1. Concept de active curente. Ciclul operaţional şi a numerarului

De regulă operaţiunile unei întreprinderi se succed conform următoarei consecutivităţi:

1. Bunurile sunt produse sau achiziţionate pentru revînzare
2. Bunurile sunt vîndute
3. Numerarul este colectat

Doar la faza 3 numerarul intră în companie. Numerarul colectat va fi folosit pentru a finanţa un nou ciclu de achiziţii, producţieşi vînzări.

Bani → Materii prime → Semifabricate → Produse finite → Creanţe comerciale → Bani.

Pe parcursul procesului de producţie, întreprinderea adiţional la costul materialelor mai generează cheltuieli legate cu salariile personalului direct productiv, întreţinerea şi deservirea utilajului, uzura, etc.

Astfel că întreprinderea vînzînd producţia finită trebuie să genereze suficienţi bani ca să acopere cheltuielile efectuate pe parcursul ciclului de mai sus şi să-şi asigure un profit.

Dacă întreprinderea efectuiază vînzări în credit apoi la momentul vînzării nu se încasează numerar, dar se crează creane comerciale care vor fi colectate timp de o anumită perioadă.

Ciclul operaţional caracterizează perioada de timp pe parcursul căreiea producţia finită este obţinută, comercializată  şi sunt încasaţi banii din vînzări. Întreprinderea are nevoie de o bani pentru a finanţa ciclul operaţional, şi cu cît e mai mare durata acestui ciclul cu atît perioada de imobilizare a banilor în active curente este mai mare.

Deseori întreprinderea  reuşeşte să procure materialele şi celelalte resurse în credit şi să genereze datorii comerciale. Astfel fiecare întreprindere are o anumită capacitate de a întîrzia plăţile. Cu cît capacitatea de a întîrzia plăţile este mai mare, cu atît întreprinderea va avea nevoeie de resurse financiare mai mici pentru a finanţa ciclul operaţional.

În unele cazuri întreprinderile sunt în stare să-şi amîne plăţile pentru perioade mai mare ca ciclul operaţional, în acest caz întreprinderea nu are nevoei de resirse externe pentru a finanţa ciclul operaţional. Din cele mai dese ori situaţie este inversă: întreprinderea are nevoie de o rezervă de numerar sau de credite pentru a finanţa ciclul operaţional.

Sunt cinci indicatori ce caracterizeaza ciclul operaţional şi de conversie a numerarului:

1. Perioada medie de colectare a creanţelor – în cît timp în mediu creanţele se trasnformă în bani

Perioada medie de colectare a creanţelor = valoarea medie anuală a creanţelor comerciale / vănzări nete * 365 zile

2. Perioada medie de conversie a stocurilor – în cît timp în mediu materia primă se trasnformă în producţie finită care apoi este vîndută

Perioada medie de conversie a stocurilor = valoarea medie anuală a stocurilor comerciale / vănzări nete * 365 zile

3. Ciclul operaţional = Perioada medie de conversie a stocurilor + Perioada medie de colectare a creanţelor

4. Perioada medie de întîrziere a plăţilor – în cît timp întrinderea plăteşte pentru materia primă achiziţionată

Perioada medie de de întîrziere a plăţilor = valoarea medie anuală a (datoriilor comerciale + datorii calculate) / costul vînzărilor * 365 zile

5. Ciclul de conversie a numerarului = ciclul operaţional – perioada medie de întîrziere a plăţilor

 

2. Gestiunea Stocurilor

Stocurile apar datorită neconcordanţei dintre graficul vânzărilor şi producţiei. De regulă vânzarea se realizează în raport cu cererea,  iar procesul de producere depinde de capacităţile de producere existente. Decizia privind stocul optim se stabileşte în funcţie de costurile suportate de întreprindere referitoare la stocuri. Sunt trei costuri majore :

1. Costuri de deţinere a stocurilor de regulă cresc o dată cu creşterea stocurilor şi constau din costul capitalului blocat, costuri de depozitare, costuri cu paza, asigurarea, pierderi pe timpul depozitării. CTD = C*P*A, unde

CTD – cost total de deţinere

C- procentul costurilor de deţinere de la valoarea stocului mediu

P- preţul de achiziţie a materialelor din stoc

A – mărimea medie a stocului deţinut

2. Costuri de comandă sunt fixe pentru fiecare comandă, însă cresc o dată cu creşterea numărului de comenzi sau altfel cu reducerea stocului. Aceste costuri contau din costurile de plasare-primire a unei comenzi, convorbirile telefonice, organizarea procesului de primire, depozitare, etc. CTC = F*N, unde

CTC – cost total de comandă

F – costurile fice pentru o comandă

N – numărul de comenzi pe an

3. Costurile legate de lipsa stocurilor, pierderile datorate stopării procesului de producţie, pierderii clienţilor. De regulă aceste cheltuieli se minimizează prin introducerea stocului de siguranţă.

Costul total al stocului  CTD+CTC

Mărimea optimă a stocului: stocul optim – cheltuielile minime se determină

EOQ = √2*F*S/(C*P), unde S necesarul anual de unităţi de stoc

Firmele utilizează  si alte sisteme de control al stocurilor ca de exemplu Metoda liniei roşii, metode celor două recipientre, metode ABC şi metode de management al stocurilor ca EDI sau JIT (fara stoc, just in time).

