3.6.1. Principiile gestiunii riscului de credit global
Gestiunea riscului de credit global are la bază două principii: diviziunea şi limitarea riscurilor.
Divizarea riscului de creditare urmăreşte evitarea concentrării riscurilor prin diversificarea plasamentelor şi a creditelor în special. Concentrarea clienţilor între-un singur domeniu de activitate este relativ periculoasă pentru o bancă universală: în perioada de recesiune pot interveni greutăţi de exploatare. În sfera creditării particularilor, diversificarea portofoliului este în primul rând o diversificare teritorială. La creditarea agenţilor economici importantă este diversificarea sectorială sau economică, iar în ceea ce priveşte clienţii suverani – diversificarea geografică.
Pe de altă parte se pot întâmpla ca întreprinderi de talie mare să aibă nevoi de creditare care să depăşească limita rezonabilă de angajament a unei singure bănci. De regulă, acolo unde gradul de dezvoltare a pieţelor o permite, astfel de firme recurg direct la pieţe pentru a-şi asigura finanţarea fără intermediar.
O altă soluţie o reprezintă constituirea de pool-uri bancare. Un pool bancare reprezintă ansamblul băncilor unei singure întreprinderi mari, ansamblu structurat şi organizat de o manieră precisă. Această soluţie are dezavantajul că diluează responsabilitatea băncilor participante, dar şi avantajul divizării riscurilor. Pool-ul permite şi participarea băncilor mici la finanţarea marilor întreprinderi (operaţie mai puţin riscantă şi mai puţin costisitoare) şi are şi autoritate mai mare în impunerea unui plan de redresare a debitorului în caz de dificultate.
Limitarea riscurilor are caracter normativ şi autonormativ. Fiecare bancă, în funcţie de calitatea mediului economic şi de evoluţia parametrilor săi proprii, asigură limitarea riscurilor în două feluri: global şi analitic, astfel:
– Fixând o limită proprie, internă, angajamentul său global în operaţii riscante (dar rentabile). Se stabileşte o limită maximă (de exemplu 75%) pentru ponderea activităţilor (plasamentelor) riscante în total active sau relativ la capitalul bancar;
– Fixând plafoane de credite pe debitor, grup de debitori, sector de activitate sau zonă geografică pentru a preveni ca modificări semnificative ale situaţiei economice a acestor grupe să îi afecteze negativ expunerea la risc.
3.6.2. Indicatori ai riscului global de creditare
Cuantificarea expunerii globale a băncii la riscul de creditare se face prin analiza şi monitorizarea permanentă a unui sistem de indicatori care se pot grupa în trei categorii: indicatori de pondere, indicatori de dinamică şi indicatori relativi, de corelare a activelor cu capitalul bancar.
Indicatorii de structură sau de pondere exprimă procentual, la un moment dat, structura activelor bancare sau a portofoliului de credite. Trebuie să amintim aici că din punctul de vedere al băncii risc de creditare nu prezintă doar operaţia de creditare propriu – zisă; plasamentele în titluri de credit (între operaţiile bilanţiere), acordarea de garanţii (în afara bilanţului) şi participarea înseşi a băncii la sistemul interbancar de decontări sunt purtătoare, şi ele, de risc de creditare. Ca indicatori de risc monitorizaţi se pot folosi unul sau mai mulţi dintre următorii:
– Credite totale raportate la total active; cu cât ponderea creditelor în total active este mai ridicată, cu atât activitatea bancară este percepută ca fiind mai riscantă; prin politica de creditare se pot stabili un plafon al acestei măsuri şi/sau praguri de alertă. Dacă valoarea portofoliului de valori mobiliare este semnificativă, atunci trebuie calculat şi raportul dintre creanţele totale asupra debitorilor (credite acordate plus titluri de credit în portofoliu) şi activele totale;
– Credite de calitate medie raportate la credite totale; este un indicator care exprimă direct ponderea creditelor de calitate inferioară (din punctul de vedere al riscului de creditare) în total credite. Creditele de calitate medie cuprind creditele în observaţie plus creditele substandard şi cele îndoielnice (definite conform normelor BNR). Pentru portofoliul de obligaţiuni se poate construi un indicator similar în funcţie de calificativele titlurilor din portofoliu (cele internaţionale), aşa cum sunt ele acordate de agenţiile de evaluare recunoscute;
– Pierderi la portofoliul de credite raportate la valoarea totală a portofoliului de credite; valoarea acestui raport trebuie să fie cât mai mică pentru ca portofoliul să fi fost gestionat eficient din punct de vedere al riscului de creditare. Această mărime serveşte şi drept reper pentru stabilirea rezervelor la portofoliul de credite din care sunt acoperite aceste pierderi. Analog se poate calcula valoarea raportului pierderi la portofoliul de titluri de credite raportate la valoarea totală a portofoliului de titluri de credit.
