Gestiunea riscului de solvabilitate

Gestiunea riscului solvabilităţii ţine de mărimea fondurilor proprii ale băncii, deoarece indiferent de eficacitatea acţiunilor întreprinse pentru a gestiona riscurile, apariţia pierderilor este posibilă mereu, de unde necesitatea măririi permanente a fondurilor proprii.

Băncile care acceptă un nivel mare de riscuri sunt obligate să-şi consolideze fondurile proprii chiar peste nivelul prevăzut de autorităţile bancare (norma Cooke 8%).

Creşterea fondurilor proprii se poate realiza fie prin emisiune de acţiuni, fie prin prelevări din profit.

Gestiunea riscului de solvabilitate se va efectua prin titlurizare. Fenomenul de titlurizare aduce importante transformări, dar şi avantaje în domeniul bancar. Posibilitatea băncilor de a-şi revinde creanţele asigură o mare lichiditate activului bancar şi diminuează expunerea lor la riscuri. Ieşirea acestor creanţe permite realizarea de economii ale fondurilor proprii, putând fi orientate spre alte destinaţii. în această ipostază, titlurizarea constituie un instrument de gestiune a bilanţului, permiţând modularea în acelaşi timp a nivelului fondurilor proprii şi a rentabilităţii lor.

Titlurizarea creanţelor constă în cedarea către investitori a unui ansamblu de creanţe. În unele ţări se practică transferul de proprietate prin preluarea creanţelor cedate de bănci de către un fond specializat – de exemplu, Fondul Comun al Creanţelor (FCC) – în schimbul disponibilităţilor constituite prin contribuţia investitorilor. Creanţele titlurizate angajează fluxuri susceptibile de a remunera investitorii potenţiali.

Motivaţiile pentru titlurizare (franceză securitisation) pot fi diferite de la un cedant la altul. Ele se referă, în general, la ameliorarea solvabilităţii, la diversificarea surselor de finanţare, la o concentrare a activităţii asupra prestărilor de servicii şi, în anumite condiţii, la o creştere a rentabilităţii fondurilor proprii.

Finalitatea titlurizării nu este „curăţarea” bilanţului, deoarece activele titlurizate sunt în mod obligatoriu performante.

Avantajul titlurizării, din perspectiva gestionări bilanţului, este acela de a fi un mijloc de economisire a fondurilor proprii. Dar lichidarea creanţelor pentru realizarea de economii de fonduri proprii prezintă un interes limitat dacă operaţiunea implică sacrificiul rentabilităţii. Trebuie, în primul rând, verificat dacă impactul operaţiunii asupra rezultatelor este favorabil. Ori, astăzi, titlurizarea are un impact direct asupra rentabilităţii. Ea nu este numai o sumă de economie a fondurilor proprii, ci constituie, de asemenea, un instrument de gestionare a rentabilităţii.

Pentru a determina în ce condiţii economia fondurilor proprii afectează rentabilitatea, trebuie efectuat un bilanţ al costurilor şi a avantajelor operaţiunii. Pornind de la acest bilanţ costuri-avantaje, trebuie urmărit în ce condiţii titlurizarea permite administrarea fondurilor proprii pentru ameliorarea rentabilităţii.

Compararea costurilor şi avantajelor constă, în definitiv, în compararea costului de refinanţare al bilanţului, ce cuprinde pe cel al fondurilor proprii şi costul global de refinanţare prin titlurizare.

Dacă acesta din urmă este inferior, titlurizarea ameliorează rentabilitatea fondurilor proprii rămase în bilanţ. În această ipostază, titlurizarea constituie un instrument de gestiune a bilanţului, permiţând modularea în acelaşi timp a nivelului fondurilor proprii şi a rentabilităţii.

Un alt aspect important ce trebuie avut în vedere este reducerea riscului fluxurilor angajate pe creanţele originale către investitori. în acest scop, există trei tehnici precum: subdimensionarea, emisiunea părţilor ordinare şi subordonate şi asigurarea.

