Gandirea economica in Romania in perioada 1859-1918

Unirea din 1859, desfiinţarea şerbiei prin Legea rurală din 1864 şi alte legi adoptate privind agricultura, cucerirea independenţei de stat în 1877, legislaţia privind protecţia şi încurajarea industriei naţionale, comerţul interior şi exterior, finanţele publice şi politica fiscală, circulaţia bănească, băncile şi creditul, au înrâurit, într-o măsură sau alta, evoluţia ţării noastre în modernitate, au generat o suită de consecinţe care s-au răsfrânt asupra tuturor sferelor vieţii economice, iar într-un plan mai general asupra societăţii în ansamblu. Problemele dezvoltării şi modernizării economiei au constituit obiectul unor ample preocupări, al unor dispute teoretice şi doctrinare adesea extrem de ascuţite, în cadrul cărora s-au conturat principalele curente de gândire economică – liberalist, protecţionist, poporanist şi social-democrat. Ideile, teoriile şi doctrinele acestor curente au exprimat o gamă largă de poziţii, identice sau similare, convergente ori divergente, contradictorii şi chiar antagoniste, legate îndeosebi de interese de grup, categorie sau clasă socială ori de partid politic, dar, cu unele particularităţi sau nuanţe, şi cerinţa generală aflată în consens cu tranziţia ţării noastre în modernitate.

Idei şi teorii cu privire la constituirea, dezvoltarea şi modernizarea economiei national-statale

În literatura de specialitate se subliniază adesea că un fenomen care a generat tranziţia în modernitate a fost formarea spaţiului politic naţional transformat în spaţiu economic, constituirea pieţei naţionale având un rol deosebit în acest sens. Formarea spaţiului economic românesc unificat, ale cărui activităţi să se dezvolte coerent, a fost susţinută cu numeroase argumente. Astfel, în presa din anii premergători Unirii din 1859 se arăta: “Unirea dezamorţeşte şi înviază industria, care cuprinde în sine agricultura (lucrarea pământului), negoţul şi meşteşugurile. Dezamorţeşte şi înviază agricultura, pentru că dă un imbold puternic plugarilor spre spor, spre mai bine, făcându-i să se bucure în pace şi fără teamă de rodul muncii lor. Unirea dezamorţeşte şi înviază negoţul şi meşteşugurile, pentru că încurajează întreprinderi mari ce cer timp îndelungat şi statornic., le deschide căi de comunicare, care sunt adevăratele lor aripi, le întinde, le lărgeşte sfera de vânzare, le deschide noi vine de avuţie, precum minele şi altele, le înlesneşte binefacerile învăţăturii ce li se cuvine a avea”^{(8, p}‘ ^190-191). Iar transilvăneanul A. Roman, referindu-se la Transilvania, Banat şi Bucovina, care erau înglobate în cunoscutul imperiu, menţiona decalajele dintre acestea şi alte zone ale imperiului: “ O parte a imperiului a înflorit, iar cealaltă parte a lui a stagnat”^{(1, p}‘ ⁴⁶⁸⁾.

Unirea din 1859 era considerată o etapă în formarea statului naţional unitar. Astfel, B. P. Haşdeu argumenta Unirea cea Mare, întrucât “există o singură Românie, cu un picior în Dunăre şi cu altul pe ramificaţiile cele mai îndepărtate ale Carpaţilor”^{(8, p}‘ ³¹⁵⁾. A. D. Xenopol sublinia şi el cerinţa realizării “ţintei pe care poporul român, ca oricare popor care se află în starea lui, trebuie să o aibă în viitor: aceea de a-şi întinde hotarele politice până unde se întind acele ale naţionalităţii sale”^{(1, p}‘ ⁶⁰⁴⁾. Iar C. Dobrogeanu-Gherea a formulat teoria potrivit căreia “O ţară ca un organism social trebuie să se dezvolte ca un organism întreg în marginile sale etnice. Împărţită în mai multe părţi, cum e Polonia sau cum e în parte România, dezvoltarea sa devine anormală şi nesănătoasă în cel mai înalt grad”^{(4, p}‘ ⁵⁹⁾. La rândul lor, socialiştii transilvăneni subliniau, în ziarul “Adevărul” din 24 februarie/9 martie 1918, că numai în Unire “vedem dezvoltarea economică, politică şi culturală a neamului românesc, care de veacuri a trăit sub sclavie şi în asuprire”.

Dezvoltarea coerentă şi modernizarea economiei naţional-statale era privită ca temelie a independenţei ţării. D. P. Marţian arăta că, în absenţa unei dezvoltări economice corespunzătoare, “de vom scăpa de dependenţa politică, ni se găteşte alta, economică”¹–¹²’ ^p‘ ⁷¹⁾. Iar P. S. Aurelian sublinia că atunci când o ţară este “cotropită economiceşte, subjugarea este atât de înrădăcinată, încât emanciparea devine cvasiimposibilă”^{(2, p}‘ ⁷⁰⁾. Dezvoltarea corespunzătoare a economiei presupunea depăşirea stării de economie preponderent agricolă slab dezvoltată, crearea unei structuri pe ramuri caracterizată prin diversificarea şi integrarea acestora, care să asigure eficientizarea activităţilor economice. De aceea, D. P. Marţian formula cerinţa de a spori toate eforturile pentru a impulsiona “câmpul cel vast al economiei naţionale”¹–¹²’ ^p‘ ¹⁵⁴⁾. Iar A. D. Xenopol sublinia că “fiecare ţară este datoare a dezvolta în sânul ei toate soiurile de muncă permise de natura ei”.

Dezvoltarea şi modernizarea economiei naţional-statale trebuie să se sprijine pe strânsa îmbinare a agriculturii şi industriei. D. P. Marţian arăta că cei ce încurajează dezvoltarea industriei “vor binemerita şi de la agricultură”, iar P. S. Aurelian sublinia “solidaritatea între aceste două mari ramuri de producere, solidaritate al cărei rezultat este prosperitatea naţională”. Desigur, deschiderea spre forme de producţie şi viaţă socială moderne presupunea, înainte de toate, modernizarea agriculturii, întrucât locul acesteia era covârşitor sub aspect economic, social şi demografic. Restructurările care au avut loc sub semnul Legii rurale din 1864 trebuiau însoţite de alte măsuri de modernizare a agriculturii sub aspect tehnic, agrotehnic, economic etc. Ideile lui D. P. Marţian , potrivit cărora agricultura “trebuie să fie supusă la o transformare progresivă”, prin reînnoirea instrumentelor, a tehnologiilor etc., împreună cu cele despre necesitatea dezvoltării plurilaterale a agriculturii în care diferitele sectoare ale ei să se integreze într-un proces coerent, despre exploataţia mică şi cea mare, idei prezente şi în operele lui Ionescu de la Brad, P. S. Aurelian, A. D. Xenopol, C. Dobrogeanu-Gherea ş.a., alcătuiesc suportul teoretic în susţinerea tranziţiei agriculturii în modernitate, a creării structurilor moderne ale acesteia.

În acelaşi timp, pornind şi de la experienţele ţărilor cu economii moderne, economiştii români au subliniat rolul hotărâtor al dezvoltării industriale în constituirea structurii de ramură moderne a economiei noastre. P. S. Aurelian scria că “din toate punctele de vedere, industria contribuie la dezvoltarea celorlalte ramuri de producţie ale unui stat şi mai mult decât oricare alta la prosperitatea economică a naţiunilor”^{(2, p119)}. Iar A. D. Xenopol sublinia că dezvoltarea industriei “ar da avânt şi altor ramuri de ocupaţie care zac în lâncezeală şi care sunt iarăşi esenţiale civilizaţiei: ştiinţa, arta şi literatura”^{(20’ p}‘ ^120-121). D.P.Marţian evidenţia rolul industriei în creşterea productivităţii muncii şi a acumulării de capital: “Cantitatea bunurilor se măreşte continuu în proporţie necredibilă pentru cei ce nu cunosc activitatea industriei străine”, întrucât în industrie preponderente sunt munca şi uneltele “pe care omul le poate perfecţiona şi înmulţi după plăcere”, ceea ce asigură creşterea “excedentului fără care nu poate fi înaintare în societate”^{(12, p}‘ ¹³⁴⁾. Iar M. Eminescu scria: “Producţiunea ţărilor industriale nu are virtual nici o margine”, în timp ce cea a “ţării agricole are alte margini determinate; pământul nu se poate înmulţi din cât este; productivitatea lui nu se poate spori în infinit”^{(5, p}‘ ²⁵²⁾.