Indicatorii de dinamică exprimă evoluţia în timp a unor indicatori valorici a căror mărime este corelată cu evoluţia riscului de creditare post factum.
– Dinamica fondului de rezervă pentru acoperirea pierderilor la portofoliul de credite exprimă felul în care conducerea băncii anticipă evoluţia expunerii la riscul de creditare: cu cât creşterea rezervelor planificate pentru care se constituie provizioane este mai mare, cu atât se poate presupune că banca anticipă pierderi mai mari şi că, deci, este de aşteptat o scădere a calităţii portofoliului de credite. Această informaţie trebuie interpretată în contextul dat de dinamica portofoliului de credite însuşi căci, dacă cei doi parametri cresc în acelaşi ritm, atunci nu poate fi vorba de o creştere a expunerii la risc. În plus, în funcţie de reglementările legale privind constituirea şi finanţarea fondului de rezervă pentru pierderi din creditare, se poate ca banca să folosească o politică diferită de finanţare a fondului pentru obţinerea unor avantaje fiscale; şi atunci este clar că dinamica pronunţată a indicatorului nu poate semnifica o creştere a expunerii la risc. Indicatorul este mai ales de uz extern, fiind folosit la nivelul întregului sistem bancar ca un semnal de alarmă pentru terţi şi larg mediatizat de presa de specialitate.
– Dinamica activelor şi, mai ales, a creditelor totale, sunt interpretate ca indicatori ai riscului de creditare atunci când exprimă o creştere accelerată. Aceasta deoarece se presupune, în baza experienţei, că fiecare instituţie bancară are o capacitate limitată de a gestiona corect un portofoliu de un anumit volum. Această capacitate este limitată de performanţele personalului, de cadrul politicii de creditare, de structura organizatorică şi, în general, de ansamblul resurselor băncii şi de modul lor de gestionare. O creştere accelerată (de exemplu de 50% într-un an) a valorii reale (în preţuri constante) a portofoliului de credite sau a activelor totale nu poate fi gestionată convenabil sau cel puţin comparabil cu nivelul de performanţă din anii anteriori în cadrul aceloraşi structurii şi folosind aceleaşi resurse. Pe de altă parte, adecvarea însăşi a acestor resurse şi structuri la presiunea exercitată de volumul sporit de activitate reprezintă un factor perturbator până la restabilirea unui nivel rezonabil de echilibru între capacităţile bancare de prelucrare a informaţiei şi volumul acesteia. Capacitatea deficitară de prelucrare a informaţiei este un factor de risc căci sunt (ne) şanse mai mari de strecurare a unor erori (mai ales în cadrul unor proceduri clasice de tratament).
