Globalizarea economiei – notiuni, cauze si efecte

 

Introducere

Globalizarea este termenul modern folosit la descrierea schimbărilor în societăţi şi în economia mondială, care rezultă din comerţul internaţional extrem de crescut şi din schimburi culturale. Descrie creşterea comerţului şi a investiţiilor datorită căderii barierelor şi interdependenţei dintre state. În context economic, este des întâlnită referirea, aproape exclusivă, la efectele comerţului şi, în particular, la liberalizarea comerţului sau la liberul schimb.

Haosul cu care ne confruntăm astăzi derivă din faptul că, pornind de la dezvoltarea tehnologică şi economică (care nu ar fi fost posibile fără susţinerea dezvoltării intelectualilor europeni, în special), un număr important al activităţilor umanităţii se situează pe o scală şi un orizont atât de mari, încât au depaşit graniţele naţionale, în limitele cărora statele suverane îşi exercită dreptul la guvernare. Acest fenomen a fost denumit globalizare, un termen care ascunde mai multe decât lasă să se înţeleagă. Pe masură ce domeniul activităţilor umane se extinde dincolo de reglementările statului-naţiune, legalitatea şi regulile au devenit prea strâmte.

Noii jucători au trebuit să facă faţă provocării iscate de guvernarea de tip monopol; au apărut corporaţiile multinaţionale, pieţele financiare globale, organizaţiile non-guvernamentale, dar şi organizaţii criminale şi reţele teroriste internaţionale.

Redusă la conceptele economice, se poate spune că globalizarea contrastează cu naţionalismul economic şi cu protecţionismul. Este înrudită cu economia de piaţă liberă şi neo-liberalismul. Împarte o parte din caracteristici cu internaţionalizarea şi este, deseori, interschimbabilă, chiar dacă unii preferă să folosească termenul de globalizare pentru lărgirea găurilor din graniţele naţionale sau statale. Formarea satului global – o mai mare apropiere între diferite părţi ale lumii odată cu creşterea posibilităţilor de schimburi personale, întelegere mutuală şi prietenie între cetăţeni “internaţionali”, şi crearea civilizaţiei globale.

Globalizarea economică – patru aspecte se referă la globalizarea economică ce indică patru tipuri de fluxuri peste graniţe, şi anume: fluxuri de bunuri/servicii; de exemplu, liber schimb; fluxuri de persoane (migraţia), de capital şi de tehnologie. O consecinţă a globalizării economice este îmbunătăţirea relaţiilor dintre dezvoltatorii aceleiaşi industrii din diferite părţi ale lumii (globalizarea unei industrii), dar şi o erodare a suveranităţii naţionale asupra sferei economice. FMI-ul defineşte globalizarea ca şi “creşterea în interdependenţa economică a ţărilor din întreaga lume, prin creşterea volumului şi a varietăţii tranzacţiilor de bunuri şi servicii peste graniţe, fluxul de capital internaţional mult mai liber şi mai rapid, dar şi o difuziune mai largă a tehnologiei.”(FMI, World Economic Outlook, mai 1997). Banca Mondială defineşte globalizarea ca “Libertatea şi capacitatea indivizilor şi a firmelor de a iniţia tranzacţii economice voluntare cu rezidenţi ai altor ţări”.

 

 

 

 

 

 

 

1. Globalizarea activităţii economice

1.1.Concepte

Ajunşi în anul 2000, data mitică mult timp sinonimă cu viitorul şi care acum este prezentul nostru, cum să nu ne întrebăm asupra stării actuale a lumii?

Fenomenul central este acela că toate statele sunt antrenate în dinamica mondializării. Este vorba de o a doua revoluţie capitalistă. Mondializarea atinge cele mai mici unghere ale planetei, fără să ţină seama nici de independenţa popoarelor, nici de diversitatea regiunilor politice.

Terra cunoaşte astfel o nouă eră de cuceriri, ca în timpul colonizărilor. Dar, în timp ce actorii principali ai precedentelor expansiuni cuceritoare erau statele, de data aceasta ei sunt întreprinderi şi conglomerate, grupuri industriale şi financiare private care înţeleg să domine lumea. Niciodată stăpânii lumii n-au fost atât de puţini şi atât de puternici. Aceste grupuri sunt situate în triada Statele Unite-Europa-Japonia, dar jumătate din ele se află în S.U.A. Este un fenomen fundamental american.

Această concentrare de capital şi de putere s-a accelerat considerabil în ultimii 20 de ani, sub efectul revoluţiilor în domeniile tehnologiei şi informaţiei. Un nou salt înainte va fi efectuat începând cu acest debut de mileniu, cu noile tehnici genetice de manipulare a vieţii. Privatizarea genomului uman şi brevetarea generalizată a ceea ce e viaţă deschid şi noi perspective expansiunii capitalismului. Se pregăteşte o mare privatizare a tot ceea ce ţine de viaţă şi de natură, favorizând apariţia unei puteri probabil „mai … absolute” decât tot ce a putut cunoaşte istoria.

Mondializarea nu vizează atât cucerirea ţărilor, cât cea a pieţelor. Preocuparea acestei puteri moderne nu este cucerirea de teritorii, ca în timpul marilor invazii sau în perioadele coloniale, ci însuşirea bogăţiilor. Această cucerire se însoţeşte cu distrugeri impresionante. Industrii întregi sunt sinistrate cu brutalitate, în toate regiunile. Cu suferinţele sociale care rezultă: şomaj masiv, subfolosirea forţei de muncă, precaritate, excludere. 50 de milioane de şomeri în Europa, un miliard de şomeri şi subfolosiţi în lume . Supraexploatarea bărbaţilor, femeilor şi – mai scandalos – a copiilor: 300 de milioane dintre ei, în condiţii de o mare brutalitate.

