Functionarea sectorului public

1. Comentarii generale privind funcţionarea sectorului public

 

Sectorul public este o necesitate pentru orice economie. Funcţionarea sa este impusã de imperfecţiunile pieţei, dar aceasta nu înseamnã cã implicarea sa este întotdeauna optimã. Interesele agenţilor economici diferã, ceea ce înseamnã cã niciodatã nu vor fi satisfãcuţi deplin toţi participanţii la viaţa economicã. În plus, sentimentul discriminãrii este o caracteristicã umanã care face ca de cele mai multe ori individul sã se considere dezavantajat sau defavorizat de o situaţie pe care este obligat sã o accepte.

Prin urmare, se pot desprinde câteva concluzii generale din funcţionarea sectorului public:

• implicarea statului în economie este o necesitate pentru orice economie dar şi o posibilitate;
• formele implicãrii statului diferã de la ţarã la ţarã;
• sectorul public coexistã cu sectorul privat;
• se manifestã relaţii de complementaritate şi/sau concurenţã între sectorul public şi cel privat;
• funcţiile majore ale sectorului public sunt de alocare, distribuţie a veniturilor şi stabilizare economicã;
• alegerea publicã nu se face întotdeauna pe baza analizei cost-beneficiu acordându-se prioritate principiilor etice şi nu în mod automat celor de eficienţã;
• forma cea mai vizibilã de manifestare a sectorului public este producţia de bunuri publice;
• fondurile necesare producerii de bunuri publice se pot obţine prin acord voluntar sau impozitare obligatorie;
• preţurile administrate pot fi limitã minimã sau maximã şi nu reprezintã preţurile bunurilor publice;
• problematica externalitãţilor impune intervenţia publicã;
• problemele sociale ale securitãţii, inegalitãţii veniturilor, sãrãciei, asistenţei medicale, impun mãsuri şi politici macroeconomice cu caracter public;
• coordonatele sectorului public se schimbã în contextul globalizãrii şi integrãrii economice;
• funcţionarea sectorului public nu este perfectã, ea însãşi înregistrând eşecuri, pe care societatea le poate ameliora fie printr-o schimbare de intervenţie publicã, fie printr-o intervenţie privatã, sau mixtã.

2. Sectorul public în România

România parcurge o etapã dificilã. Tranziţia la economia de piaţã este un proces mai îndelungat decât şi-a imaginat orice persoanã supusã astãzi costurilor sociale. Dificultãţile economice se reflectã în plan social şi afecteazã comportamentul indivizilor. Perceperea acestui proces este diferitã în rândul oamenilor, nu atât din pricina bunãstãrii individuale, cât mai ales a gradului de optimism de care se bucurã fiecare. În general, se pot recunoaşte trei categorii de populaţii:

1. a) optimiştii care trãiesc o viaţã agitatã, dar recompensatã material. Ei sunt cei care muncesc la mai multe societãţi fie ca întreprinzãtori, fie ca salariaţi, aleargã toatã ziua, dar îşi permit luxurile unui concediu sau al cumpãrãrii de bunuri de folosinţã îndelungatã. Ei sunt convinşii care cred într-o redresare a economiei şi sperã într-o viaţã mai uşoarã.
2. b) pesimiştii, care trãiesc o viaţã simplã, chiar foarte modestã şi uneori sub limita sãrãciei. Ei sunt cei cãrora le-a pierit zâmbetul şi motivaţia muncii. Ei sunt şomerii fãrã speranţa unei noi angajãri sau salariaţii cu venituri mici care nu mai cred în ameliorarea economiei. Ei se complac în aceastã stare şi trãiesc de pe o zi pe alta.
3. c) realiştii, care par sã conştientizeze cel mai bine ceea ce se întâmplã în jurul lor. Ei îi recunosc pe bogaţi şi pe sãraci, aspirã la o viaţã mai bunã, dar o considerã un ideal îndepãrtat. Ei acceptã cã viaţa este plinã de suişuri şi coborâşuri, şi nu renunţã la a o lua de la capãt, dacã sunt loviţi de soartã. Ei sunt acceptanţii tranziţiei.

În aceste condiţii, fiecare grup de indivizi îşi formeazã o pãrere cu privire la fenomenele şi procesele economice, politice, sau de altã naturã care orienteazã sau modificã comportamentele şi acţiunile lor. Integrarea economicã, un proces extrem de complex, este perceputã diferit de indivizi. Deşi nici unii nu neagã necesitatea acestui proces, preocupãrile pentru înţelegerea sau dezbaterea lui cad în sarcina autoritãţilor şi instituţiilor publice. Optimiştii sperã însã într-o redresare a economiei mai rapidã decât sumbrele statistici naţionale sau internaţionale, pentru cã privind propria existenţã, cautã lucrurile frumoase şi pozitive. În schimb, pesimiştii sunt total respingãtori de informaţii care nu influenţeazã pe termen scurt existenţa lor. De aceea ignorã şi manifestã indiferenţã la aspectele macroeconomice care trateazã şansele României de integrare, fiind sensibilizaţi numai de cei cu existenţã mai grea decât cea proprie. Realiştii sunt adepţii integrãrii îndepãrtate şi comentatorii pasionaţi ai stãrii economiei. Ei cautã informaţie şi o interpreteazã.