Rolul industriei în dezvoltarea şi modernizarea economiei, a vieţii sociale în ansamblu, a fost surprins şi din unghiul de vedere al folosirii resurselor de muncă, sub aspect cantitativ şi calitativ, precum şi al posibilităţilor de afirmare a personalităţii umane. M. Kogălniceanu arăta: “Numai cu agricultura, braţele, jumătate cel puţin ale anului, rămân neocupate “, iar o “asemenea stare de lucruri este dintre cele mai fatale”^{(19, p 325)}. Iar C. Dobrogeanu-Gherea sublinia că o “înmulţire a populaţiei şi o dezvoltare ulterioară a ţării pe baza producţiei agricole ar fi o avansare iarăşi către înapoiere şi mizerie. În industrie va găsi ţăranul loc pentru plasarea fiilor săi şi tot în industrie va găsi o piaţă de desfacere pentru produsele sale”^{(4, p}‘ ³⁶²⁾. M. Eminescu arăta: “În industriile pe care le transformă progresul se vede, ca o urmare, că munca omenească îşi schimbă succesiv natura; din curat fizică, ea devine din ce în ce mai intelectuală” şi ele “oferă ocazia fiecărui individ de-a se apleca în ramura ce convine aptitudinilor lui, de-a deveni un caracter şi un talent”^{(5, p}‘ ²³⁹⁾.

În acelaşi timp, rolul dezvoltării industriale a fost investigat şi din unghiul de vedere al schimburilor comerciale cu ţările dezvoltate industrial, A.D.Xenopol, de exemplu, subliniind că ţările agricole înregistrează mari pierderi în cadrul schimburilor respective, întrucât ele dau “cantităţi enorme de muncă brută pentru o câtime foarte mică de muncă inteligentă”¹–²⁰’ ^p‘ ⁸⁵⁾.

Numeroase opinii, cu unele deosebiri şi nuanţe de la un autor la altul, au fost formulate în legătură cu structurile industriale – cu ramurile care să se dezvolte şi cu formele de industrie, opinii care se constituie într-o concepţie privind dezvoltarea în aşa fel a industriilor încât să se îmbine o diversitate de ramuri – de exploatare şi prelucrătoare, şi de forme – industrie mică, mijlocie şi de fabrică, să se asigure, deci, o dezvoltare coerentă a structurilor industriale moderne.

În strânsă corelaţie cu dezvoltarea şi modernizarea agriculturii şi industriei erau puse comerţul şi transporturile, sistemul financiar, de credit şi bancar, învăţământul şi ştiinţa. D. P. Maţian releva contribuţia comerţului, curăţat însă de “rânduielile vechi” şi organizat pe baze moderne, în desfăşurarea activităţilor agricole, industriale ş.a. Iar E. Winterhalder sublinia strânsa interdependenţă dintre comerţ şi industrie, acea “solidaritate între ele”, precum şi dintre acestea şi agricultură, solidaritate fără de care nu este posibil progresul nici uneia dintre ele^{(19, p. 249)}. Crearea şi funcţionarea structurilor comerciale moderne trebuie însoţite de un sistem adecvat de căi de comunicaţie. D. P. Marţian arăta că “lipsa mijloacelor de comunicaţie stăvileşte orice îmbunătăţire materială, orice pulsaţiune mai vie a lâncezitului corp social” şi cerea sporirea eforturilor pentru dezvoltarea transporturilor feroviar, fluvial şi maritim, a celui feroviar, înainte de toate, pentru “a uni între ele toate punctele mai însemnate ale României”^{(12, p}‘ ³¹⁴⁾. E. Winterhalder menţiona că fără căi de comunicaţie, căi ferate îndeosebi, dar şi drumuri bune, navigaţie fluvială, “nici comerţul, nici industria noastră nu vor putea lua o întindere mare “^{(19, p}‘ ²⁵⁰⁾. Iar I. Ghica asemăna liniile de transport cu “arterele trupului omenesc” şi insista cu deosebire asupra importanţei căilor ferate, care “sunt menite ca să puie neamul omenesc în contact cu globul, într-un cuvânt a-i da lumea materială”^{(19, p}‘ ²³¹⁾.

În acelaşi timp, D. P. Marţian formula cerinţe privind instituirea unui sistem fiscal care să ofere “condiţiile prosperării agriculturii şi a întregii industrii naţionale”, întemeierea şi dezvoltarea sistemului de credit, a instituţiilor bancare, inclusiv Banca Naţională, pentru a avea o circulaţie bănească sănătoasă, lipsită de speculaţii, reducerea cheltuielilor neproductive din bugetul statului şi sporirea celor destinate dezvoltării economico-sociale ş.a., constituirea, deci, a structurilor financiare, de credit şi bancare moderne.

O preocupare susţinută au constituit-o problemele organizării şi dezvoltării pe baze sistematice a învăţământului de toate gradele, pentru “a da tuturor puterilor producătoare scumpele pârghii ale ştiinţei şi ale artelor, care înmulţesc puterile într- un mod nemăsurat”, cum arăta D. P. Marţian. El sublinia că “dintre toate cheltuielile ce face statul, cea mai reproductivă este aceea ce se destină pentru instrucţia publică”^{(12, p}‘ ¹⁸⁶⁾. În mod firesc, era menţionat locul pe care trebuie să-l ocupe “instrucţia şi educaţia economică, căci, aprecia D. P. Marţian, ea este mai mult de cum credem: este garanţia integrităţii naţionale”^{(12, p}‘ ²²⁰⁾. Pentru a-şi îndeplini menirea în dezvoltarea şi modernizarea economiei, a vieţii sociale în ansamblu, învăţământul trebuie conceput în aşa fel încât să asimileze, dar şi să genereze cuceriri ale ştiinţei şi tehnicii. D. P. Marţian arăta că avem nevoie de oameni “instruiţi, capabili de a propaga achiziţiunea popoarelor moderne, a o aplica la trebuinţele locale şi a rezolva altele noi, oameni care învăţând cu seriozitate orice să aibă conştiinţa că trebuie să înveţe neîncetat”^{(12, p}‘ ²⁵⁶⁾. Cunoaşterea şi aplicarea cuceririlor ştiinţei şi tehnicii timpului şi învăţarea permanentă erau considerate cerinţe dintre cele mai stringente, întrucât, argumenta I. Ghica, “descoperirile în ştiinţe, înaintările în industrie şi introducerea maşinilor în toate lucrările au făcut şi fac munca mai uşoară”, permit sporirea producţiei şi a veniturilor, iar oamenii “pot consacra o parte din timpul lor la plăcerile spirituale şi la înmulţirea cunoştinţelor; atunci ignoranţa care este una din atribuţiunile sărăciei va dispare”¹–^19, * ^236-237).’

N-au fost omise nici probleme ale structurii teritoriale a economiei, a celei industriale în primul rând, de care s-a ocupat cu deosebire P. S. Aurelian.

A fost formulată şi cerinţa accelerării dezvoltării şi modernizării economiei noastre pentru a depăşi într-un timp relativ cât mai scurt decalajul faţă de cele dezvoltate. “Rămaşi îndărăt cum suntem, scria D. P. Marţian, trebuie să suplinim în scurt timp ce au făcut alţii în secole”, trebuie făcut totul pentru “a ne asemăna cu cei înaintaţi fără a pierde individualitatea naţională”^{-12, p}‘ ⁷⁴⁾.

Relevante sunt şi ideile potrivit cărora dezvoltarea şi modernizarea economiei naţional-statale nu poate fi lăsată la voia întâmplării, ci trebuie orientată în concordanţă cu legile dezvoltării economico-sociale şi interesele generale ale ţării. D. P. Marţian arăta: “Când mişcarea şi întrebuinţarea puterii unui popor se reglează după capriciul şi oarba întâmplare, în loc de precauţiune şi prevedere şi când tradiţiile şi instituţiile lor sunt în contrazicere cu legile naturii care agită societatea, urmarea neapărată este slăbiciunea şi defecte, ce produc sărăcie şi mizerie”^{-12, p}‘ ³⁰¹⁾. Un rol aparte în orientarea dezvoltării şi modernizării economiei conferea el statului, întrucât de acesta “depinde raţionala conducere sau barem neîmpiedicata dezvoltare a economiei sociale şi naţionale”^{-12, p 155)}.