Mondializarea înseamnă şi jaf planetar. Marile grupuri devastează mediul cu mijloace disproporţionate; ele scot profit din bogăţiile naturii, care sunt bunul comun al umanităţii, şi fac aceasta fără scrupule şi fără oprelişti. Totul se însoţeşte cu criminalitatea financiară legată de cercurile de afaceri şi de marile bănci, care reciclează sume de peste 1.000 de miliarde de dolari pe an, adică mai mult decât produsul naţional brut al unei treimi din omenire.

Scoaterea la vânzare generalizată a cuvintelor şi lucrurilor, a trupurilor şi spiritelor, a naturii şi culturii provoacă o agravare a inegalităţilor. În timp ce producţia mondială de bunuri alimentare de bază reprezintă peste 110 la sută din necesităţi, 30 de milioane de oameni continuă să moară de foame anual şi peste 800 de milioane sunt subalimentaţi. În 1960, 20 la sută din populaţia lumii celei mai bogate dispunea de un venit de 30 de ori mai mare decât 20 la sută dintre cei mai săraci.

Astăzi, venitul bogaţilor este de 82 de ori mai ridicat. Din cele şase miliarde de locuitori ai planetei, abia 500 de milioane trăiesc confortabil, în timp ce 5,5 miliarde rămân în suferinţă. Lumea merge cu capul în jos.

Structurile statale, ca şi cele sociale tradiţionale sunt spulberate în mod dezastruos. Aproape peste tot, în ţările din sud, statul se prăbuşeşte.

Zonele în afara dreptului şi entităţii haotice neguvernabile se dezvoltă, se sustrag oricărei legalităţi, recad într-o stare de barbarie şi numai grupuri de jefuitori pot să-şi impună legea. Apar pericole de un tip nou: crima organizată, terorismul, reţele mafiote, speculaţii financiare, marea corupţie, extinderea noilor maladii (SIDA, virusul Ebola, Creutzfeld-Jakob etc.), poluarea intensă, fanatismele religioase sau etnice, efectul de seră, deşertificarea, proliferarea nucleară etc.

Deşi, aparent, democraţia şi libertatea triumfă pe o planetă eliberată în bună măsură de regimuri autoritare, cenzurile şi manipulările, sub aspecte diverse, au o paradoxală revenire în forţă. Noi şi seducătoare „opiumuri ale maselor” propun un fel de „cea mai bună dintre lumi”, distrag cetăţenii şi încearcă să-i deturneze de la acţiunea civică şi revendicativă. În această nouă eră a alienării, la ora lui world culture, a „culturii globale” şi a mesajelor planetare, tehnologiile comunicaţiei joacă mai mult un rol ideologic central pentru oprimarea gândirii.

Toate aceste schimbări, rapide şi brutale, îi destabilizează pe liderii politici. În majoritatea lor, ei se simt depăşi ţi de o mondializare care modifică regulile jocului ş i îi lasă parţial neputincioşi. Căci adevăraţii stăpâni ai lumii nu sunt cei ce deţin aparenţele puterii politice.

De aceea, cetăţenii îşi sporesc mobilizarea împotriva noilor puteri, cum s-a văzut la conferinţa de vârf a Organizaţiei Mondiale a Comerţului de la Seattle. Ei rămân convinşi că, în fond, scopul mondializării, în acest început de mileniu, este distrugerea factorului colectiv, însuşirea de către piaţă şi de către sectorul privat a sferelor politice şi sociale. Şi ei sunt decişi să se opună.

Vorbim despre globalizare în trei domenii importante: tehnologie, politică şi economie. Aceste trei motoare au pornit un proces în care distanţa geografică a devenit un factor neesenţial în stabilirea şi susţinerea legăturilor transfrontaliere, a relaţiilor economice, politice şi socio-culturale internaţionale pe care le numim globalizare. Oamenii au devenit conştienţi de acest lucru. De aici, toate reţelele, relaţiile şi dependenţele interumane şi statale au devenit virtual mondiale. Această internaţionalizare potenţială a relaţiilor şi dependenţelor cauzează deficite pe plan democratic, ecologic, social şi al securităţii şi produce efecte cum ar fi schimbarea atitudinilor şi deficienţe administrative.

 

Globalizarea nu este un fenomen în totalitate negativ. Ea este un factor de integrare a omului în comunitatea mondială şi oferă spaţiu de desfăşurare noilor sisteme de guvernabilitate globală şi unei societăţi civile globale.

Globalizarea invită firmele naţionale (STN) să se distanţeze de soarta comună na ţ ional ă , ele nu mai joac ă rolul de „cet ăţ ean”^[1].

Această definiţie poate fi comparată cu alte definiţii ale globalizării (extrase din lucrarea lui Jan Scholte, „O lume globalizată”, publicată în revista lui John Baylis şi Steve Smith, „Globalizarea lumii politice; o introducere în domeniul relaţiilor internaţionale” – Oxford University Press, 1997, pag.15 ).

Globalizarea se referă la toate acele procese prin care popoarele lumii sunt încorporate într-o singură societate mondială, societatea globală (Martin Albrow, 1990).