Indicatorii relativi, de corelare a activelor bancare cu capitalul şi fondurile bancare, sunt important de urmărit deoarece dau o expresie cantitativă a raportului dintre expunerea la risc şi sursa de finanţare a acestei expuneri. Se pot folosi ca indicatori:
– Profitul net raportat la pierderile la portofoliul de credit; profitul net este sursa principală de finanţare a pierderilor, dar acoperirea acestora nu este singura sa destinaţie. Calculat în această formă, indicatorul este cel mai adesea supraunitar. El se poate calcula şi sub formă inversă, dar atunci este în mod evident subunitar. El se poate calcula şi sub formă inversă, dar atunci este în mod evident subunitar. Important este ca resursele să fie acoperite. Oricum, evoluţia raportului poate fi extrem de semnificativă.
– Şi mai edificator este raportul dintre fondul de rezervă şi pierderile înregistrate la portofoliul de credite. Acest raport trebuie să fie mai mare decât 1 pentru a putea aprecia că managementul este prudent.
Valoarea acestor indicatori ne permite să apreciem calitatea portofoliului de credite şi evoluţia acestuia. În afara băncii majoritatea acestor indicatori pot fi calculaţi cu o relativă întârziere pe baza datelor din bilanţul şi repartizarea profitului publicate de bănci. Ei pot fi folosiţi pentru a se aprecia calitatea managementului bancar de către operatorii de pe pieţele financiare şi de autoritatea bancară.
3.6.3. Finanţarea riscului global de creditare
Pentru acoperirea pierderilor la portofoliul de credite se folosesc atât reţinerea riscurilor (proponderentă), cât şi cedarea lor prin asigurare.
Se pot încheia asigurări pentru bunurile ce se constituie garanţie materială a creditului acordat sau asigurări de viaţă şi de accident pentru titularii privaţi ai unor contracte de creditare pe termen lung. Deşi nu este cea mai importantă modalitate de finanţare a riscurilor (ca volum) protecţia prin asigurare este foarte eficienţă şi puţin costisitoare pentru bancă, deoarece încheierea acestor contracte de asigurare poate fi impusă clientului. Aceste asigurări sunt, de regulă, primele oferite direct de băncile care urmăresc extinderea activităţii în sfera altor servicii financiare decât cele tradiţional bancare.
Reţinerea riscurilor are la bază constituirea unor fonduri bancare proprii din care se acoperă pierderile la portofoliul de credite.
Tratamentul creditelor problematice. În funcţie de politica de creditare a băncii, creditele nerambursate la scadenţă şi cele îndoielnice pot fi tratate în mai multe feluri.
Unele bănci preferă să menţină creanţele active până când debitorul se redresează, până când sunt presate de timp sau până când sunt forţate de autoritatea bancară să recupereze pierderea înregistrând-o ca atare. Este cazul cel mai frecvent în fostele ţări socialiste pentru băncile de stat care au o clientelă formată predominant din întreprinderi de stat.
Alte bănci consideră creanţa nerambursată pierdere pe care o acoperă din rezervă, iar apoi încearcă să recupereze cât mai mult de la debitor.
Tratamentul efectiv al acestor credite presupune, deci, fie colectarea fondurilor din creanţe reduse (diminuate) sau trecute la pierderi, fie renegocierea/anularea creanţei.
Băncile încearcă să renegocieze termenii contractului de creditare dacă astfel au şanse mai mari să recupereze – cel puţin parţial – creanţa. Altfel regula bunului simţ în domeniu cere ca în cazul în care o scadenţă nu a fost onorată de cel puţin 180 zile, creanţa să fie redusă sau trecută la pierdere.
Decizia de a anula parţial sau în întregime datoria depinde de:
- Aprecierea băncii asupra capacităţii reziduale de rambursare a debitorului;
- Modul în care banca tratează de obicei incidentele de plată;
- Opinia inspectorilor care efectuează controlul la portofoliul de credite;
- Mărimea creditului nerambursat;
- Tipul şi mărimea garanţiilor.
3.6.4. Rata dobânzii – sursa de finanţare a riscurilor bancare
Stabilirea ratei dobânzii la creditele bancare. Rata dobânzii percepută de bancă la creditele acordate poate fi o modalitate efectivă de finanţare indirectă a riscurilor. În stabilirea nivelului minim al ratei dobânzii pe care o negociază cu clientul, banca poate avea două strategii: tarifarea la cost sau tarifarea în funcţie de rata solvabilităţii bancare.