Dezvoltarea şi modernizarea economiei româneşti au fost privite şi în contextul colaborării cu alte ţări, inclusiv cu capitalul străin, care trebuia atras pentru nevoile producţiei, în condiţii avantajoase pentru ţară şi de prevenire a unor abuzuri posibile din partea lui. D. P. Marţian arăta: “înţelegem trebuinţa de a atrage capitaluri străine, însă nu înţelegem că această trebuinţă este necondiţionată”^{-12, p}‘ ²⁴⁵⁾. În acelaşi timp, era subliniat rolul efortului propriu în dezvoltarea şi modernizarea economiei noastre. Astfel, ideea, formulată într-un număr din 1879 al ziarului “Curierul financiar”, potrivit căreia “există o Românie economică, care voieşte a trăi prin ea însăşi, iar nu prin graţia altora”, a fost dezvoltată de Vintilă Brătianu, care, în 1905, sublinia că “prin noi înşine putem să ne dezvoltăm pe toate căile”, ca “Ţara Românească să propăşească prin propriile ei puteri şi astfel ca elementele ei să participe într-o măsură lărgită şi în toate ramurile de activitate ce se deschid”^{-3, p}‘ ^217-219). Desigur, asemenea idei nu echivalau cu autarhia economică.

1. Marţian arăta “că fiecare popor este producător şi consumator pentru celălalt” şi că “este necontestabil că de când a luat zborul producţiunea prin maşine, invenţiunile, ştiinţele deşteaptă în popoare dorul de siguranţă, crescând schimbul productelor, ideilor şi stimei între popoare”^{-12, p}‘ ^{234 şi 459)}.

În abordarea dezvoltării şi modernizării economiei n-au fost omise nici raporturile dintre activităţile economice şi mediul natural. Relevante în acest sens sunt ideile lui D. P. Marţian despre necesitatea “de a cugeta asupra legilor naturii“ şi a acţiona în consecinţă, ale lui A. D. Xenopol, potrivit cărora “se răzbună natura de necunoaşterea sau dispreţuirea veşnicelor sale legi”, ale lui P. S. Aurelian privind caracterul limitat al resurselor naturale şi exigenţele de raţionalitate şi responsabilitate care trebuie să guverneze gestionarea lor, ale lui C. Dobrogeanu-

Gherea despre pericolele grave pe care le prezintă practicarea ”agriculturii prădalnice” şi “devastarea vandalică a pădurilor ţării” ş.a., idei care în zilele noastre polarizează în măsură crescândă preocupările economiştilor, şi nu numai ale lor.

În acelaşi timp, dezvoltarea şi modernizarea economiei erau corelate cu înnoirile social-economice şi politice, ale raporturilor de proprietate în primul rând. I. Ionescu de la Brad arăta că prin desfiinţarea şerbiei şi împroprietărirea ţăranilor se va “da proprietăţii o organizaţiune absolută, singura capabilă de a da şi societăţii şi tuturor ramurilor activităţii noastre dezvoltarea şi prosperitatea care sunt dorite de toată lumea”^{(19, p}‘ ¹⁷⁶⁾. Iar D. P. Marţian, care argumenta amplu necesitatea unor prefaceri radicale în economie, “după legile muncii libere şi capitalului liber”, sublinia, în 1864, că “reforma ce va schimba faţa economică a ţării este Legea rurală”^{(12, p}‘ ²³⁵⁾. După abolirea şerbiei şi împroprietărirea ţăranilor, P. S. Aurelian arăta necesitatea reformării învoielilor agricole în avantajul acestora, apreciind că amânarea acesteia “nu poate fi decât vătămătoare atât pentru interesele individuale cât şi pentru interesele generale ale statului”^{(2, p}‘ ²²⁶⁾. C.Dobrogeanu-Gherea demonstra amplu că desfiinţarea neoiobăgiei va permite dezvoltarea şi modernizarea mai rapidă a economiei ţării, a întregii vieţi sociale. El sublinia că “dacă e foarte adevărat că viitorul ţării româneşti e la sat, este însă tot aşa de adevărat că viitorul satului e însuşi la oraş şi în dezvoltarea industrială. Viitorul ţării întregi e în îndrumarea ei, ca stat şi organism social, către o organizare şi o stare asemănătoare cu a statelor occidentale”^{(4, p}‘ ³⁶²⁾.

Contribuţiile economiştilor români din perioada 1859-1918 la punerea în atenţie, la sugerarea şi jalonarea, precum şi la elucidarea, fie ea şi parţială, a unor aspecte esenţiale ale constituirii, dezvoltării şi modernizării economiei naţional- statale alcătuiesc o zestre teoretică şi metodologică valoroasă, care poate constitui nu numai un prilej de meditaţIe, ci şi sursă de inspiraţie în explicarea organizării şi funcţionării economiei, precum şi în soluţionarea unor probleme ale acesteia.

Liberalismul în gândirea economică românească

Liberalismul economic a avut numeroşi promotori, între care Nicolae Şuţu, Ion Strat, Ion Ghica, Enric Winterhalder ş.a. Aceştia au preluat idei şi teorii din lucrări ale lui A. Smith, J. B. Say, D. Ricardo, Th. R. Malthus, pe care le-au folosit pentru a explica stări de lucruri din economia noastră şi pentru a susţine dezvoltarea şi modernizarea acesteia. Semnificativă în acest sens este precizarea lui N. Şuţu, care, în 1838, menţionând că preia “principii din autorii care reprezintă o autoritate”, sublinia că urmăreşte a “aplica teorii de necontestat la fapte cunoscute şi de a trage din acestea concluzii, capabile să prezinte, din adevăratul lor punct de vedere, nevoile economice ale Moldovei”^{(18, p}‘ ⁵³⁾. N. Şuţu -1798-1871) a avut o mare contribuţie la răspândirea în ţara noastră a teoriei economice, cu deosebire a celei liberaliste, şi la promovarea statisticii ca instrument de cunoaştere a realităţilor economico-sociale. Statistica, arăta el, este “un instrument, o pregătire pentru toate ştiinţele pe care le aprovizionează cu documente şi cărora le adună materiale”, iar “ştiinţei îi revine sarcina de a trage concluzii din lucrările acesteia”^{-18, p}‘ ^301-302).

În spiritul liberalismului economic clasic, N. Şuţu susţinea că între mijloacele cele mai potrivite stării şi resurselor ţării noastre “cel mai sigur este a lăsa să acţioneze natura lucrurilor; totuşi, continua el, după ce ai ajuns să fii pătruns de un sistem, poţi să recurgi întotdeauna la procedee capabile să încurajeze activitatea productivă pe un drum care urmează să-i procure avantajele cele mai mari, să uşureze tendinţa producătorilor care se încumetă pe această cale nouă, să micşoreze obstacolele care ar putea să se opună dezvoltării libere a facultăţilor productive”^{-18, p}‘ ^73-74). Convingerea lui este că “e mult mai bine, aproape întotdeauna, să lăsăm activitatea productivă să se bazeze pe propriile ei forţe, pe energia sa nativă, mulţumindu-ne a-i garanta libertate, ordine şi securitate”^{-18, p380)}.