Restructurarea economiei naţionale presupune identificarea sectoarelor de activitate care s-au dovedit viabile, competitive şi sustenabile. Ori, aceasta nu se poate face fãrã implicarea sectorului public.

Existenţa sectorului public în economia româneascã nu este nouã. În timp, aceasta a cunoscut modificãri substanţiale în ceea ce priveşte dimensiunea şi intensitatea acţiunilor cãpãtând noi forme de intervenţie. Ca în orice economie, sectorul public în România nu este perfect.

Anumite intervenţii ale sale rezolvã dezechilibre importante de piaţã, altele respectã condiţiile de eficienţã în decizia economicã, altele se orienteazã mai mult dupã principiile de eticã socialã. În plus, dacã eficienţa este înţeleasã în aceeaşi manierã în orice sistem economic, etica sau echitatea capãtã interpretãri sau orientãri specifice, în funcţie de interesele generale ale societãţii, de modul de comportament social, de tradiţiile în societate. Specificitatea eticii se înţelege mai bine dacã se analizeazã reacţiile societãţii româneşti cu privire la gratuitatea sau compensarea sub formã de bacşiş. Bacşişul este apreciat diferit de la o societate la alta.

Bacşişul este ceva obişnuit în economia americanã şi în multe economii de piaţã moderne din Europa. În SUA, un turist primeşte de la bun început un ghid de comportament. Din cuprinsul sãu, turistul aflã lucruri utile şi interesante cum ar fi unitãţile de mãsurã pentru confecţii, îmbrãcãminte, distanţã, vitezã, temperaturã etc. Dar mai aflã şi cã bacşişul este considerat oficial o practicã uzualã. Mai precis, se obişnuieşte sã se plãteascã 15% gratuitate peste nota de platã la restaurante şi şoferi de taxiuri. Pentru un şofer de autobuz, gratuitatea se ridicã uzual la 1$ de persoanã, iar pentru un ghid turistic la 2$ de persoanã pe zi. Acest bacşiş, numit elegant gratuitate este considerat un preţ plãtit de consumator pentru manifestarea unei relaţii prieteneşti în timpul cãlãtoriei. Par sume mici, dar o familie din Europa care nu este obişnuitã cu acest sistem, dacã are 3 membri şi se angajeazã într-o excursie de 10 zile, trebuie sã plãteascã 3*2*10 = 60 $ ghidului. Dacã autocarul transportã 30 de persoane atunci suma însuşitã de ghid sub formã de bacşiş se ridicã la 600$. Totuşi, dacã cineva considerã cã relaţia cu şoferul sau ghidul a fost încordatã sau cã aceştia nu meritã gratuitatea, poate sã renunţe la a plãti. Cu

toate acestea, sunt persoane insistente care îşi cer dreptul la bacşiş sub simpla argumentare cã serviciile au fost aceleaşi.

Si atunci? Este oare echitabil pentru indivizi ca acest sistem în care bacşişul este cerut direct, la un anumit nivel; în condiţiile în care este un venit neimpozabil şi clientul nu este întrebat în legãturã cu disponibilitatea de a-l achita?

Adepţii acestui sistem îl considerã o necesitate din punct de vedere echitabil. Ei admit cã salariile şoferilor şi ghizilor sunt reduse şi însuşirea gratuitãţii are un rol dublu: pe de o parte de creştere a veniturilor celor care o primesc, fãrã a exista o majorare oficialã a salariilor, iar pe de altã parte de stimulare a acestora în vederea prestãrii unor servicii de calitate menite sã sporeascã satisfacţia turiştilor.

Pãreri opuse considerã gratuitatea o jignire la adresa clientului care nu este dispus sã o plãteascã şi este forţat sã explice cã serviciile nu au corespuns aşteptãrilor sale.

În plus, dacã salariile acestor categorii de persoane sunt considerate mici de autoritãţile însele de ce nu se majoreazã acestea şi se acceptã sistemul bacşişului? Si dacã se acceptã oficial gratuitatea, lãsându-i pe potenţialii primitori sã o cearã direct, chiar afişând afirmaţii de tipul „Bacşişul va fi apreciat”, de ce nu au dreptul la gratuitate şi alţi prestatori de servicii, sau diverşi funcţionari care au relaţii cu publicul? De ce nu au dreptul la gratuitate funcţionarii de la ghişeele bãncilor, bãrbierii şi frizeriţele, cosmeticienele, medicii, profesorii, avocaţii? Toţi pot zâmbi şi avea o relaţie plãcutã, agreabilã cu clientul, pacientul sau elevul, generându-i acestuia satisfacţie şi încredere? Argumentul potrivit cãruia aceste categorii de profesiuni genereazã salarii mari este total neadevãrat cel puţin în unele economii.