3. Gestiunea Creanţelor

Politica de gestiune a creanţelor (politica de credit) are sarcina de a stabili comportamentul întreprinderii privind acordarea creditului comercial clienţilor. Aceasta politica poate varia de la una foarte relaxata (acordarea acestui credit tuturor clienţilor) pina la una restrictiva (acordarea creditului comercial nimănui). Avantajele politicii relaxate va fi creşterea vinazărilor companiei, insa apare pericolul imposibilitatii colectarii unor datorii de la unii clienţi. Avantajele politicii restrictive constau in colectarea banilor in momentul vinzarii insa vinzarile companiei vor fi mult mai mici decit cele posibile.

Principalele componente ale politicii de credit sunt:

1. Perioada de credit- perioada de timp pentru care se acorda credit comercial. Pentru unele produse se acorda perioade scurte, pentru altele mai lungi. Exista o legatura intre prisabilitatea si durabilitatea produselor si perioada de credit.
2. Reducerile utilizate – discounturi si rabaturi pentru a convinge clientul sa plateasca mai repede
3. Accesibilitatea creditului – se refera la selectarea doar a clientilor adecvati pentru a primi creditul.
4. Formalizarea raporturilor de credit- contracte, facturi
5. Politica si duritatea aplicata in cazul colectării datoriilor

Indicatorii folosiţi pentru caracterizarea eficienţei politicii de gestiune a creanţelor:

1. Perioada medie de colectare a creanţelor: Valoarea medie anuală a crenţelor *365 zile/ Vânzări nete
2. Structura creanţelor pe vîrste, adică de exemplu 10% au mai puţin de 30 zile, 40% – 30-60 zile, 20% – 60-90 zile, 10% – peste 90 zile, 20% – expirate)
3. Cota creanţelor dubioase Creanţe dubioase / Total creanţe

4.Gestiunea Mijloacelor băneşti

            Principalul obiectiv al gestiunii numerarului este reducerea numerarului la un minim necesar pentru desfăşurarea afacerii. Numerarul este necesar pentru:

1. A putea beneficia de reducerile oferite
2. Să-şi menţină un nivel suficient de lichidităţi pentru a beneficia de credite bancare
3. Să poată finanţa unele situaţii favorabile apărute neaşteptat
4. Să poată face faţă unor urgenţe

De regulă Mijloacele băneşti deţinute de întreprindere se împart în:

            Rezerva operaţională – necesarul zilnic de finanţare a activităţii operaţionale

            Rezerva de siguranţă – pentru situaţii imprevizibile

            Rezerva de compensaţie – minimul cerut de bancă, creditori

            Rezerva speculativă – pentru achiziţiile la un preţ redus

O primă sarcină a gestiunii numerarului este sincronizarea ieşirilor şi intrărilor de numerar, ceia ce permite reducerea soldului de mijloace băneşti în conturi.

O altă problemă este întârzierea plăţilor, ceia ce influenteaza încasările în numerar. Întârzierile pot fi datorate politicii de credit, procedurilor interne ale întreprinderii, sistemului bancar, sistemului poştal. Cu cît întârzierile sunt mai mici cu atât soldul de mijloace băneşti ce va putea fi deţinut de întreprindere va fi mai mic.

Firmele pot reduce soldul de mijloace băneşti prin deţinerea de investiţii financiare pe termen scurt, care pot fi vândute foarte rapid şi la un preţ apropiat de cel cu care au fost procurate. Avantajul acestor investiţii este siguranţa şi rentabilitatea pe care o oferă.

Sunt 2 modele de gestiune a mijlacelor banesti la intreprindere:

Modelul Baumol permite determinarea soldului optim de numerar. Acest model echilibrează costurile de oprtunitate apărute în urma deţinerii fondurilor sub formă de numerar, cu costurile de tranzacţie care apar atunci cînd trebuie plasată o nouă comandă de numerar.

C = √2*F*T / K, unde

C – mărimea unde comenzi,

F – costurile de tranzacţie legate cu plasarea comenzii de numerar

T – Necesarul total de mijloace băneşti

K – costul de oportunitate a capitalului (rata dobînzii)

Modelul Miller-Orr este o dezvoltare a modelului Baumol şi utilizează o abordare de tipul controlului stocurilor pentru a include costurile de comandă şi de deţinere a fondurilor sub formă de numerar datorită tranzacţiilor imprevizibile. Modelul determină limitele superioare şi inferioare pentru soldul de numerar, punctul de reînoire a comenzii şi punctul de echilibru

Z =( ¾ * Fσ² / V)^1/3, unde (¾ *100*64000/0,00038)^1/3 = 23000

Z punctul de echilibru a soldului de mijloace băneşti

σ²  – variaţia zilnică a tranzacţiilor în contul curent

V – rata zilnică a dobînzii

F – costuri de comandă a mijoacelor băneşti

Limita superioară este H = 3*Z. Cînd soldul ajunge la limita superioară întreprinderea transferă banii în valori mobiliare, iar cîd se ajunge la limita inferioară (0), întreprinderea transferă în bani valorile mobiliare.