Dezvoltarea industriilor în ţara noastră era promovată de N. Şuţu doar în raport cu cerinţele agriculturii: “Dacă produsele agricole se găsesc din abundenţă, trebuie să le creăm debuşeuri, pentru a crea debuşeuri trebuie să variem activitatea de producţie şi să deschidem căi de comunicaţie, pentru ca activităţile de producţie să fie variate şi să-şi poată servi de debuşeu una alteia e nevoie ca artele industriale să se dezvolte”^{-18, p72)}. Dar, dezvoltarea acestora trebuie înfăptuită fără măsuri de protejare, întrucât “un sistem protecţionist de încurajare, scria el, ar fi o măsură prea funestă pentru interesele ţării şi viitorul industriei sale”^{-18, p}‘ ²⁶¹⁾. N. Şuţu menţiona că “drapelul epocii noastre este deprinderea industrială” şi că “industria, preluând sarcina progresului social, a impus legile sale nu numai intereselor particulare, ci înseşi guvernelor; instituţiile, tradiţiile, obiceiurile şi-au schimbat direcţia şi au urmat torentul pentru a nu rămâne în urmă faţă de mersul secolului”^{-18, p}‘ ³⁶⁷⁾. Deşi surprindea rolul industriei în modernizarea societăţii, atunci când se referea la ţara noastră, el privea dezvoltarea industriei doar din unghiul de vedere al agriculturii bazate pe marea proprietate: “În România, ţară esenţialmente sau mai bine zis exclusiv agricolă, întreaga activitate productivă nu se bazează decât pe marile proprietăţi funciare. De întinderea exploatării lor depinde succesul întreprinderilor industriale, ca şi prosperitatea comerţului. În România, proprietarul reuneşte atribuţiile de agricultor, industriaş şi comerciant”^{-18, p}. ⁴⁰⁰⁾. Tot într-o optică restrictivă privind dezvoltarea industrială în ţara noastră, N. Şuţu mai formula ideea că “pentru a activa şi spori producţia” nu este “nevoie de a abate locuitorii unei ţări esenţialmente agricolă de la ocupaţiile pe care li le-a asigurat natura, spre a-i angaja pe un drum care va fi încă multă vreme inaccesibil facultăţilor noastre productive”^{-18, p261)}. Invocând îngustimea pieţei interne, insuficienţa capitalului şi a mâinii de lucru calificate, el considera că România trebuia să rămână pentru multă vreme ţară eminamente sau preponderent agricolă. Strat (1836-1879), profesor la prima catedră de Economie politică înfiinţată în ţara noastră, la Iaşi în 1860, recunoştea şi el, în principiu, importanţa dezvoltării industriilor, a manufacturilor. Dar, lega posibilitatea desfăşurării acesteia de numărul şi densitatea populaţiei: “Când încă populaţiunea se va înmulţi repede şi la noi şi va ajunge a fi către pământ tot în proporţiunea în care se află în alte ţări ale Europei, atuncea de la sine agricultura va înceta de a fi ocupaţiunea exclusivă a noastră, pentru simpla raţiune că nu va ajunge pământul şi industria manufacturieră se va întemeia de la sine”. În consens cu această viziune el considera că întemeierea şi dezvoltarea manufacturilor trebuie să se desfăşoare “naturalmente, cu timpul, fără nici o intervenţiune din partea guvernului”^{(16, p}‘ ²¹⁵⁾. Ghica (1816-1897) a ţinut în ţara noastră, la Academia Mihăileană din Iaşi, primul curs de Economie politică. În lecţia de deschidere, în 1843, el arăta, în spiritul unor idei ale liberalismului economic clasic, că această ştiinţă are două principii: fiecare naţiune să producă obiectele la care are mai multă înlesnire locală şi să le schimbe cu ale celorlalte; a lăsa să treacă slobod o materie de la un loc la altul^{(7, p}‘ ¹⁷⁾. Iar cu privire la activitatea economică din ţara noastră, în 1848, el arăta că “românii din toate părţile suntem un neam agricol, acei ce ar voi să dea altă cârmă industriei noastre (în accepţiunea de activitate economică – n.ns.) ar voi să lupte împotriva naturii”^{(19, p}‘ ²³⁰⁾.

Ulterior, subliniind importanţa diversificării activităţilor economice, I. Ghica le avea în vedere şi pe cele industriale: “Dacă voiţi, voi tinerii, să aveţi o patrie română, puneţi-vă pe industrie, deveniţi producători; lucraţi împreună, asociaţi capitalul vostru cu munca, deschideţi prăvălii, înfiinţaţi ateliere, formaţi o casă de credit industrial, la care acei care voiesc să muncească să poată găsi avansuri cu care să-şi poată procura maşinile şi instrumentele de lucru cu un procent drept şi cuviincios pentru întreprinderile cele mari; să căutăm soluţiunea în asociaţiuni, interesând la beneficii atât capitalul cât şi munca “. În acelaşi timp, el arăta că ţara noastră înregistra pierderi în schimburile comerciale cu străinătatea :”Materia născută şi crescută în ţara noastră, se trimite brută şi ni se întoarce peste un an sau doi curăţată sau lucrată, o plătim însutit pe cât am vândut-o, cu importul, exportul şi accizurile, transportul, dusul, adusul, înmagazinările, comisionarii de tot felul şi tot şirul de traficanţi” (19. p. 243-246). Dezvotarea industriilor era considerată de I. Ghica drept necesară şi folositoare, dar trebuie realizată fără măsuri de protejare sau încurajare: “a voi să se înfiinţeze o industrie naţională este o cugetare mare şi folositoare; dar a voi să se înfiinţeze prin protecţionism şi prin subvenţiuni este un rău foarte mare ale cărui consecinţe sunt incalculabile”^{(7, p}‘ ³⁴⁾. Winterhalder_(1809-1889), apreciat, în literatura de specialitate, ca economistul de la ziarul “Românul”, considera că pentru oricare naţiune este necesară “coexistenţa agriculturii, a industriei manufacturiale şi a comerţului”, care “sunt mai cu seamă favorizate prin liberalizarea schimbului cu ţările şi naţiunile străine”. De aceea, adăuga: “Nu ne putem dar uni cu părerea unor oameni care pretind că România este un stat exclusiv agricol, că trebuie să perfecţionăm numai agricultura noastră şi să nu ne ocupăm deloc de industria ţării, care nu va putea concura niciodată cu ţările străine industriale”. Şi preciza: “ Nu voim o asemenea industrie, care poate duce o existenţă precară numai prin mijloace artificiale, prin introducerea unei sisteme protecţioniste sau prohibitive, prin taxe daunare, prin poprirea fabricatului străin, prin privilegiuri exclusive. Voim o industrie naţională care să poată sta pe propriile sale picioare, fără a avea trebuinţă de cârje şi credem că există destule asemenea industrii ce n-au trebuinţă de nici un sprijin artificial”. E Winterhalder considera că “sistema numită protecţionistă este vătămătoare şi poate fi înlocuită mai bine printr-o sistemă de încuragiare, care lasă concurenţei mână liberă de a-şi exercita puternica ei stimulatiune”^{-19, p}‘ ^252-253). Identificând protecţia cu prohibiţia, el consideră totuşi ca fiind necesară sprijinirea, stimularea industriei naţionale în condiţiile liberului schimb cu străinătatea.

Teoria România ţară eminamente sau preponderent agricolă a fost susţinută şi de exponenţi ai curentului poporanist de gândire economică. Constantin Stere -1865-1936), în studiul intitulat Social-democratism sau poporanism, publicat în 1907, în revista “Viaţa Românească”, scria: “România nu poate prezenta o piaţă îndestulătoare după tipul european…; limitele pieţei interne sunt determinate de puterea de cumpărare a maselor muncitoare: muncitorime şi ţărănime. Ţăranul, ruinându-se prin concurenţa fabricii, îşi restrânge şi mai mult puterea de cumpărare”. Ca urmare, continua el, “viitorul industriei mari în România atârnă de posibilitatea pentru ea de a avea debuşeuri, de a-şi asigura piaţa externă”. Cum acest lucru este greu de realizat, datorită concurenţei produselor din statele industriale, în România, conchide C. Stere, nu se pot dezvolta “decât agricultura şi, cel mult, cu o politică economică sănătoasă, industria mică de tot felul”. În susţinerea teoriei sus-menţionate, C. Stere invoca deci cu deosebire îngustimea pieţei interne şi dificultăţile întâmpinate în pătrunderea pe cea externă.