Globalizarea poate fi definită ca intensificarea relaţiilor sociale în lumea întreagă, care leagă într-o asemenea măsură localităţi îndepărtate încât evenimente care au loc pe plan local sunt privite prin prisma altora similare petrecute la multe mile depărtare, şi invers. (Anthony Giddes, 1990).

Die Globalisierung. este reţeaua globală care a adunat laolaltă comunităţi de pe această planetă, altădată dispersate şi izolate, într-o dependenţă mutuală şi o unitate ale „unei singure lumi” (Emanueel Richter, traducere din limba germană).

Caracteristicile curentului globalizării cuprind internaţionalizarea producţiei, noua diviziune internaţională a muncii, noile mişcări migratoare dinspre Sud spre Nord, noul mediu competitiv care generează aceste procese, precum şi internaţonalizarea statului . făcând din state agenţii ale lumii globalizate (Robert Cox, 1994).

Lumea devine tot mai mult un supermarket global (a global shopping mall) în care ideile şi produsele pot fi găsite peste tot în acelaşi timp (Rosabeth Moss Kanter, 1995).

Globalizarea nu se referă, pur şi simplu, la procesul obiectiv de creştere a intercomunicării. Se referă la conştientul şi subiectivitatea individului, adică la scopul şi intensitatea conştientizării lumii ca spaţiu unic (Roland Robertson, 1992).

Globalizarea este ceea ce noi, cei din Lumea a Treia, am numit, timp de secole, colonizare (Martin Khor, 1995).

Globalizarea se referă la procesul prin care relaţiile sociale devin relativ lipsite de factorii distanţă şi graniţe, în aşa fel încât viaţa umană se desfăşoară din ce în ce mai mult în largul unei lumi văzute ca loc unic (Jan Aart Scholte, 1997).

Noi trăim într-o epocă de transformări radicale. Cel mai bun mijloc de abordare este să te gândeşti la ea ca la o umbrelă globală în curs de construcţie – civilizaţie laolaltă cu diverse subcivilizaţii/pluralism cultural/conflict cultural (Yehezkel Dror, 1998).

Globalizarea aduce după sine o accelerare a ratei şi/sau a nivelului de interacţiune între statele naţionale şi economile naţionale (Baker, Epstein and Pollin, 1998).

1.2. Factori determinanţi ai globalizării

 

Pentru a le descrie este suficient să facem distincţie între cele două cauze principale ale globalizării.

Primul motor este „globalizarea ca o consecinţă a inovaţiei tehnologice”. El cuprinde mai ales tehnologia de informare şi comunicare (T.I.C.). Aceasta are un asemenea impact asupra mobilităţii şi comunicării încât „revoluţia tehnologică” implică şi „o revoluţie socială” şi o avansare clară de la capitalismul industrial către o concepţie (şi o realitate) post-industrială a relaţiilor economice. Alvin Toffler a denumit-o „Al treilea val”.

Al doilea motor al globalizării este hegemonia ideologiei neo-liberale. Ea este în legătură cu trimful ideologiei economice de piaţă, a economizării vieţii, a societăţii de consum şi de distracţie etc. Este un curent ideologic global în care democraţia este considerată soră cu economia de piaţă, iar împreună sunt considerate a forma o echipă câştigătoare.

Bineînţeles că a existat şi mai este încă, o intensă acţiune între globalizarea tehnologică şi cea ideologică. Această interacţiune a dus la globalizarea prin economie şi a economiei însăşi.

Realitatea globalizării poate fi înţeleasă concentrându-ne atenţia asupra acestor două motoare: „noua tehnologie” şi „hegemonia valorilor neoliberale”. Se înţelege că hegemonia neoliberalismului a devenit mai vizibilă şi a căpătat o dimensiune superioară după sfârşitul Războiului Rece. Modelul pieţei libere şi a democraţiei a devenit şi mai convingător din cauza colapsului comunismului. Căderea Zidului Berlinului a părut multora ultima victorie mult aşteptată a echipei occidentale. Totuşi, popularitatea Thacher – ismului şi a Reagan- omiei începuse mai înainte, odată cu economizarea vieţii, adâncirea egoismului, materalismului, iar problemele statelor „social-democratice” occidentale începuseră deja în anii ’70. Văzut din această perspectivă, colapsul comunismului a fost doar un moment important al unui proces „de victorie neo-liberală” care se afla deja în desfăşurare.

 

1.3. Forme de manifestare şi implicaţii ale globalizării vieţii economice Consecinţe şi efecte

 

Pentru a înţelege şi descrie globalizarea, nu este suficient să ne concentrăm asupra primelor motoare şi fenomene care au determinat-o. La fel de importante sunt şi consecinţele şi efectele pe care le produce.

Consecinţele decurg din faptul că îndatoririle tradiţionale ale statului sunt îndeplinite în mai mică măsură. Aceasta, datorită, parţial, faptului că statele, acţionând în concordanţă cu ideologia neo-liberală şi adaptându-se globalizării s-au transformat din „păzitori ai bunului naţional public” în „păzitori neo-liberali ai capitalului privat internaţional”, în funcţie de funcţionarea unui sistem de piaţă liberă mondială. Pe de altă parte, pentru că procesul de globalizare a căpătat forţă proprie, statele devin, în mod obiectiv, mai puţin puternice, mai puţin capabile să îndeplinească îndatoririle „sociale” tradiţionale, cum ar fi redistribuirea bunăstării şi protejarea mediului înconjurător. Mai mult, ele devin mai puţin capabile să îndeplinească îndatoriri necesare capitalului internaţional: asigurarea drepturilor proprietăţii, asigurarea ordinii sociale, lupta contra criminalităţii, asigurarea păcii etc.