În cazul tarifării la cost rata de bază a dobânzii bancare percepute de la debitori este calculată în funcţie de costul resurselor de creditare. Dacă abordarea este cea a pool-ului de fonduri, atunci se foloseşte un cost mediu ponderat al surselor împrumutate. Rata minimă se calculează având în vedere cheltuielile totale (dobânzi plătite şi cheltuieli generale). Dacă se folosesc resurse speciale atunci costul acestora corectat cu cota procentuală de cheltuieli generale (atât cheltuieli directe cât şi indirecte, din contabilitatea analitică) reprezintă rata de bază pentru stabilirea ratei dobânzii percepute. Prima de rentabilitate este calculată în funcţie de rata rentabilităţii financiare (ROE) astfel: unde:
PR: prima de rentabilitate;
t: cota (medie) de impunere;
p: plasamentele.
În cazul tarifării în funcţie de acoperirea cu fonduri proprii (conform normelor de solvabilitate impuse) modelul este doar cu puţin mai complicat.
La aceste rate de bază se adaugă o primă de risc ce exprimă riscul statistic de nerambursare, apreciat pentru fiecare categorie de credite (în funcţie de calitate) pa baza datelor interne din perioade anterioare de timp în condiţii de comparabilitate din punctul de vedere al fazei ciclului economic.
Model de evaluare pe bază de rată a rentabilităţii financiare şi rată a solvabilităţii bancare
Reglementările în vigoare cer ca pentru fiecare 1000 lei active bancare ajustate în funcţie de risc să fie asiguraţi 80 lei fonduri bancare (capital în sens larg). Aceasta înseamnă că fiecare 100 lei capital poate susţine active bancare ajustate în funcţie de risc în valoare de 1250 lei. În acest fel talia unei bănci este limitată de capitalul pe care îl poate atrage sau genera. Aceste restricţii, impuse prin normele privind rata solvabilităţii bancare, le fac pe bănci să realizeze că nu mai pot oferi toate gamele de produse financiare, că nu au suficient capital pentru toate aceste operaţii şi că trebuie luate anumite decizii privind renunţarea la anumite produse şi introducerea sau extinderea ofertei pentru altele, mai puţin „capitalofage”.
Pentru a maximiza rata rentabilităţii financiare (ROE), în contextul actualei legislaţii, banca trebuie să-şi restructureze portofoliile (activele) astfel încât fiecare 1000 lei investită să-i aducă cel mai mare venit posibil. Cu alte cuvinte, trebuie să se renunţe la portofoliile mai puţin atractive, chiar dacă rentabile, dacă ele nu asigură o folosire optimă a capitalului. În prezent şi în viitorul apropiat această evaluare va fi extrem de importantă.
Modelul conceptual de evaluare pe bază de ROE este preluat după Yang (123) dar el este folosit în diferite variante de lucru de majoritatea băncilor mari. Modelul permite stabilirea unui mecanism de fundamentare a preţului pentru oricare produs bancar, în mod individual dar ţinând cont de restricţiile impuse de o maximă fructificare a capitalului disponibil. Criteriul pentru stabilirea acestui preţ adecvat îl va reprezenta nivelul global al ROE pe care banca şi-l propune, un obiectiv – venituri care va atrage investitori şi-i va satisface pe termen lung pe acţionari. Când sunt incluse toate costurile în evaluarea produselor şi când s-a determinat corect necesarul de capital pentru un nou produs, atunci băncile constată că atingerea ROE propus ar însemna să evalueze produsele la preţuri care le-ar face necompetitive. Astfel că acest procedeu de evaluare permite unor produse mai slabe – produse pentru care banca nu are avantaj competitiv – să fie identificate pe parcursul procesului de luare a deciziei.
