să se confrunte cu di-rerite riscuri. Pentru a rezista în lupta de concurenţă, ele tind să fie mai mari şi mai puternice, să obţină un profit maximal posibil. Această in-:enţie dominantă în comportamentul întreprinderii a dat naştere unui fenomen care în literatura de specialitate se numeşte „concentrarea în–reprinderilor”.

în condiţiile globalizării, ale perspectivei de acces la o piaţă mai vas-i şi ale realizării unor economii de scară, procesul de concentrare a întreprinderilor a luat o amploare necunoscută în trecut.

Ce este concentrarea?

In sens economic, concentrarea este un proces general de creştere a dimensiunilor întreprinderii şi de diminuare a numărului acestora.

Marile întreprinderi dispun de un şir întreg de avantaje comparativ ; _ cele mici şi mijlocii, avantaje care le permit să obţină profituri mai jialte şi mai stabile. Aceste avantaje sînt:

• Marile întreprinderi au posibilitatea să reducă costul unei unităţi de produs prin organizarea producţiei în serie şi obţinerea economiilor de scară.
• Ele beneficiază de avantaje însemnate atît pe pieţele de desfacere, cît şi pe cele de aprovizionare, pot negocia, de exemplu, procurarea unor cantităţi mari de materie primă, utilaj sau resurse financiare la preţuri mai avantajoase.
• Marile întreprinderi, avînd în cadrul lor şi laboratoare speciale de cercetare, folosesc pe larg noile tehnologii, ultimele realizări ale progresului ştiinţific, fapt care le permite să se menţină pe piaţă cu cele mai moderne produse.
• Datorită unor cheltuieli de publicitate importante, unei varietăţi mai mari de produse şi unei reţele de servicii postvînzare, întreprinderile mari cuceresc mai uşor pieţe noi de desfacere.

[r.trucît nimic nu este ideal pe lumea aceasta, marile întreprinderi si ele unele dezavantaje (ce-i drept, mai mici decît avantajele):

1. ele reacţionează mai încet la schimbările pieţei;
2. conducerea marilor întreprinderi, numeroasă, este, de obicei, gr: oaie şi costisitoare.

De menţionat că în unele ramuri dimensiunea întreprinderii nu o influenţă decisivă asupra costurilor şi productivităţii. Asta se referă mare parte la industria de confecţii, alimentară, farmaceutică şi chia_-electronică, la unele subramuri ale agriculturii, în acelaşi timp însă, n rimea întreprinderii are o importanţă decisivă, din punctul de vede:-, al eficienţei economice, în astfel de subramuri precum industria metalurgică, de autovehicule, chimică, cosmică etc.

Oricum, din momentul apariţiei economiei de piaţă, în virtutea avantajelor pe care le au marile întreprinderi, tendinţa de concentrare a producţie a fost o tendinţă predominantă, rămînînd la fel de viabilă şi în prezent

Formele şi metodele de concentrare a întreprinderilor

Concentrarea economică a întreprinderilor se realizează prin sporirea dimensiunilor acestora pe baza capitalizării unei părţi din profit, prir folosirea creditelor bancare, prin emiterea de acţiuni, precum şi prin reunirea benevolă sau forţată a două sau mai multe întreprinderi, adică prin fuziunea acestora. Principalele forme de concentrare prin fuziune care permit creşterea dimensiunii întreprinderii într-o perioadă de timp mai mică sînt: a) concentrarea orizontală; b) concentrarea verticală; c concentrarea conglomerată.

Concentrarea orizontală are loc în cazul în care se unesc întreprinderile care produc acelaşi tip de bunuri, între ele avînd loc o specializare tehnologică. Drept exemplu de concentrare orizontală poate servi fuziunea a două mari întreprinderi franceze din domeniul construcţiei de automobile: „Peugeot” şi „Citroen”.

Concentrarea verticală (numită uneori şi „integrare”) constă în reunirea în cadrul unei întreprinderi a activităţilor aflate la diferite stadii ale procesului de producţie, începînd cu prelucrarea materiei prime şi pînă la fabricarea şi distribuirea produselor finite. Drept exemplu de concentrare verticală poate servi corporaţia americană „Exxon”, care desfăşoară următoarele activităţi: prospecţia, extragerea, producerea şi realizarea diferitelor produse petroliere, în cazul Republicii Moldova, de-

vin tot mai răspîndite întreprinderile care fuzionează pentru a cultiva viţa-de-vie, a produce vin, a-1 îmbutelia şi a-1 comercializa pe piaţa internă şi externă.

Concentrarea conglomerată constă în reunirea în cadrul unei singure unităţi economice a mai multor întreprinderi ce activează în domenii diferite, dar care au aceleaşi interese financiare sau de altă natură. De exemplu, concernul italian „Fiat” produce nu numai automobile, ci şi avioane, vapoare, ciocolată, confecţii etc.

Metodele de concentrare a întreprinderilor sînt: a) prin absorbţie, b) prin fuziune.

Absorbţia se realizează atunci cînd o întreprindere (A) procură ac-:iunile sau patrimoniul altei întreprinderi (B), afacere ce se soldează cu dispariţia întreprinderii B. în cazul dat, nu se creează o nouă întreprindere. Pur şi simplu o întreprindere o „înghite”, o absoarbe pe alta.

Fuziunea are loc atunci cînd două sau mai multe întreprinderi se unesc pentru a forma o nouă întreprindere; de exemplu, A se uneşte cu B şi formează întreprinderea C.

Prin concentrarea întreprinderilor se creează premisele necesare pentru ipariţia monopolurilor. Istoria capitalismului cunoaşte mai multe forme de monopol, cum ar fi: cartelul, sindicatul, trustul, concernul, în prezent, monopolurile sînt interzise de lege, dar dacă există, în virtutea anumitor considerente speciale, se află sub un control riguros din partea statului.