Autoritatea statului este legată de apartenenţa la un anumit teritoriu. În cazul globalizării, graniţele devin permeabile, din ce în ce mai multe procese au, în prezent, un caracter transfrontalier, unele nici măcar nu pot fi localizate (deoarece provin din „realitatea virtuală”).

Statelor le este greu, dacă nu imposibil să reglementeze aceste procese care au, uneori, chiar efecte îngrijorătoare asupra economiei, societăţii şi/sau politicii naţionale.

După cum se va vedea, statele îşi recâştigă o parte din capacitatea de guvernare prin afirmarea autorităţii la un nivel superior, în instituţii politice regionale şi în organizaţii interguvernamentale. Totuşi, putem afirma că este în scădere capacitatea şi voinţa de a guverna.

Acest lucru reprezintă o ameninţare pentru calitatea vieţii într-o lume globalizată, deoarece duce la patru „deficite de guvernare” majore: social, democratic, ecologic şi de securitate.

Deficitul social

Există un deficit social, sub două aspecte. Mai întâi, globalizarea invită statele să creeze „avantaje naţionale comparative” cu alte state, care favorizează companiile transnaţionale şi investitorii. Încercând să creeze un climat economic naţional competitiv, statele riscă să se trezească implicate „într-o cursă spre abis”. Se renunţă la măsurile de protecţie socială; se micşorează taxele pe capital, pe venituri şi pe profitul uşor transferabil în altă zonă geografică; se micşorează alocaţiile pentru cei nevoiaşi şi astfel creşte discrepanţa dintre săraci şi bogaţi în ţara respectivă.

De asemenea, globalizarea mai ridică şi problema „echităţii internaţionale”. Există o relaţie intrinsecă între spaţiul economic şi spaţiul social referitoare la aspectele de redistribuire. O economie de piaţă organizată provoacă probleme sociale în ceea ce priveşte redistribuirea produsului intern brut, înţelegând prin aceasta că se cere o anumită echitate în distribuirea acestuia. Acum, când spaţiul economic se globalizează, chestiunea socială se globalizează şi ea. Astfel, globalizarea invită la lărgirea (teritorial vorbind) problemelor de redistribuire dar, în acelaşi timp, globalizarea slăbeşte potenţialul pentru redistribuire din cauza primatului pieţei asupra statului.

O altă problemă socială este dificultatea de a crea suficiente locuri de muncă. Ea are doi factori determinanţi. Mai întâi, din cauza inovaţiilor tehnologice se schimbă structura pieţeimuncii: locurile de muncă slab plătite pentru forţa de muncă necalificată sunt tot mai puţine, dar creşte numărul locurilor de muncă prost plătite pentru cei cu o educaţie mai solidă. Cei fără studii de specialitate sunt excluşi. Acest lucru provoacă o neconcordanţă între forţa de muncă existentă şi locurile de muncă oferite. În acelaşi timp, din cauza globalizării, forţa de muncă venită din ţări mai puţin dezvoltate afectează piaţa muncii din ţările cu mai multe locuri de muncă. Pe scurt, numai cei puternici îşi pot menţine locurile de muncă pentru a avea un venit asigurat. Chiar şi pătura de mijloc a societăţii pierde teren în faţa celor care obţin profituri din capital, a celor care profită de pe urma funcţiilor administrative sau care instruiesc în domeniul noilor tehnologii.

În acelaşi timp, în economiile mai puţin maturizate, mulţi oameni sunt încă excluşi din viaţa economică, trăind în sărăcie şi fiind exploataţi. Nu este vorba doar de venituri. O altă problemă se referă la condiţiile foarte grele de muncă. Mai ales în aşa-numitele zone de comerţ liber, în Sri-Lanka şi Mexic, ca aprope în toate ţările fostei Lumi a Treia, condiţiile de muncă sunt inacceptabil de proaste în comparaţie cu standardele occidentale. Sunt exploataţi copiii, securitatea muncii este, practic, inexistentă, programul de muncă este supradimensionat, libertatea de asociere în sindicate restrânsă, iar plata este insuficientă. Desigur, tocmai acestea sunt ţările unde companiile occidentale îşi pot fabrica mai ieftin produsele şi piesele de schimb. Pentru toate acestea există cifre reale care le dovedesc. Dar deficitul social este, de fapt, mult mai adânc.

Acum, în Occident, oamenii pot vedea nedreptatea care se face muncitorilor din ţările mai puţin dezvoltate, ceea ce determină un sentiment general de nemulţumire.

În ţările mai puţin dezvoltate oamenii iau cunoştinţă, trecător, prin intermediul televiziunii, din filme, din reclame, de „viaţa bogată” din Occident.

Se poate spune că acest lucru accentuează sentimentul de frustrare al oamenilor.

Astfel, spaţiul social devine „unic” din cauza comunicaţiilor transfrontaliere şi circulaţiei informaţiei.