3.6.5. Reţinerea riscului de creditare; rezervele pentru acoperirea pierderilor la portofoliul de credite
Rezervele pentru pierderi sunt un fond bancar, element al capitalului propriu, alimentat din profitul brut în limita legii şi destinat acoperirii pierderilor cauzate de riscul de nerambursare.
Fondul apare atât în bilanţul băncilor (pasive) cât şi în contul de profit şi pierderi la cheltuielile suportate din profit (provizioane).
Mărimea fondului de rezervă la un moment dat se calculează pe stoc; astfel valoarea fondului la sfârşitul unei perioade se determină adăugând provizioanele la rezerva iniţială şi scăzând pierderile suportate pe parcursul perioadei respective.
Valoarea informaţională a rezervelor pentru pierderi
Băncile îşi măresc fondul de rezervă ori de câte ori devine evident că un credit sau un grup de credite nu pot fi recuperate, atunci când s-a produs o pierdere neprevăzută şi atunci când creşte valoarea portofoliului de credite.
Publicul nu poate fii informat asupra gradului de risc al operaţiilor (de creditare) în care este implicată o bancă, dincolo de informaţiile pe care aceasta trebuie să le publice şi anume valoarea creditelor restante şi a fondului de rezervă. De aceea informaţia referitoare la o eventuală suplimentare a fondului de rezervă este foarte utilă pentru a putea aprecia global calitatea portofoliului de credite; aceasta deoarece ea exprimă punctul de vedere intern al băncii: mai multe rezerve sunt necesare doar dacă se anticipă pierderi mai mari, ceteris paribus.
Astfel spus, în principiu, rezerva se constituie în funcţie de calitatea portofoliului de credite.
Tipuri de rezerve bancare
În scopuri analitice, la multe bănci, rezervele se grupează în:
– Rezerve specifice sau alocate; sunt cele pe care banca le consideră asociate unei anumite grupe de credite sau unui anumit credit. Dacă un credit anume devine mai riscant decât celelalte credite din aceeaşi categorie, atunci banca fie majorează anume rezervele sale pentru acel credit sau alocă o parte din rezervele sale special pentru acoperirea pierderilor potenţiale la acel credit;
– Rezervele generale sunt libere şi pot acoperi orice pierdere.
Această grupare a rezervelor permite o mai bună analiză a necesarului de rezerve.
Altfel, articolul bilanţier este unic: rezerve.
Determinarea mărimii rezervelor bancare
Se face după o procedură ce are caracter normativ (conform normelor băncii centrale) sau autonormativ (conform normelor interne din politica de creditare proprie).
Oricum ar fi, mărimea rezervelor este influenţată de o serie de factori între care:
– Regimul fiscal; dacă se suportă din profitul brut rezervele tind să fie mai mari decât cele finanţate din profitul net;
– Prevederile normative; ele pot impune un anumit mod de constituire a fondului de rezervă care determină direct şi exclusiv mărimea rezervelor (România);
– Calitatea portofoliului de credite şi a mediului economic; în perioade de recesiune rezervele sunt mai mari căci şi probabilitatea de nerambursare este mai mare.
Pentru a stabili volumul fondului de rezervă pentru pierderi la portofoliul de credite se pot folosi, în principiu, mai multe metode de calcul (fundamentare).
Folosirea unui proces constant faţă de valoarea portofoliului de credite se foloseşte în perioade de stabilitate economică şi nu necesită evaluarea prealabilă a riscurilor. Procentul folosit este, cel mai adesea, maximul admis de lege pentru a fi prelevat din profitul brut. Folosirea acestei metode limitează analiza pe care banca trebuie să o facă pentru a determina exact mărimea rezervelor sale şi poate crea următoarele probleme:
– Poate duce la formularea unor obiecţii din partea inspectorilor autorităţii bancare sau din partea experţilor contabili căci estimarea rezervelor trebuie (principial) să se facă pe baza pierderilor anticipate;
– În cazul folosirii repetate, procedura poate duce la acumularea unor rezerve insuficiente pentru a face faţă unei perioade mai îndelungate de criză.