Principiul unei operaţiuni de titlurizare constă în cedarea creanţelor originale la investitori şi remunerarea prin fluxuri pe care creanţele originale le angajează. Simplă în principiul său, această metodă solicită un dispozitiv tehnic particular astfel încât caracteristicile noilor creanţe să fie atrăgătoare pentru investitori.

Instituţia care cedează creanţe constituie în primul rând un pool de creanţe omogene. Aceste creanţe angajează fluxuri de lichiditate de diverse tipuri: produse financiare, rambursări contractuale, rambursări anticipate. O parte a acestor fluxuri este incertă, având în vedere: falimentul debitorului, evoluţia dobânzii, rambursarea anticipată, dar este posibilă evaluarea acestor evenimente din punct de vedere statistic cu o fiabilitate satisfăcătoare, dacă creanţele sunt suficient de numeroase. Fluxurile viitoare aşteptate de la acest pool de creanţe constituie baza remunerării eventualilor investitori.

În practică, creanţele nu sunt schimbate, dar sunt emise părţi contrapartidă portofoliului de creanţe originale. Aceste părţi sunt cumpărate de către investitori. Operaţiunea este prevăzută să traverseze un Fond al Creanţelor, care deţine în activ pool-ul de creanţe originale şi în pasiv părţile emise în contrapartidă la investitori.

Pentru investitori, combinaţia rentabilitate-risc a părţilor trebuie să fie coerentă cu condiţiile pieţei. A priori, creanţele originale nu satisfac în mod necesar aceste condiţii. Ele au putut fi emise la rate istorice care nu mai au legătură cu ratele curente. Pentru a restabili paritatea cu condiţiile pieţei, trebuie modulate riscurile fluxurilor propuse investiţiilor şi preţul de cesiune al creanţelor. Modulaţia riscului necesită o retragere a fluxurilor originale creanţelor pentru reconstituirea fondurilor promise investitorilor. Se poate că este vorba de o disociere între calitatea creanţelor originale şi calitatea fluxurilor promise investitorilor. Totul depinde de sistemul de acoperire a riscurilor creanţelor titlurizate şi de preţul de cesiune al acestora.

Garanţia şi acoperirea riscurilor. Există câteva tehnici de bază pentru reducerea riscului remuneraţiei către investitori.

1. Subdimensionarea constă în promisiunea făcută investitorilor care’ recumpără părţile pentru numai o parte a fluxurilor angajate din creanţele originale. Dacă aceste creanţe devin riscante, fluxurile angajate prin pool-ul original de creanţe se diminuează. Dar «promisiunea» făcută de investitor nu este afectată atât timp cât aceste pierderi rămân inferioare rezervei de securitate care a fost constituită.

Dacă această subdimensionare este riguros stabilită, atunci fluxurile cuvenite investitorilor sunt practic lipsite de risc.

1. Emisiunea părţilor ordinare şi subordonate constă în împărţirea părţilor emise în contrapartida creanţelor originale în tranşe diferite, de exemplu, o tranşă ordinară şi o tranşă subordonată. Tranşa subordonată este alimentată după tranşa ordinară şi suportă riscul rezidual.

Metoda poate să angajeze mai multe categorii de părţi emise în contrapartida aceluiaşi pool de creanţe originale. Unele concentrează şi altele oferă o rentabilitate aproape sigură. Acestea din urmă sunt mai uşor de negociat şi de vândut investitorilor.

Această tehnică necesită retragerea fluxurilor de către creanţele originale pentru reorientarea lor cu prioritate către diferite categorii de părţi.

Să presupunem că problema este de a proteja părţile contra riscului de „default” al creanţelor originale.

Părţile create în contrapartida creanţelor originale sunt de două tipuri: seniorii sunt fără risc şi juniorii (părţile subordonate) suportă toate riscurile.

Soluţia cea mai simplă pentru anularea riscului părţilor seniori constă io atribuirea tuturor „defectelor” părţilor juniori.

