Analiştii din economie, din domeniile sociale şi, practic, din toate domeniile îşi pun întrebarea despre startul unei investiţii:
<Idei bune sau bani mulţi?>
Istoria a consemnat situaţii pentru fiecare din aceste două componente. Astfel, au existat, mai întâi, idei sau proiecte interesante, care ulterior au reuşit să mobilizeze resurse financiare publice sau private, naţionale sau străine şi să se materializează în realizarea unor mari lucrări (de exemplu, Canalul de Suez). Dar nu este mai puţin adevărat faptul că existenţa unor capitaluri disponibile generează proiecte de investiţii (de exemplu, fondurile europene impun lansarea unor proiecte în anumite domenii).
În esenţă, cele două componente sunt organic legate, astfel că în activitatea de investiţii, indiferent dacă se referă la active reale sau la active financiare, există două mari categorii de decizii: decizii de investiţii şi decizii de finanţare.
è Deciziile de investiţii trebuie să rezolve identificarea ideilor de investiţii, fiind alese tipurile de activităţi în care să fie plasaţi banii şi deci, deciziile de investiţii se vor materializa în active reale sau în active financiare.
Parcursul unei idei de investiţii în active din piaţa reală trebuie să clarifice procesele de investiţii – de exploatare – de dezinvestire (eventual lichidare sau faliment).
è Deciziile de finanţare se derulează concomitent cu cele de a investi, astfel că prin aceste decizii trebuie identificate sursele de finanţare a investiţiilor, raportul dintre sursele proprii şi cele datorii, accesarea şi costul resurselor, problemele de remunerare a capitalului implicat în investiţii, aspecte de recuperare sau de returnare, evaluarea activelor la justa lor valoare în diverse perioade ale activităţii de investire, exploatare şi dezinvestire.
Ca o concluzie, există determinări strict contabil, dar şi abordări sau modalităţi de evaluare care trebuie recunoscute de piaţă şi care se traduc în două aspecte:
I.Cum se rezolvă dilema: Ai mai întâi ideea de a investi şi cauţi banii necesari, sau invers: ai banii şi cauţi ideea? Demararea investiţiei se transpune relativ simplu în bilanţul contabil, dar folosirea resurselor de finanţare implică un bilanţ economic, adică o evaluare în raport cu piaţa, iar acest aspect devine foarte complex.
II.Aşa cum oul şi găina sunt de neierarhizat ca întâietate, tot aşa ideile de investiţii şi problemele de finanţare trebuie corelate şi gestionate inseparabil.
În fond, aceste 2 aspecte constituie nucleul problemelor de evaluare şi finanţare a investiţiilor.
Corelarea deciziilor de investiţii cu deciziile de finanţare la nivelul uni agent economic este ilustrată în figura următoare.
Evaluarea unui element bilanţier sau a unei entităţi poate utiliza trei abordări sau modalităţi de evaluare şi anume:
- abordarea pe bază de active (metode patrimoniale);
- abordarea pe bază de venit (metode bazate pe rentabilitate);
- abordarea prin comparaţie (metode bazate pe comparaţie directă).
►Activitatea decidenţilor în domeniul investiţiilor trebuie să ţină seama de următoarele 4 aspecte esenţiale:
- existenţa mai multor metode de luare a deciziilor;
- existenţa mai multor faze ale procesului investiţional;
- aplicarea funcţiilor managementului în toate fazele procesului de investiţii;
- utilizarea unei terminologii adecvate pentru cele două mari categorii de pieţe investiţionale: reală şi financiară.
- Metodele de fundamentare a deciziilor sunt fie metode tradiţionale, fie metode comparative sau de optimizare.
Metodele tradiţionale iau în considerare experienţa câştigată, intuiţia, aptitudinile înnăscute, norocul, talentul unor oameni de a face afaceri de succes, precum şi unele relaţii informale.
Metodele comparative se bazează pe culegerea unei multitudini de informaţii tehnice, tehnologice, economice, financiare, sociale, juridice, politice etc., pe baza cărora se elaborează şi se compară numeroase variante, deci aceste metode necesită un sistem informaţional şi statistic bine pus la punct.
Metodele de optimizare sunt cele mai complexe şi presupun folosirea unor calcule matematico-economice prin care să se obţină o modelare şi o simulare a proceselor şi a comportamentelor economice sau sociale.
În condiţiile actuale, toate cele trei metode au importanţa lor, ele îmbinându-se pentru a putea realiza cât mai bine funcţiile generale ale managementului.
- Fazele ale procesului investiţional, conform organismelor internaţionale privesc întreg orizontul de timp de la hotărârea de a investi şi până la scoaterea din exploatare a obiectivului realizat. Concret, trebuie să existe 3 faze:
-Faza preinvestiţională sau de fundamentare a deciziei de alegere între mai multe opţiuni de investi fie în piaţa activelor reale, fie în piaţa financiară; de exemplu, sunt se fac toate analizele şi calculele prin care se decide dacă suma de 1200 de milioane de lei va fi plasată în acţiuni la o anumită întreprindere sau dacă se decide cumpărarea unui microbuz cu care să se transporte persoane pe o anumită rută interurbană.
-Faza investiţională cuprinde activităţile prin care sumele sunt efectiv investite, conform deciziei din faza preinvestiţională, iar la finele acestei faze se obţin active corporale, necorporale sau financiare.
-Faza operaţională (sau de exploatare) cuprinde mai multe elemente juridice, contabile, financiare, sociale, etc., prin care, practic se pune în evidenţă raportul dintre eforturile investiţionale ce vor fi depuse şi efectele investiţionale aşteptate, cu estimarea diverselor fluxuri de numerar şi a duratelor de timp.
Aceste 3 faze pot fi aplicate atât pentru investiţiile în active din piaţa reală, cât şi pentru cele din piaţa financiară. Totuşi, există diferenţe mai ales în ceea ce priveşte durata fiecărei faze. De exemplu, realizarea unei investiţii în domeniul agriculturii necesită durate de timp relativ mari pentru toate cele 3 faze, în comparaţie cu plasarea speculativă la bursă, unde durata investiţională sau cea operaţională a unei investiţii financiare pot fi de ordinul orelor sau chiar a minutelor.
III. Aplicarea funcţiile managementului trebuie să se exercite în toate fazele activităţii investiţionale pentru cele 4 funcţii:
-de prevedere
-de organizare
-de coordonare şi antrenare
-de control
În economiile moderne se urmăreşte implementarea strategiei prin managementul unui portofoliu de afaceri, care constă în parcurgerea unei succesiuni de achiziţii, fuziuni, divizări, abandonări ale unor afaceri vechi, lichidări parţiale, dezvoltări de noi afaceri, etc., aceste procese fiind dublate de transferuri financiare corespunzătoare.
IV.Utilizarea unei terminologii adecvate pentru cele două mari categorii de pieţe investiţionale are in vedere că pentru investiţiile în active reale se vorbeşte despre proiecte de investiţii, pentru care se fundamentează fluxurile de cheltuieli şi de venituri; pentru investiţii financiare se vorbeşte despre plasamente sau alte tranzacţii cu valori mobiliare, iar aceste decizii sunt legate de evoluţiile bursiere sau extrabursiere, de constituirea şi gestionarea unui portofoliu, de evoluţiile unor rate financiare etc. De asemenea, investiţiile directe sunt privite atât ca imobilizări corporale, dar şi ca imobilizări financiare, atunci când reprezintă minim 10% din totalul acţiunilor unei firme.