Protecţionismul şi dezvoltarea industrială în gândirea economică românească

Protecţionismul şi dezvoltarea industrială au avut numeroşi promotori, între care Dionisie Pop Marţian, Mihail Kogălniceanu, Petru S. Aurelian, Alexandru D. Xenopol, Mihai Eminescu ş.a., care au susţinut că într-o ţară slab dezvoltată industrial, cum era România atunci, protejarea diferenţiată şi temporară a întemeierii şi dezvoltării industriilor este nu numai necesară, ci şi folositoare, dacă sunt avute în vedere criterii de eficienţă. P. Marţian -1829-1865), autorul primei lucrări de economie politică în ţara noastră – Studii sistematice în Economia Politică. Partea primă. Economia Socială -1858) şi iniţiatorul şcolii româneşti a protecţionismului, scria: “Protecţiunea, însă, este o necesitate pentru toate statele unde presează a se îngriji de înflorirea manufacturei şi fabricatelor interne”. Ea este o instituţiune folositoare, întrucât creează ocupaţii noi, dintre care cele mai multe “fără protecţiune nu se puteau dezvolta” şi, în acelaşi timp, temporară, “pentru păzirea intereselor economiei naţionale”^-12’ ^p‘ ^96-97). Kogălniceanu (1817-1891), referindu-se la libertatea schimburilor comerciale internaţionale, scria: “Da, viitorul este al doctrinei liberilor schimbători”. Dar, continua el, “liberul schimb e o teorie ce o preconizează mai cu deosebire naţiunile acelea care au şi ajuns a fi în capul industriei, care nu mai au concurenţi în această materie şi prin urmare au nevoie de a-şi deschide noi târguri, noi debuşeuri pentru productele fabricilor şi manufacturilor lor”. Şi, pornind de la constatarea : “Experienţa de toate zilele ne dovedeşte că o ţară care este numai agricolă nu poate să prospereze în avuţia sa publică şi privată” sublinia: “Trebuie dar să ne silim din toate puterile şi prin toate mijloacele cele mai nimerite a creea şi a proteja industria în ţară la noi”^{(19, p. 324-326)}. S. Aurelian (1833-1909) scria că nu cunoaşte nici o ţară “unde industria să se fi fondat şi întemeiat de la sine şi numai prin iniţiativă particulară” şi “unde guvernul să nu fi lucrat în timp de veacuri pentru a introduce şi a perfecţiona industria”. Prin urmare, conchidea el, trebuie adoptat “sistemul care favorizează mai mult industria noastră şi acesta este sistemul protector”^{(2, p}‘ ¹²⁰⁾. Acest sistem trebuie să fie diferenţiat, pentru a “încuraja acele industrii care prin importanţa produselor lor au mai multă înrâurire asupra progresului economic al ţării”^{(2, p}‘ ¹¹⁷⁾. Protejarea industriei naţionale nu însemna izolarea ţării de circuitul economic internaţional. P.S. Aurelian preciza: “Când zic protecţionist, vă rog a nu crede că zic prohibiţionist”, ci “înţeleg numai un sistem vamal în aşa condiţiuni, încât să poată industria – multă, puţină câtă avem – să se dezvolte”^{(2, p}‘ ^258-259). Totodată, menţiona că, la depăşirea perioadei de întemeiere şi întărire a industriei naţionale, “taxele vamale trebuie scăzute până acolo încât să se poată stabili echilibrul între producătorii naţionali şi producătorii străini”, producătorii noştri putând pretinde doar “de a fi puşi în poziţiunea să lupte în condiţiuni de egalitate cu producătorii străini”⁽², ^{p 290-291)}. D. Xenopol (1847-1920), în lucrarea Studii economice (1882), având în vedere experienţa istorică oferită de dezvoltarea economică a diferitelor ţări, scria: “În economia unui stat pot fi aplicate două sisteme la producerea bogăţiilor. Acela în care statul se amestecă puţin şi, pot zice astfel, stă în afara jocului puterilor economice, şi acela în care statul ia asupră-şi conducerea supremă a intereselor economice ale poporului, nu ca producător ci ca îndreptător şi privighetor”. Un sistem sau altul se aplică, într-o ţară sau alta, potrivit împrejurărilor fiecăreia, nivelului dezvoltării economice. “Principiul dintâi, arăta A. D. Xenopol, este pus în aplicare de statele cele mai civilizate, acelea a căror agricultură, industrie, comerţ sunt în cea mai mare înflorire. Acolo, statul, după ce a intervenit la timpul necesar pentru a aduce acele popoare pe calea propăşirii materiale, poate acum, când le-a dat lor în mână dominarea materială a lumii, să steie la o parte simplu spectator al triumfului dobândit de dânsele”. Totodată, el adaugă că principiul “Laissez faire, laissez passer” este propăvăduit cu insistenţă de economişti din ţări dezvoltate economic, omiţându-se că, dintre aceste ţări, “nici una – dar nici una – nu a ajuns la o stare înfloritoare prin aplicarea teoriilor liber-schimbiste”, ci “ţările ce astăzi stau în fruntea civilizaţiei materiale s-au dezvoltat prin un sistem de ingerinţă guvernamentală, adică protecţionistă”. Şi conchidea: “Pentru ca o ţară agricolă deci să poată introduce la dânsa nişte industrii pe care le vede în ţările vecine, va trebui numaidecât să alerge la protecţiunea guvernamentală”^{-20, p}‘ ^95-97). Eminescu -1850-1889) a susţinut şi el cu insistenţă protejarea economiei naţionale, cu deosebire a industriei în dezvoltare. El scria: “Producţiunea naţională nu se poate nici menţine, nici naşte chiar, fără măsuri protecţioniste”, industria “nu se poate înfiinţa şi nu s-a văzut încă nicăieri înfiinţându-se fără protecţie” şi numai când industria naţională va fi puternică o “putem lăsa să concureze sub regimul libertăţii comerţului”^{-5, p}‘ ^{195 şi 240-24I)}

În lucrările promotorilor protecţionismului şi dezvoltării industriale în ţara noastră se întâlnesc referiri la lucrările lui Fr. List, H.Ch. Carey ş.a. şi chiar unele similitudini de fond cu idei ale acestora. Preluând idei şi teze din lucrările autorilor menţionaţi, gânditorii noştri au manifestat discernământul cuvenit, dictat de realităţile economiei româneşti, ceea ce le-a oferit posibilităţi de generalizare şi formulare a unor concluzii cu note originale.

Doctrina economică a lui P. S. Aurelian. Ideile, teoriile şi soluţiile ori sugestiile de politică economică formulate de P. S. Aurelian alcătuiesc o doctrină a dezvoltării şi modernizării economiei naţional-statale româneşti, expusă în numeroase lucrări, între care Terra nostra -1875), care ocupă un loc de seamă în istoria monografiilor economice din ţara noastră. El sublinia că “este timpul ca dimpreună cu toţii, înlăturând orice neînţelegere, să ne adunăm toate puterile şi să lucrăm pentru a preciza o dată pentru totdeauna sistemul nostru de economie naţională”^{-2, p 150)}. Un asemenea demers presupunea, înainte de toate, cunoaşterea realităţilor economiei, a trecutului şi prezentului acesteia: “Cea dintâi datorie a unui cetăţean este de a-şi cunoaşte ţara. A fi român şi a nu cunoaşte istoria şi geografia României, forţele sale productive, starea sa economică, avuţiile naturale cu care este înzestrată, este a dovedi o indiferenţă pentru cea mai sfântă din datoriile unui cetăţean”. Cunoaşterea temeinică a acestora trebuie să constituie punctul de pornire în formularea direcţiilor de dezvoltare a economiei “potrivit cu geniul naţiunii noastre, cu aspiraţiunile, caracterul, moravurile şi trebuinţele poporului român”^{-2, p. 147-150)}. P. S. Aurelian mai arăta că “în epoca în care trăim nu se poate despărţi interesele naţionale de cele economice. Interesele naţionale trebuie să inspire orice întreprindere ce vom face pe cale economică, pentru că proprietatea unei ţări nu poate fi durabilă decât fiind aşezată pe naţionalitate”^{-2, p}‘ ¹¹⁶⁾. La fel trebuie să se procedeze şi în politica economică: “Politica noastră, fie internă, fie externă, numai atunci este bună când este naţională; când urmăresc pe toate mijloacele ocrotirea intereselor naţionale”. În acelaşi timp, în elaborarea politicii economice trebuie avute în vedere şi legile economice, deoarece “fenomenele economice sunt supuse, ca toate celelalte, la legi nestrămutate pe care o naţiune nu le poate nesocoti fără a resimţi contralovitura în interesele sale”^{-2, p}‘ ¹⁵¹⁾.

Considerând că economia modernă nu poate fi o economie unilaterală, P. Aurelian sublinia: “Amelioraţiunea agriculturei, creaţiunea unei industrii naţionale potrivit cu trebuinţele noastre şi cu împrejurările în care ne aflăm, dezvoltarea comerciului sunt lucrările care de acum înainte trebuie să ne preocupe pe toţi, de la mare până la mic”^{-2, p}‘ ¹⁴⁸⁾. Agricultura, continua el, este şi rămâne un domeniu de bază al economiei noastre, ceea ce nu înseamnă însă să rămânem “o naţiune agricolă”. P. S. Aurelian preciza: “Am zis că pe agricultură trebuie să se întemeieze edificiul nostru economic; cu aceasta nu înţeleg că industria şi comerciul trebuie neîngrijite. Cu altă ocaziune am arătat că înfiinţarea unei industrii naţionale este o trebuinţă de întâia ordine pentru România”, întrucât “lipsa unei industrii naţionale este în timpul de faţă o cauză de slăbiciune economică pentru tară, iar în viitor o ameninţare pentru interesele sale cele mai vitale”.