Si atunci, dacã sistemul gratuitãţii este acceptat nu numai de primitor şi plãtitori, dar şi recunoscut de autoritãţi prin non-intervenţia în acest aspect, în SUA, Belgia şi alte ţãri occidentale, în economia româneascã, gratuitatea se manifestã în alte forme. Aici, deşi existã, bacşişul nu este stabilit la un anumit nivel. El se practicã frecvent, dar este o expresie clarã a voinţei clientului satisfãcut de serviciile primite şi are un nivel variabil stabilit de plãtitor în funcţie de disponibilitatea sa financiarã şi satisfacţia resimţitã. În schimb, existã alte profesiuni în afara celor de ghid şi şofer care sunt un domeniu al gratuitãţii, consumatorii admiţând cã dacã nu plãtesc în plus, nu sunt trataţi cum ar trebui. Dar acesta reprezintã un teren periculos, în care se reduce distanţa de la gratuitate, ca recompensã pentru serviciu, la mitã, ca o necesitate pentru primirea serviciului.

În concluzie, integrarea României în structurile europene care înseamnã adaptarea ţãrii la economiile deja membre presupune numeroase schimbãri. Dar acestea nu trebuie preluate de dragul de a se renunţa la anumite practici ci, trebuie selectate şi utilizate numai acele mãsuri care corespund tradiţiilor şi modului de gândire românesc.

Este adevãrat cã receptivitatea la schimbare este diferitã de la individ la individ, în funcţie de gradul sãu de educaţie şi mediul sãu de existenţã (familie, prieteni, colegi de muncã).

În privinţa preţurilor, consumatorul român, a acceptat, în cele din urmã cã într-o economie de piaţã un produs poate fi oferit la preţuri diferite, fãrã ca aceasta sã fie o discriminare sau înşelãtorie. El a învãţat sã decidã între a cumpãra un produs la un preţ nu prea convenabil şi a pierde mai mult timp deplasându-se la locul în care gãseşte acelaşi produs la un preţ mai atractiv.

Dar niciodatã nu va admite bacşişul ca o problemã impusã voinţei sale şi la un nivel general practicat de care trebuie sã ia cunoştinţã şi cãruia trebuie sã se conformeze.

Echitatea în economia româneascã, rãmâne cea de altfel, în toate economiile, un proces nerezolvat în totalitate. Dar sectorul public este în mãsurã sã intervinã în funcţionarea sistemelor economice şi sã le influenţeze, orientându-le spre o acţiune mai eficientã şi mai echitabilã.

Rolul sectorului public, departe de a se fi diminuat, este în perioada tranziţiei economiei româneşti, mai divers şi profund. Deşi ameliorarea unui eşec al pieţei nu conduce automat la eliminarea tuturor dezechilibrelor din economie, decidenţii din sectorul public nu înceteazã sã analizeze situaţiile pieţei prin prisma corelaţiilor cost-beneficiu şi principiilor de echitate socialã.

În anul 2000, o comisie complexã de fundamentare cuprinzând reprezentanţi ai Executivului, experţi ai partidelor politice, sindicatelor patronatelor, organizaţiilor neguvernamentale şi asociaţii profesionale a elaborat Strategia naţionalã de dezvoltare economicã a României pe termen mediu (2000-2004)^[1].

Obiectivul fundamental al strategiei este crearea unei economii de piaţã funcţionale, compatibilã cu principiile, normele, mecanismele, instituţiile şi politicile Uniunii Europene. Ca obiective concrete se remarcã:

• asigurarea dupã anul 2001 a unui ritm mediu anual de creştere a PIB-ului de 4-6%;
• realizarea stabilizãrii macroeconomice;
• promovarea unor politici coerente, compatibile cu mecanismele Uniunii Europene;
• crearea unui mediu de afaceri prielnic;
• apropierea de standardele Uniunii Europene prin modernizarea şi dezvoltarea serviciilor de utilitate publicã;
• eliminarea riscurilor de accidente ecologice şi reducerea continuã a poluãrii.

Desigur, scenariul de restructurare economicã se aplicã prin implicarea sectorului public în viaţa economicã. Aceasta se face în contextul alegerii publice, al participãrii cetãţeneşti la îmbunãtãţirea procesului decizional în administraţia publicã, ceea ce înseamnã implicarea societãţii în activitatea de guvernare, accesul larg la informaţie şi dezvoltarea modalitãţilor de culegere de informaţii. Altfel spus, complexul de informaţii, comunicare, implicare exprimã esenţa noilor direcţii de implicare a sectorului public în viaţa economicã în general, a societãţii în special.