Deficitul democratic

Pe lângă deficitul social, apare şi un deficit democratic, iar noţiunea cuprinde două probleme. În primul rând, democraţiile naţionale slăbesc. Statul este mai puţin capabil să menţină valorile societăţii, astfel politica sa devenind mai puţin credibilă^[2]. Politicienii şi cetăţenii cred şi spun adesea că, guvernarea trebuie să se bazeze pe „vocea pieţei” în loc de „vocea poporului”. Sistemul de instituţii interguvernamentale adânceşte deficitul democratic. Suveranitatea popoarelor, aşa cum este ea garantată de parlamentele naţionale este limitată la politicile naţionale. Cu cât aceste politici sunt înglobate într-un mediu politico-judiciar supra­naţional, cu atât parlamentele îşi pierd din importanţă. La nivelul naţional nu există nici o reprezentare a poporului. În cazul tratatelor internaţionale, parlamentele au doar dreptul de veto. Mai mult chiar, organizaţiile internaţionale nu au parlament, iar dacă au (U.E), puterea parlamentară este restrânsă.

Pe scurt, cu cât nivelul internaţional şi supranaţional capătă mai multă importanţă pentru guvernarea lumii, cu atât se restrânge puterea parlamentelor naţionale şi creşte deficitul de democraţie.

Deficitul de securitate

În al treilea rând, trebuie să discutăm despre deficitul de securitate^[3]. O ameninţare pentru ordinea socială globală în lumea de astăzi o reprezintă violenţa izvorâtă din statele prăbuşite: Rwanda, Congo, Yugoslavia, Etiopia, Somalia, Sri-Lanka,Cecenia,Irak etc. Este dificil pentru comunitatea internaţională să se amestece, în parte din cauza naturii războiului civil, în parte din cauza părerilor împărţite ale comunităţii internaţionale şi în parte din cauza că intervenţia în războaie civile este limitată de Carta O.N.U. numai la acele situaţii care pun în pericol stabilitatea internaţională.

Acest deficit de securitate cauzează problema refugiaţilor. Oamenii din statele respective caută adăpost în zone mai sigure. Numărul refugiaţilor creşte cu repeziciune, iar pentru ţările de destinaţie este adesea foarte greu să determine dacă solicitantul de azil este refugiat politic sau economic. Deşi tocmai ţările mai bogate se plâng mai puternic de dificultăţile create de problema refigiaţilor, de fapt sunt mai asaltate ţările înconjurătoare (mai sărace) care trebuie să facă faţă valului de refugiaţi.

Securitatea este ameninţată şi de creşterea criminalităţii internaţionale şi de „supravieţuirea criminalităţii naţionale”. Prima este desfăşurată de organizaţii criminale profesioniste care folosesc cu succes tehnologia avansată şi libertatea de mişcare, a doua este activitatea membrilor lumii interlope din toată lumea care sunt excluşi de la uzufructul globalizării. Ambele ameninţă ordinea socială, dar necesită măsuri de contracarare diferenţiate.

Deficitul ecologic

În ultimul rând, există şi un deficit al mediului înconjurător. Mediul natural al planetei se deteriorează rapid. Cauzele principale sunt efectele externe negative ale producţiei economice şi consumului. Aceste efecte cresc direct proporţional cu creşterea economică globală. Situaţia este cu atât mai greu de stăpânit, cu cât statele au standarde ecologice diferite. În economia globală este mai atractivă din punct de vedere economic posibilitatea de a aplica standarde cât mai scăzute (şi nu numai cu privire la mediu, ci şi la sănătate şi condiţii de muncă), deci se manifestă o presiune de sus în jos. Statele se concentrează asupra „guvernării economice” şi tind să neglijeze problemele ecologice. În plus, multe probleme de mediu nu sunt numai pe plan naţional, ele având un caracter global. Statele naţionale nu se simt răspunzătoare pentru ele, dar nici nu există un organism internaţional suficient de puternic care să poată proteja eficient Pământul împotriva „consumului autodistructiv” al speciei umane.

Evoluţiile şi reacţiile faţă de aceste deficite fac şi ele parte din globalizarea lumii. Pe lângă consecinţele globalizării, putem observa şi efectele tip reacţie la această globalizare :

• oamenii reacţionează împotriva globalizării imaginilor şi valorilor americane prin sublinierea propriilor rădăcini şi a identităţii locale;
• oamenii reacţionează împotriva primatului tehnologiei şi economiei prin revitalizarea valorilor spirituale şi emoţionale;
• oamenii reacţionează împotriva materialismului universal prin sublinierea valorilor nemateriale;
• oamenii reacţionează la deplasarea capacităţii de guvernare spre zona supra-naţională cerând descentralizarea şi luarea deciziilor la nivel local;
• oamenii îşi manifestă temerile faţă de alienarea crescândă provocată de abstractizarea conţinută de viaţa globalizată;
• oamenii reacţionează împotriva nesiguranţei căutând „un ţap ispăşitor” şi cerând „protecţie faţă de străinul înfricoşător” care poate fi un refugiat străin, o cultură străină, un produs străin sau un investitor străin.

Aceste reacţii dau procesului de globalizare caracterul său dialectic. Unele dintre aceste reacţii au căpătat o structură instituţională. Nevoia de evoluţie spirituală şi de raportare la supranatural a mişcărilor religioase; vocile împotriva materialismului care se aud din unele O.N.G.; mişcările religioase şi noile mişcări sociale. Teama de înstrăinare se regăseşte în grupările de extremă naţionalistă şi în partidele politice conservatoare. Este interesant de văzut că unele dintre aceste instituţii, întărite de globalizare, capătă capacitate de guvernare suprastatală în cadrul societăţii globalizate.