Economia plurilateral dezvoltată nu era o economie autarhică, ci deschisă spre exterior, încadrată în circuitul economic internaţional, dar în aşa fel încât interesele ei să nu fie prejudiciate. “Nu pretindem, arăta P. S. Aurelian, să se adopteze în ţara noastră un sistem vamal prohibitiv”, ci este necesar “ca tariful general să fie întocmit în aşa mod încât să protege industria naţională, fără ca aceasta să împiedice importaţiunea atâtor fabricate de care avem trebuinţă”^{(2, p. 302)}. Capitalul străin, mai arăta el, trebuie atras, dar nu pentru consum, ci pentru producţie şi în condiţii avantajoase şi pentru economia noastră. Iar cu privire la concesiuni, P. S. Aurelian menţiona că “în loc de a se da celei dintâi companii ce se oferă, să se studieze tehniceşte cestiunea şi apoi să se facă cunoscut în toată Europa dorinţa guvernului român. Cu modul acesta putem spera condiţiuni mult mai avantajoase”. Totodată, se impune şi prudenţa cuvenită, întrucât “ţara aceasta nu este făcută numai pentru generaţiunea de astăzi, ci şi pentru cele viitoare; şi astfel fiind nu ne este permis nouă celor de astăzi, ca din neştiinţă să potmolim orice progres economic naţional, să înlănţuim viitorul, să lăsăm drept moştenire o ţară ale cărei întreprinderi economice fundamentale sunt în mâini străine”^{(2, p}‘ ^{52 şi 78)}.

În viziunea lui P. S. Aurelian, dezvoltarea şi modernizarea economiei nu pot fi lăsate la voia întâmplării şi numai la latitudinea iniţiativei particulare, ci trebuie să se înfăptuiască potrivit unui program economic, denumit de el, uneori, şi plan. Astfel, P. S. Aurelian sublinia: “Caută să mărturisim că până astăzi am lucrat cam pe dibuite la dezvoltarea economiei naţionale”, ceea ce a avut drept urmare “confuziunea şi pierderea celor mai preţioase forţe productive”. Argumentând opţiunea pentru program, scria: “Dacă în alte staturi cu mult mai înaintate ca România şi totuşi guvernul este iniţiatorul şi conducătorul în cestiunile cele mari de economie generală, necum să nu fie la noi, unde totul este de făcut”. Concluzia: “Guvernul, oricare ar fi, este dator să se pătrunză de rolul cel mare ce are de împlinit în această direcţiune; să cuprinză cu o singură ochire toate nevoile ţării; să le coordoneze, să-şi aştearnă un program şi să se puie pe lucru”, program în care “solicititudinea puterilor statului trebuie să îmbrăţişeze cu aceeaşi căldură industria, ca şi agricultura”, precum şi “dezvoltarea comerciului român”^{(2, p}‘ ^148-154).

În ideea de program punea P. S. Aurelian şi problema dezvoltării industriilor. Guvernul, arăta el, “trebuie să facă a se inventaria şi studia toate industriile care funcţionează în România”, ceea ce “ar aduce înlesnire mare guvernului şi particularilor pentru lucrările ce ar întreprinde cu privire la dezvoltarea industrială. Fondat pe fapte, guvernul ţării ar şti unde să înceapă şi unde să ajungă; şi-ar croi un plan pe care l-ar pune în aplicaţiune treptat şi potrivit cu împrejurările”^{(2, p}‘ ^196-197). Trebuie, mai adăuga P. S. Aurelian, “să se studieze toate industriile existente în ţară, să se clasifice după natura şi importanţa lor, specificându-se zona ce îmbrăţişează fiecare fel de fabricaţiune; să se cerceteze cari industrii trebuie preferite, potrivit cu trebuinţele şi mijloacele noastre”^{(2, p}‘ ^213-214). Iar cu privire la “sistemul industrial”, el considera că întrucât marea majoritate a populaţiei este ocupată în agricultură, capitalurile şi lucrătorii calificaţi sunt insuficiente, “organizaţiunea noastră industrială trebuie să se întemeieze pe înfiinţarea industriei domestice şi a meseriilor”. Totodată, preciza: “Zicând aceasta, sunt departe de a înţelege că nici o fabrică mare nu se poate înfiinţa în ţara noastră” şi că atunci “când condiţiunile economice ale ţării se vor schimba, industria mare se va impune de la sine”^{(2, p}‘ ^188-190). S. Aurelian a pus şi problema “de o importanţă necontestabilă”, cea “cu privire la distribuirea şi aşezarea industriilor într-o ţară”, subliniind că “în general, locul unde aşezăm diferitele ramuri de industrie se determinează de legi naturale”, iar cunoaşterea acestora “ar fi de cel mai mare folos atât pentru particulari, cât şi pentru adevăraţii oameni de stat”^{(2, p}‘ ¹⁹⁶⁾.

În concepţia lui P. S. Aurelian, programul economic nu are semnificaţia de instituire a unei economii care ulterior va fi denumită centralizată, ci are menirea de a orienta politica economică a guvernului şi iniţiativa particulară şi de a asigura o concordanţă, o armonizare între interesele particulare, care trebuie lăsate să se manifeste şi respectate cu rigurozitatea necesară, şi cele generale ale ţării. “Interesele noastre fundamentale şi viitorul ţării, scria el, comandă tuturor românilor în general, puterilor statului în particular, să determine scopul la care să ţinteze toată activitatea noastră economică. Odată scopul precizat, programul alcătuit, suntem datori, fiecare în sfera noastră de activitate, să lucrăm cu toată energia putincioasă pentru realizarea programului nostru economic”^{(2, p}‘ ^149-150). S. Aurelian “formulează o doctrină economică, elaborând un plan al creşterii economice” şi este “primul care introduce, încă la sfârşitul veacului trecut, noţiunea de program economic, căutând să o fundamenteze”^{(13, p 356)}.

Idei şi teorii privind problema agrară

În contextul preocupărilor pentru modernizarea şi eficientizarea economiei, pentru înnoirea societăţii româneşti în ansamblu, problema agrară a fost cercetată atât sub aspect tehnico-economic, cât şi sub cel social-economic. În condiţiile deţinerii, după 1864, de către moşieri a unei mari suprafeţe de pământ şi a unor privilegii de natură feudală, consacrate îndeosebi prin legile învoielilor agricole, care au dominat economia rurală de la 1864 şi până la primul război mondial, în agricultură s-a statornicit un sistem pe care C. Dobrogeanu-Gherea avea să-l numească neoiobăgie, întrucât, argumenta el, acest sistem cuprinde raporturi economice tradiţionale sub un înveliş contractual modern. Acest sistem şi-a pus puternic amprenta asupra vieţii agrare, cât şi asupra societăţii în ansamblu. Idei despre statornicirea, după 1864, a unei noi iobăgii şi necesitatea desfiinţării ei, pentru a reorganiza producţia agricolă pe baze moderne, au fost formulate de către mulţi cercetători ai problemei agrare.