Adoptarea politicii concurenţilor în domeniul rezervelor bancare.
În acest context o bancă îşi stabileşte rezervele în funcţie de nivelul acestora la concurenţii ei, relativ la talia sa. Se poate folosi cu succes căci rapoartele financiare – mai ales ale băncilor mari – sunt accesibile. Se presupune că aceste bănci au investit suficient în prognoza condiţiilor de pe pieţele creditului pentru ca nivelul rezervelor lor să poată fi considerat ca fiind corespunzător. Este o soluţie economică şi care poate da bune rezultate, cu condiţia ca băncile să opereze pe aceleaşi pieţe şi să aibă rentabilităţi apropiate. Cel mai adesea este folosită pentru fundamentarea complementară a nivelului rezervelor şi rareori exclusiv.
Dacă ne bazăm pe experienţa anterioară, atunci mărimea rezervelor se determină pe baza seriilor de date referitoare la pierderile înregistrate în anii anteriori. Este folosită relativ frecvent de băncile mici căci pierderile înregistrate anterior la grupe relativ omogene de credite (ipotecare, personale, pentru cărţi de credit sau cumpărări de automobile) pot oferii o bună estimare a evoluţiei viitoare (în condiţii similare). Interpretarea trebuie făcută cu discernământ căci trebuie selectate tendinţele reale de influenţele sezoniere, precum şi de faza ciclului economic şi eventuala modificare a strategiei manageriale.
Dacă obiectivul principal îl reprezintă optimizarea gestiunii veniturilor, atunci, pentru a nivela variaţia acestora, băncile pot alege anii cu venituri mai mari pentru a face prelevări majore pentru fondul de rezervă. În anii cu rezultate mai slabe din punct de vedere financiar prelevările devin simbolice. Aplicarea acestei metode de determinare a rezervelor poate crea pentru bancă atât probleme de securitate, cât şi probleme cu organismele de control şi experţii contabili. A fost larg folosită de băncile elveţiene până în 1992.
Gestiunea profitului este principial şi problematic similară metodei de gestiune a veniturilor. Obiectivul central devine optimizarea rentabilităţii băncii şi aplicarea acestei metode depinde de regimul fiscal al prelevărilor pentru rezerve. Pentru a limita această practică de falsă imunizare la condiţiile adverse de mediu, de exemplu, băncile mari pot fi scutite de plata impozitelor aferente (prelevare din profitul brut) doar pentru pierderile efectiv suportate.
Analiza creditelor este o metodă analitică, recomandată de autorităţile bancare. Presupune un volum mai mare de muncă – este deci mai scumpă – dar şi o determinare apropriată de nivelul necesar al prelevărilor pentru fondul de rezervă. În principiu acestea ar trebui să fie cât mai reduse (minimul necesar) căci reprezintă cheltuieli; însă faptul că pot avea un tratament fiscal particular şi sunt luate în calcul la determinarea gradului de capitalizare face ca băncile să fie interesate – între anumite limite referitoare în primul rând la rentabilitate – să nu reducă volumul rezervelor.
Volumul rezervelor necesare este estimat pentru fiecare tip de credite apoi însumat şi comparat cu valoarea iniţială a rezervelor. Diferenţa o reprezintă prelevările necesare.
Metoda normativă de stabilire a rezervelor este impusă de autoritatea bancară. Este metoda în vigoare şi în România, din 1994 de când se aplică Normele PNR nr. 3/1994. în funcţie de clasificarea creditelor se impune următoarea structură a prelevărilor obligatorii pentru provizioanele specifice de risc:
- Credit standard: 0%;
- Credit în observaţie: 5%;
- Credit substandard: 20%;
- Credit îndoielnic: 50%;
- Credit pierdere: 100%.
Aceste prelevări au regim de limită minimă, banca putând constitui rezerve superioare dar nu din profitul brut.