Globalizarea tehnologică

Progresele tehnologiei au constituit unul dintre cele mai puternice motoare ale globalizării. Mariajul dintre noile tehnologii de informaţii şi comunicaţii (sateliţii şi fibra de sticlă) şi electronica computerelor au ieftenit şi au făcut mai accesibile comunicaţiile. Aşadar, este mai puţin dificil şi scump să comunici la nivel global, ceea ce duce la uşurinţa străbaterii distanţelor. Noile tehnologii au dus, de asemenea, la alte moduri de producţie, comerţ şi relaţii economice, bazate mai puţin pe resurse naturale şi maşini, ci mai mult pe cunoştinţe, servicii şi infrastructuri pentru comunicaţii. Puterea I.C.T. şi impactul ei asupra societăţii au fost cu claritate prezise de Alvin Toffler în cartea sa „Al treilea val.”

Tehnologia informaţiei şi comunicaţiilor (I.C.T.)

I.C.T. reprezintă mariajul dintre computer şi satelit. I.C.T. are un asemenea impact asupra mobilităţii şi comunicării, încât „revoluţia tehnologică” implică şi o „revoluţie socială” şi o mutaţie decisivă de la capitalismul industrial la o concepţie post-industrială (şi o realitate) a relaţiilor economice. Unii spun că trăim acum într-o „societate e-mail”. Prin intermediul e-mail şi al Internet-ului a devenit foarte uşor să iei legătura rapid şi ieftin cu oamenii care trăiesc la mare depărtare. Pe Internet observăm formarea aşa-numitelor „comunităţi virtuale de interese”, care în mare parte îşi împărtăşesc informaţii, dar care pot avea şi o potenţială putere politică. Relaţia dintre I.C.T. şi comunicăţile locale/tradiţii este complexă. Pe de o parte, I.C.T. invită oamenii să capete o privire cosmopolitană a lumii. Pe de altă parte, I.C.T. poate fi văzută ca un forum prin care o persoană îşi poate exprima şi întări identitatea locală, tradiţiile, naţiunea, grupul religios etc.

Globalizarea economică

Majoritatea vede schimbările survenite în relaţiile economice ca fiind principalul motor al globalizării. Din această perspectivă, tranzacţiile economice transfrontaliere au „globalizat” şi alte aspecte ale vieţii noastre. Mondializarea comerţului, producţiei şi consumului, acceptarea generală a economiei de piaţă şi a comerţului liber, precum şi creşterea accentuată a libertăţii de mişcare a capitalului sunt cauzate de globalizarea politică şi globalizarea tehnologică. Noile tehnologii şi introducerea generalizată a democraţiei au făcut posibilă globalizarea economică prin asigurarea unor mijloace noi de comunicare şi prin deschiderea tuturor ţărilor. Pe măsură ce globalizarea economică se extinde, creşte şi numărul companiilor multi-naţionale, precum şi numărul alianţelor strategice între companii din diferite ţări. În acest mod, companiile înţeleg globalizarea ( A se vedea şi consolidarea).

 

 

Consolidarea

Procesul de consolidare se află în plină desfăşurare în zilele noastre. După o perioadă agitată de fuziuni, preluări ostile şi expansiune a reţelei de afaceri, în multe companii se ridică întrebarea cum se pot integra şi coordona în firma lor toate noile achiziţii. Acum, companiile caută căi de a consolida părţile vechi cu cele noi ale companiei în aşa fel încât să se poată obţine o sinergie, o împărţire mai stabilă a pieţei şi profituri mai mari.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

2. Problemele cheie ale mondializării

2.1. Piaţa mondială şi constrângerile sale

Mondializarea economică prelungeşte tendinţele apărute încă în secolul XVII, dar ea inversează în prezent raportul dintre condiţiile interne şi cele externe ale activităţii economice. Prin orientarea lor generalizată spre exterior, sistemele de producţie, şi deci schimburile comerciale, se organizează din ce în ce mai mult în funcţie de inputuri, echipamente tehnice, debuşee, reguli ale competitivităţii ce acţionează într-un spaţiu mondializat. Condiţiile particulare ale fiecărei ţări, definite într-un spaţiu şi un timp specifice, nu mai intervin decât într-o formă subsidiară, în calitate de „variabile” a căror acţiune se încearcă a fi redusă la minimum. Ne aflăm mai puţin în faţa unui „imperativ mondial”, care se impune în domeniul economic venind din exterior, şi mai mult în faţa unei situaţii de coeziune sistemică, în cadrul căreia firmele transnaţionale sunt actorii privilegiaţi, iar „agregatele” mondiale (cursul de schimb al devizelor forte, preţul materiilor prime, dobânzile bancare) sunt principalii indicatori.

Economia a fost „descătuşată” la scara întregii lumi, respectiv a devenit un scop în sine, un sistem căruia i se supun toate celelalte domenii ale vieţii sociale. Trebuie plătit însă preţul pieţei mondiale, iar nota este foarte încărcată. Mondializarea înseamnă expropierea producătorilor, supuşi de acum înainte unui sistem asupra căruia nu mai au nici un control; domesticirea consumatorilor, a preferinţelor şi obişnuinţelor lor; fragilitatea ce rezultă din instabilitatea condiţiilor tehnice şi comerciale, care prevalează la scară mondială. Între timp, s-a creat şi un spaţiu mondializat al corupţiei şi traficului: deturnare şi spălare a profiturilor parazitare publice şi private, droguri, deşeuri, tablouri furate, comerţ cu specii rare de animale.