Dacă riscul de „default ” se adevereşte mai slab decât a fost prevăzut, creanţele originale degajează un excedent de rentabilitate faţă de minimul necesar pentru garantarea rentabilităţii investitorilor seniori. Acest excedent creşte rentabilitatea părţilor subordonate. Invers, dacă rentabilitatea efectivă este inferioară rentabilităţii garantate seniorilor, reduce rentabilitatea părţilor subordonate.

Juniorii au rentabilitate incertă, căci ei joacă rolul de „pernă de amortizare” între rentabilitatea garantată la seniori şi rentabilitatea efectivă a pool-ului de creanţe original.

Pentru investitori, rentabilitatea aşteptată depinde de preţul pe care-1 obţin părţile.

Acest preţ trebuie să fie ajustat pentru asigurarea rentabilităţii fără risc la clienţii părţilor seniori şi servirea unei rentabilităţi ce compensează riscul pentru părţile juniori.

„Retragerea” fluxurilor permite, de asemenea, concentrarea asupra unor părţi a riscurilor de naturi diferite. De exemplu, titlurizarea permite protejarea părţilor contra riscului de rambursare anticipată. Acesta este principiul „Mortgage Backed Securities” (MBS) nord-american. Pe scurt, el constă în emiterea de părţi a căror evenimente posibile peste scadenţele creanţelor originale, în condiţia transferării acestor evenimente asupra altor părţi. O soluţie simplă constă în raportarea tuturor rambursărilor anticipate asupra unei categorii de părţi şi în garantarea ratei şi scadenţei pentru aceste părţi.

1. Asigurarea. În mecanismul asigurării, fluxurile sunt garantate investitorilor printr-un contract de asigurare, care are ca scop acoperirea tuturor decalajelor între fluxurile garantate în avans şi fluxurile obţinute pe baza părţilor originale. Evident, cu cât şansele observării decalajelor ridicate sunt mai mari, cu atât mai costisitoare este asigurarea.

Titlurizarea oferă o serie de avantaje financiare care se rezumă la scăderea costului de refinanţare a creanţelor titlurizate. Toţi factorii care concură la scăderea costului de refinanţare sporesc avantajul financiar al titlurizării.

Parametrii cheie ce permit scăderea costului de finanţare prin titlurizare sunt următorii:

• riscul creanţelor originale;
• marjele la titluri de notări diferite;
• economiile de fonduri realizabile;
• montajul: ponderea relativă a tranşelor emise sau costul de asigurare a fluxurilor;
• cheltuielile directe ale operaţiunii şi cheltuieli de gestiune.

Cum toţi aceşti factori intervin simultan pentru fixarea costului operaţiunii, nu există o regulă intuitivă şi generală care să fixeze condiţiile în care instituţia cedantă obţine câştig. Pentru determinarea acestui eventual câştig trebuie detaliată operaţiunea şi cuantificate costurile şi avantajele obţinute.

Reglementări privind solvabilitatea băncii. Reglementarea prudenţială a solvabilităţii băncii se referă la adecvarea (suficienţa) fondurilor proprii la riscurile asumate, fondurile proprii reprezentând ultimul garant al solvabilităţii în faţa ansamblului riscurilor. De asemenea, fondurile proprii reprezintă o referinţă obligatorie pentru toţi indicatorii de performanţă, datorită condiţiei imperative de remunerare satisfăcătoare a acţionarilor. Dacă fondurile nu sunt adaptate la nivelul riscurilor, pentru un motiv oarecare, nici riscul de solvabilitate, nici alte riscuri, nici măsurările performanţelor, nu sunt bine stăpânite. în temeiul legislaţiei în vigoare, fondurile proprii ale unei societăţi bancare sunt formate din următoarele categorii de capital:

• capitalul propriu;
• capitalul suplimentar;

Capitalul propriu se compune din:

• capitalul social vărsat;
• prime legate de capital, vărsate;
• profitul reportat de capital, vărsate;
• profitul rezultat din exerciţiile precedente;
• profitul rezultatului curent;
• fondul de rezervă constituit conform legii;
• fondul imobilizărilor corporale;
• fondul de dezvoltare.