Ion Ionescu de la Brad -1818-1892), unul dintre cei mai fervenţi susţinători ai emancipării şi împroprietăririi clăcaşilor, iniţiatorul cercetărilor monografice şi al sociologiei rurale româneşti, sublinia că prin regimul agrar statornicit după aplicarea Legii rurale din 1864 “claca s-a desfiinţat într-un fel şi s­a reînfiinţat în altul” -9, p. 166). Mai mult, arăta el, învoielile agricole sunt, sub unele aspecte, mai apăsătoare decât claca, întrucât Legea de tocmeli agricole este “legea care reglează cum să ia ţăranii bani pe muncă şi cum să execute munca”, iar “ţăranii având nevoie de bani şi banii fiind scumpi, scumpi numai pentru dânşii, ei dau muncă multă şi iau bani puţini; tocmeala nu este dreaptă şi prin urmare nici legea de tocmeli nu este dreaptă”, deoarece în ea “se spune numai câtă muncă poate să dea; dar nu se spune şi cu ce preţ. Preţul este nodul”^{-19, p}‘ ¹⁸⁹⁾. După părerea lui I. Ionescu de la Brad, emanciparea ţărănimii din “noua robie, a banilor”, şi organizarea gospodăriilor ţărăneşti economiceşte viabile, precum şi exploatarea marilor proprietăţi funciare în modalităţi moderne vor asigura modernizarea efectivă în agricultură. Eminescu, pe baza unor date din lucrări ale  lui I. Ionescu de la Brad, demonstra că Legea rurală de la   1864 a consacrat “libertatea şi dreptul de proprietate pentru fostul clăcaş”, dar cu ajutorul legilor învoielilor agricole, “proprietarul nu s-a sfiit a impune locuitorului cele mai cinice condiţii” şi, ca urmare, “sub regimul libertăţii sătenii au trebuit să ajungă într-o stare mult mai rea decât fusese înaintea Legii rurale”^{-5, p}‘ ^132-133). S. Aurelian arăta că “cu reforma de la 1864 nu s-a putut da mulţumire atâtor trebuinţe ale ţărănimii”, iar legea pentru învoielile agricole, care “cuprinde numai îndatoriri pentru ţăran, numai măsuri contra lui şi nici un rând obligator pentru acei cu care el  se învoieşte”, a dus la    statornicirea unui regim care, pentru ţăran, este, în comparaţie cu cel al clăcii, “mai îngreunător, mai apăsător”^{-2, p}‘ ^{220 şi 323)}. De aceea, el susţinea necesitatea reformării învoielilor agricole în avantajul ţărănimii şi a împroprietăririi ţăranilor prin vânzarea unor pământuri din proprietatea statului ori a moşierilor. D. Xenopol dezvăluia şi consecinţele extrem de grave pe care menţinerea marilor latifundii le avea asupra modalităţii de exploatare a acestora, a afirmării spiritului întreprinzător modern în agricultură şi a acumulării de capital necesar pentru înscrierea acesteia în procesul de modernizare efectivă. “Latifundiarii noştri, scria el, sunt barbari în producţiune şi civilizaţi în cheltuieli”, întrucât, în exploatarea latifundiilor, se menţin forme tradiţionale de producţie, iar o parte însemnată a veniturilor obţinute de proprietarii lor este cheltuită pentru consum, agrement şi călătorii în ţară şi, nu rareori, peste graniţă.

Vasile M. Kogalniceanu (1863-1921), sublinia, în 1906, că “opinia luminată a ţării are convingerea că starea de lucruri în ce priveşte ţărănimea nu este aşezată pe o temelie sănătoasă, temeinică” şi formula ca soluţie reforma economică – “împroprietăririle pe o scara largă”, fără însă a desfiinţa marea proprietate funciară, şi reforma politică – introducerea votului universal şi acordarea de libertăţi politice ţăranilor, inclusiv cea de a se organiza într-un partid politic. “Reforma economică rurală, scria el, fără egalizarea politică a ţăranilor însemna ca să se lase neatinsă acea putere precumpănitoare care a făcut ca legile bune să nu se aplice şi ca regimul muncii la sate să devie aşa de aspru”^{(11, p}‘ ^{11 şi 68)}. Modernizarea în agricultură implica deci schimbări în domeniul proprietăţii şi în statutul social şi politic al ţărănimii, instituirea democraţiei civice şi politice. Stere_susţinea şi el reformele economică şi poltică – împroprietărirea ţăranilor cu pământuri expropriate de la marii latifundiari şi acordarea de libertăţi politice ţăranilor, ceea ce va permite statornicirea unei “orânduiri a democratismului ţărănesc”.

Constantin Garoflid (1872 – 1942) arăta, în 1907, că principala cauză a acuităţii problemei agrare o constituie structura neraţională a proprietăţii funciare, datorată pulverizării micii proprietăţi ţărăneşti, ceea ce nu permite afirmarea unor gospodării viabile, şi existenţei latifundiilor, de care este legată “cultura în dijmă”. De aceea, era necesară “complecta reorganizare a proprietăţii funciare”^{(6, p}‘ ⁴¹⁾. Aceasta presupunea, pe de o parte, diminuarea pulverizării proprietăţii parcelare, prin abrogarea principiului inalienabilităţii pământurilor ţărăneşti şi, la nevoie, împroprietărirea unor ţărani prin vânzarea unor părţi din latifundii, ceea ce ar permite să fie “organizată independent întreaga mică proprietate”, iar pe de altă parte, reorganizarea proprietăţii latifundiare cu o suprafaţă de până la 500 de ha şi lucrată cu salariaţi. C. Garoflid cerea “desfiinţarea culturii în dijmă şi înlocuirea ei, pentru proprietari prin cultură proprie, pentru plugari prin arendări”^{(6, p}‘ ^{27 şi 68)}.

Radu Rosetti (1853-1926), pe baza unei analize din perspectivă istorică a problemei agrare, a originii şi evoluţiei marii proprietăţi funciare, a procesului de aservire a ţărănimii, a Legii rurale de la 1864 şi a aplicării ei, a regimului tocmelilor agricole şi a răscoalelor ţărăneşti, inclusiv a celei din 1907, într-o lucrare publicată în acest an, sublinia: “Primejdia ne sileşte să ţinem seamă de cerinţa obştei şi, spre acest scop, să luăm măsuri pentru a înlătura cu desăvârşire pricina de căpetenie a nemulţumirii care este distribuirea viţioasă a proprietăţii pământului”. De aceea, el considera că trebuie “ca proprietarii de moşii mari şi de latifundii să se resemneze la cedarea către ţărănime, bineînţeles în schimbul unei drepte despăgubiri, a unei părţi, mai mari sau mai mică, a pământului lor cultivabil”. Fără “dezrobirea economică” şi îmbunătăţirea stării ţărănimii, menţinând “şerbirea”, arăta R. Rosetti, “suntem în pragul unui lung period de tulburări lăuntrice, de răscoale sângeroase, de pagube”, al “unei stări prelungite de neputinţă care ne va ţine pe loc şi ne va da înapoi”^{(15, p}‘ ^{408 şi 428)}. Soluţionarea problemei agrare era importantă deci nu numai pentru a evita nemulţumirile ţărănimii, ci şi pentru progresul general al întregii societăţi.

Constantin Dobrogeanu-Gherea -1855-1920), promotor al curentului social-democrat, a formulat teoria neoiobăgiei, o teorie originală, expusă în lucrarea Neoiobăgia -1910), a cărei problematică depăşeşte însă teoria menţionată. Problema agrară este cercetată în strânsă legătură cu celelalte laturi ale vieţii sociale, întrucât, arăta el, “O societate nu e un agregat confuz, ci un organism social; deci nu se poate ca viaţa anormală dintr-o parte esenţială a organismului social, cum sunt raporturile agrare, să nu influenţeze întreaga viaţă a organismului social”-4, p. 271)..

Cercetarea stării agriculturii l-a condus pe C. Dobrogeanu-Gherea la formularea conceptului de neoiobăgie, un concept folosit adesea şi mult controversat în literatura de specialitate. Neoiobăgia, sublinia el, este “o întocmire economico-politico-socială agrară particulară ţării noastre şi care consistă din patru termeni: raporturi de producţie în bună parte iobăgiste, feudale; o stare de drept burghezo-liberală, prefăcută în iluzie şi minciună, lăsând pe ţăran la discreţia stăpânului; o legislaţie tutelară care decretează inalienabilitatea pământurilor ţărăneşti şi reglementează raporturile dintre stăpân şi muncitor, raporturi izvorâte din cei doi termeni de mai sus; în sfârşit, insuficienţa pământului aşa-zisului mic proprietar ţăran pentru munca şi întreţinerea familiei sale, fapt ce-l sileşte să devină vasal al marii proprietăţi.Această întocmire hibridă şi absurdă, această neoiobăgie, constituie problema agrară specifică ţării noastre” -4, p. 281). C. Dobrogeanu-Gherea surprinde astfel perpetuarea, în formă nouă a unor raporturi economice vechi, a raporturilor iobăgiste, feudale sub învelişul legislaţiei moderne.