Totuşi, contrar discursului privind liberalizarea integrală, legile pieţei nu se stabilesc prin simplul joc spontan al economiei. Globalizarea se sprijină pe structuri de intervenţie autoritară, ce acţionează la scară mondială: „directoratul” celor şapte state cele mai industrializate (G7, devenit G8), „normele de ajustare structurală” ale F.M.I., acţiunea cu „valoare de reglare” desfăşurată de Banca Mondială.

2.2.  Comunicaţiile mondiale

„Planeta cablată”, „tehnocosmosul”, „ţesătura” fluxurilor şi reţelelor de transport şi comunicaţii dau naştere la o interconexiune generalizată ale cărei efecte sunt complexe. Progresul tehnic şi cultural este pozitiv: extinderea planetară a informaţiei, dilatarea orizontului mental, răspândirea mondială a cunoştinţelor (medicale, de pildă), apariţia unui imaginar comun şi a unui fond cultural mondializat.

Totuşi, dacă ne lăsăm amăgiţi de succesele tehnice (proiectarea mentală în spaţiu extraterestru) şi de euforia fuziunilor („creierul planetar”), pierdem simţul perspectivei, al proporţiilor, şi mai ales, al urgenţelor. Nu mai putem stabili priorităţile politice şi sociale, iar perceperea responsabilităţilor hic et nunc (aici şi acum, pe nepregătite) dispare.

De reţinut lansarea în luna mai 2003 a primei navete interplanetare ca efect al colaborarii europene pentru cercetarea spaţului planetei MARTE şi transformările pe care le vor aduce în societatea internaţională, în caz de reuşită, informaţiile culese de pe acest spaţiu, sau proiectilul trimis de sonda spaţială americană Deep Impact care a explodat la contactul cu cometa Tempel 1, chiar la 4 iulie 2005, ziua naţională a S.U.A., aşa cum era programat. NASA a confirmat impactul şi a transmis primele imagini ale exploziei.

Aflată la 500 km de cometă şi la peste 400 milioane km faţă de Terra, sonda Deep Impact are misiunea de a cerceta, inclusiv pornind de la particulele răspândite în spaţiu de explozie, structura şi compoziţia chimică a cometei.

Proiectilul de 369 kg, având o putere echivalentă cu aceea a cinci tone de dinamită, a pătruns până în miezul cometei.

 

 

 

 

2.3. Societatea planetară duală

 

Acest model de dezvoltare unică şi constrângătoare este reproductibil, dar nu generalizabil. De aici decurg dezavantajele „dezvoltării mimetice”. Pe de o parte „noii olimpieni” ai planetarei jet-society, pe de altă parte, miliardul de fiinţe umane aruncate în sărăcie, aşa cum este ea definită de Banca Mondială. „Noua sărăcie” mondială este structurală şi face parte din sistem. Oraşul, din ce în ce mai uniformizat şi banalizat, este, prin excelenţă, locul unde se manifestă modernitatea. Creşterea rapidă a oraşului merge mână în mână cu polarizarea sa între insule de privilegiaţi şi imense periferii dezmoştenite. Valorile propuse lumii de către Occident (întreprindere, creştere, profit etc.) nu numai că nu sunt accesibile marii majorităţi a oamenilor, dar le apar acestora total lipsite de sens.

Fluxurile migratoare mondiale trebuie, la rându-le, să fie analizate ca o expresie a slăbirii şi a polarizării generate de mondializare. Piaţa mondială a muncii ? Sau mai curând dezrădăcinare socială şi culturală la nivel planetar ?

Piaţa mondială, prezentată drept marele administrator al afacerilor, este neputincioasă în faţa pericolelor sociale planetare (o nouă sărăcie, migraţii, exoduri, periferii gigant, droguri etc.), care sunt tot atâtea bombe cu explozie întârziată ale căror efecte se agravează pe măsură ce sunt tot mai diversificate. Un exemplu dintre miile de situaţii aberante şi insuportabile create de „creşterea” pieţiei mondiale şi inegalităţile dintre Nord şi Sud: traficul de organe vii cumpărate din Sud de clinici „avansate” din Nord. Progresul cunoştinţelor medicale se transformă în dezastre umane, de fapt în decalaje între Nord şi Sud.

 

2.4. Criza ecologică globală

 

Degradarea „bunurilor comune” ale umanităţii (apă, aer, sol) decurge din epuizarea resurselor neregenerabile şi, concomitent, din faptul că ritmul de exploatare impus de piaţa mondială este incompatibil cu ritmurile naturale de refacere a surselor de apă, pădurilor, solului. Riscurile şi dezastrele s-au globalizat şi ele: viruşi, paraziţi ai regnului vegetal, răspândirea mondială a efectelor exploziei de la Cernobîl şi a pneumoniei atipice. De ce toate semnele au trecut „la roşu” în acelaşi timp: atmosferă, păduri, ape? Ciocnirea dintre sistemul tehnico-financiar mondial şi ecosistemul global afectează întreaga planetă. În faţa acestei a doua serii de pericole globale, piaţa mondială se dovedeşte la fel de inoperantă ca şi în faţa crizei sociale planetare. Conştientizarea acestui fenomen este la rândul ei planetară şi depăşeşte mişcarea ecologistă.