Pentru determinarea capitalului propriu se vor deduce următoarele elemente:

• valoarea neamortizată a imobilelor corporale;
• sumele din profitul exerciţiului curent repartizate pentru dividende şi participarea salariaţilor şi a managerului la profit;
• pierderea raportată din exerciţiile precedente; pierderea exerciţiului curent.

Capitalul suplimentar se compune din: alte rezerve; alte fonduri; împrumuturi subordonate primite (datoria subordonată).

La calcularea fondurilor proprii se vor avea în vedere următoarele:

1. capitalul suplimentar va fi luat în calcul numai în proporţie de cel100% din nivelul capitalului propriu;
2. datoria subordonată va fi luată în calcul numai într-o proporţie de maximum 50% din capitalul propriu şi va trebui să fie în întregime vărsată, să aibă un termen de rambursare de cel puţin 5 ani şi să nu existe posibilitatea rambursării anticipate a acesteia;
3. din totalul fondurilor proprii se vor deduce participaţiile băncii la alte societăţi bancare (sub forma participaţiilor directe sau împrumuturilor subordonate).

Capitalul social minim. Un anumit nivel minim al capitalului social este o condiţie a obţinerii acordului de funcţionare a băncii de la autoritatea de supraveghere.

Suficienţa fondurilor proprii. Creşterea riscurilor bancare în anii ’80 a determinat autorităţile tutelare să se preocupe de această situaţie în cadrul Băncii Reglementărilor Internaţionale.

Comitetul de la Basel, cunoscut şi sub numele de Comitetul Cooke, după numele preşedintelui său, a instaurat o mărime de 8 % a indicelui de solvabilitate, calculat ca raport între fondurile proprii şi activele totale ponderate.

Activele sunt ponderate în funcţie de risc reprezintă totalul activelor societăţii bancare, multiplicate cu o pondere de risc de credit specifică fiecărei categorii de active. în categoria acestor active se include şi poziţia valutară scurtă.

Activele se iau în calcul la valoarea lor netă, respectiv după deducerea din valoarea acestora a provizioanelor specifice de risc constituite.

Solvabilitatea şi gestiunea riscului de capital.

                                  Resursele băncilor = resurse proprii + resurse atrase                      (13.2.1)

1. a) Capitalul propriu (gradul 1):

• capitalul social vărsat;
• fondul de rezervă;
• profitul nerepartizat;
• fondul imobilizărilor necorporale;
• fondul de dezvoltare

1. Capitalul suplimentar (gradul 2):

• împrumuturi subordonate;
• subvenţii pentru investiţii.

Solvabilitatea este capacitatea unei bănci de a acoperi cu capitalul propriu obligaţiile faţă de clienţi.

Acordul de la BASEL (1988) – (Banca Reglementărilor Internaţionale).

                                               Capital de gradul 1                                                                         

                                              –––––––––  ≥ 6%                                        (13.2.2)

                                                   Expunere netă

                                 Capital de gradul 1 + capital de gradul 2

                                –––––––––––––––––- ≥ 8%                    (13.2.3)

                                                       Depunere netă

 

Active ponderate cu riscul de credit (bilanţiere):

• 0% numerar, creanţe de încasat de la guvern, bănci centrale din ţară sau din ţări membre OECD;
• 20% creanţe de recuperat de la administraţiile locale, bănci comerciale din ţară sau ţări membre OECD;
• 50% credite acordate persoanelor fizice garantate cu ipoteci asupra locuinţelor debitorului;
• 100% restul.

Active ponderate cu risc (în afara bilanţului):

• 100% angajamente în favoarea altor ţări, angajamente în favoarea
• clienţilor, titluri vândute cu obţinerea de răscumpărare fermă;
• 50% cauţiuni, avaluri, titluri vândute pentru care nu există opţiunea de răscumpărare fermă;
• 0% titluri sau numerar date în garanţie