Neoiobăgia, arăta el, îşi are rădăcinile în modul în care a fost făcută împroprietărirea clăcaşilor la 1864, întrucât aceştia au primit pământ insuficient şi cel mai prost şi depărtat de locuinţele lor, de drumuri şi surse de apă, au plătit despăgubiri mari şi n-au primit păşuni. Ca urmare, împroprietăriţii au fost puşi “în imposibilitatea de a trăi din proprietăţile lor, ci, într-un fel sau altul, să fie în dependenţă economică a marilor proprietari spre a fi nevoiţi să lucreze şi moşiile acestora”. La toate acestea s-au adăugat învoielile agricole, “contractul agricol”, care, pentru ţăran, “nu este altceva decât confirmarea vechilor servituţi într-o formă contractuală şi care-l robea pe ani” şi prin care s-a statornicit “sistemul neoiobăgiei”^{-4, p}‘ ^{50-51 şi 75)}. În asemenea condiţii, “neoiobagul nostru nu e numai un fel de salariat care-şi vinde munca prin învoielile încurcate cu stăpânul său, dar şi un fel de proprietar, ca să-i zicem aşa, are o bucată de pământ proprie, pe care o lucrează în resturile de vreme ce-i rămân dupa ce lucrează ogorul boieresc”. În atari condiţii, gospodăria ţărănească nu se poate afirma ca o gospodărie de sine stătătoare şi întemeiată pe practicarea agriculturii moderne. Neoiobăgia frânează modernizarea în agricultură şi prin aceea că marii proprietari funciari şi arendaşii, având la dispoziţie munca ieftină a ţăranilor, nu fac investiţii necesare în ameliorări, sămânţă, îngrăşăminte, maşini perfecţionate ş.a. şi drept urmare “întreg pământul ţării se găseşte sub cultura prădalnică”^{-4, p}‘ ^{87-88 şi 102)}. De aceea, C.

Dobrogeanu-Gherea sublinia cu deosebită insistenţă că este necesară “desfiinţarea totală, completă, neîntârziată a acestui regim nefast, regimul neoiobag”. În acelaşi timp, el adăuga că “prefacerea relaţiilor de producţie economice înseamnă nu numai prefacerea vieţii materiale a unei societăţi, dar şi o prefacere profundă a vieţii ei politice, culturale, morale, naţionale” (4, p. 282-283). Desfiinţarea sistemului neoiobăgiei înlătură deci şi consecinţele generate de acesta, care s-au răsfrânt nu numai asupra vieţii agrare, ci, într-un plan mai general, asupra întregii vieţi sociale.

În formularea soluţiei la problema agrară, de desfiinţare a neoiobăgiei, C. Dobrogeanu-Gherea pornea de la structura proprietăţii funciare, de la “repartizarea atât de monstruoasă a pământului nostru, faptul că marii proprietăţi îi aparţine mai mult de-o jumătate din pământul ţării (mai ales ţinând seama şi de păduri), fapt anormal în cel mai înalt grad”. Totodată, pornea şi de la faptul că “Proprietatea noastră mare şi latifundiară, după sensul şi caracterul ei juridic este, desigur, quiritară şi capitalistă; după funcţiunea ei economică însă, după relaţiile ei cu munca e încă în bună parte feudală”^{(4, p}‘ ^{293 şi 298)}. În ţara noastră, mai arăta C. Dobrogeanu-Gherea, s-a statornicit “un regim economic agrar dublu, un regim extraordinar: pe de o parte capitalist, pe de alta iobăgist, un regim capitalisto- iobăgist”^{(4, p}‘ ⁸²⁾. Depăşirea acestei stări, tranziţia la regimul economic agrar modern, implica “crearea micii proprietăţi ţărăneşti de sine stătătoare, moşiile marilor proprietari lucrate cu argaţi, cu proletariatul agricol şi în mod ocazional cu micii proprietari, aceştia din urmă numai în prisosul de vreme ce le rămâne din munca proprietăţilor lor şi pe baza: bani gata pe muncă gata. Cu acestea noile raporturi de producţie sunt introduse şi mica proprietate în adevăratul înţeles creeată”. Instituirea acestei proprietăţi, arăta C. Dobrogeanu-Gherea, presupune împroprietărirea ţăranilor prin “vânzarea de bună voie” sau “prin răscumpărarea silită pe socoteala unei însemnate părţi din proprietatea mare”, ceea ce realizează, pentru micul proprietar ţăran, “visul lui de aur de la 1864 încoace, ca şi de veacuri înainte de acea dată, să i se dea putinţa să fie de sine stătător, să fie lăsat în pace ca

să-şi lucreze pământul propriu”^{(4, p. 290-293).} În acelaşi timp, erau necesare măsuri

pentru sprijinirea micului producător: “Trebuie vegheat, scria C. Dobrogeanu- Gherea, ca deplasarea pământului în folosul acestuia să se facă în condiţiile cele mai favorabile, ca proprietăţile mici ţărăneşti de sine stătătoare să aibă întinderea suficientă pentru munca şi hrana unei familii; apoi, el trebuie ajutat în apărarea poziţiei sale de mic proprietar prin realizarea principiului de asociaţie sub toate formele ei şi ajutorul statului sub toate formele lui de credit ieftin, degrevare de impozite, întinderea instrucţiei, favorizarea culturii agrare, favorizarea şi încurajarea de cooperative sub toate formele lor ş.a.m.d.”. În aceste condiţii, “ţăranul mic proprietar, liberat de neoiobăgie şi de contractul agricol şi ajutat de stat pentru procurarea unui inventar mai bun, a seminţei superioare etc., va lucra din ce în ce mai bine şi mai intensiv”^{(4, p}‘ ^{297 şi 307)}. Iar marea proprietate, diminuată sub raportul întinderii şi transformată într-o “categorie asemănătoare cu cea occidentală”, fiind “nevoită să-şi lucreze pământul cât mai sistematic, şi asta indiferent dacă moşiile vor fi lucrate de înşişi proprietarii sau de arendaşi, care le vor lua în arendă pe termen lung”, şi “agricultată sistematic şi în chip modern, bineînţeles cu munca bine retribuită”, stimulează dezvoltarea agriculturii moderne şi, prin aceasta, a întregii economii, “devine – în orice caz poate deveni – un factor util pentru producţia ţării şi dezvoltarea ei ulterioară”^{-4, p. 299-302)}.

Subliniind necesitatea modernizării agriculturii, care conduce la eficientizarea ei, C. Dobrogeanu-Gherea avea în vedere în permanenţă şi dezvoltarea altor sectoare ale economiei, a industriei îndeosebi: “Dacă trebuie deci ridicată neapărat productivitatea muncii agricole, tot aşa de neapărat trebuie să dezvoltăm şi toate celelalte resurse de producţie ale ţării şi trebuie să devenim o ţară industrială”, deoarece “o ţară eminamente agricolă e o ţară eminamente săracă şi economiceşte, şi culturaliceşte”. Este necesară, continua el, “o renovare a organismului nostru social, o renovare economică şi politică -votul universal), aceşti doi termeni ai vieţii sociale fiind foarte strâns şi indisolubil legaţi între ei. Trebuie o prefacere radicală a întregii noastre gospodării naţionale”^{-4, p}‘ ³⁵⁷⁾. Primul pas, foarte important, având în vedere locul agriculturii, sub aspect economic, social şi demografic, în economia ţării, îl constituie lichidarea neoiobăgiei, întrucât aceasta, argumenta C. Dobrogeanu-Gherea, “lipeşte pe ţăran pământului, împiedică formarea unei clase de muncitori industriali”, preface “munca ţăranului în semigratuită, reducându-l la sărăcie lucie, distruge principalul debuşeu pentru industria naţională” şi “creind o producere numai pentru consumarea neproductivă şi pentru risipă, împiedică prin aceasta capitalizarea, formarea capitalului, care în societăţile moderne e însuşi nervul vital al unei dezvoltări industriale”. Concluzia formulată de el este aceea că “depinde de noi şi e în mâinile noastre ca, modificând şi reformând acest întreg fel al nostru de gospodărire naţională, să mergem cu paşi siguri pe aceeaşi cale pe care au păşit şi păşesc popoarele civilizate înaintate”_.

Ideile, teoriile şi soluţiile formulate de C. Dobrogeanu-Gherea alcătuiesc o doctrină a tranziţiei României în modernitate, potrivit căreia modernizarea societăţii trebuie privită ca un proces global care se repercutează în toate domeniile activităţii umane.

Gândirea economică românească din perioada 1859-1918 cuprinde idei, teorii şi doctrine care au constituit demersuri explicative ale procesului de trecere a României în faza modernă a dezvoltării sale şi, în acelaşi timp, au oferit deschideri pe terenul înfăptuirii acestui proces. Realitatea românească şi cunoaşterea experienţei unor ţări în privinţa trecerii la formele de producţie şi de viaţă socială moderne au provocat necontenit gândirea economică românească, determinând angajarea, în coordonatele ei fundamentale, pe terenul mişcării de prefacere a societăţii, al tranziţiei în modernitate.