Încă din 1989, Organizaţia Naţiunilor Unite (ONU) a adoptat o rezoluţie (nr. 45/33) care abordează problema ecologică. În 1990 şi 1992 au avut loc conferinţe la Geneva şi Rio de Janeiro; în 1997, protocolul de la Kioto a concretizat recomandările pentru o activitate planetară. Într-adevar, este cu totul iluzoriu să ne imaginăm că acţiunea unei singure ţări ar putea rezolva problema. Pâna acum, 125 ţări reprezentând 64% din emisiunile de carbon au semnat acest protocol, Rusia fiind ultima dintre ţările semnatare.

Mai rămâne cazul cel mai regretabil, cel al Statelor Unite ale Americii care refuză să semneze protocolul de la Kioto chiar şi în 2005; ele singure sunt responsabile de 36% din totalul emisiunilor nocive, deşi S.U.A reprezintă mai puţin de 5% din populaţia globului. În actuala conjunctură politică (al doilea mandat pentru administraţia W. Bush) dominată de un clan de societaţi petroliere avide şi de integrişti ignoranţi, nu putem deloc spera într-o schimbare radicală a situaţiei.

În afara tuturor inconvenientelor menţionate anterior, efectul politic cel mai semnificativ -al încălzirii planetei constă în informarea populaţiei Terrei că toţi oamenii sunt îmbarcaţi pe aceeaşi planetă şi că aceasta este dominată de un imperiu a cărui stăpânire va trebui repusă cât de curând în discuţie, spre binele întregii omeniri.

2.5. Rolul mondializării în dezintegrarea lagărului socialist

 

Blocul socialist a vrut să joace în propriul avantaj partida mondializării. Acest proiect a luat, succesiv, forma „celei de a doua pieţe mondiale” (Stalin), a „competiţiei între două sisteme” (Hruşciov), a intervenţionismului „spre toate orizonturile” (Brejnev). Dar lagărul socialist nu avea mijloacele voluntarismului planetar. El a sucombat sub povara propriilor eşecuri interne şi a presiunilor şi constrângerilor mondializării al cărei centru este Occidentul capitalist: legi ale pieţei şi concurenţei, noi necesităţi individuale, efectele reţelelor mediatice din Vest, trezirea ideilor democratice. De fapt, Occidentul nu mai jubilează de la prăbuşirea socialismului. Estul va intra şi el în societatea duală pentru care este foarte prost pregătit; el crede că intră în Vest cu steagul sus şi riscă să nu fie decât un al doilea Sud, în faţa căruia Occidentul este la fel de dezarmat ca în faţa celuilalt Sud.

 

2.6. Nord-Sud, o prioritate politică globală

Mondializarea nu a redus, ci a adâncit prăpastia dintre Nord şi Sud. Totuşi, ubicuitatea sistemului a dus la întrepătrunderea generală a unui Nord şi a unui Sud care coexistă pe întreaga planetă. Societăţile avansate îşi au Sudul lor interior (imigranţii), ţările aşa-numite în curs de dezvoltare îşi au Nordul lor exterior (profitorii locali ai mondializării). Societatea dublă planetară nu se mai înscrie în spaţiul geopolitic direct („centrul” şi „periferia”).

Există, astfel, riscul construirii unui nou Zid al Berlinului între Nord şi Sud, ale cărui aliniamente se prefigurează deja în Mediterana, de-a lungul fluviului Rio Grande, în Marea Chinei de Est. Dar, pe termen scurt, Occidentul nu are nici o şansă să-şi apere spaţiul său privilegiat împotriva maselor dezmoştenite ale Sudului. Aceasta este proba adevărului impusă forţelor politice şi curentelor de gândire ale Nordului, atât pe versantul lor liberal, cât şi pe cel social-democrat. Mondializarea pune probleme decisive mai ales Europei, pe măsură ce continentul încearcă să se afirme. Va continua Europa să acorde prioritate relaţiilor ei cu ceilalţi doi poli nordici (Japonia şi Statele Unite), acţionând în numele solidarităţii, dar şi al competiţiei? Sau se va preocupa de soarta Sudului şi de imensa lui mizerie, care constituie o ameninţare şi, concomitent, un scandal. Cum să treci de la un proiect „nordic” la un proiect de societate care să fie operaţional pentru ansamblul umanităţii? Cum să dai prioritate progresului generalizabil (apă potabilă pentru toţi) în raport cu progresele negeneralizabile (automobilul individual)? Nu te poţi lăsa pe seama forţelor spontane ale pieţei, nu te poţi încrede într-un iluzoriu „efect de scurgere” (trikle down), conform căruia progresul (economic, tehnic, politic) înregistrat în Nord se va răspândi în mod natural şi în Sud. Dar „naturală” este mai curând polarizarea Nord-Sud. Pentru a opri adâncirea prăpastiei care creşte, numai iniţiativele globale cu caracter politic pot spera să aibă succes.

 

2.7. Contradicţiile noii ordini mondiale şi criza societăţii internaţionale

 

Coeziunea sistemică a pieţei mondiale lasă marilor puteri un câmp de activitate autonomă. Dar leadership-ul japonez (şi german, într-o oarecare măsură) nu este de aceeaşi natură cu leadership-ul american, întrucât se înscrie într-o globalitate economică, şi nu într-un spaţiu mondial militaro-statal. Excluse în 1945 din acest spaţiu militaro-statal, Japonia şi Germania au extras de aici un avantaj imens şi total neprevăzut. Ascensiunea lor s-a efectuat într-o altă direcţie, conform unei alte logici. Neputincioase în faţa noilor pericole mondiale, roase în interior de criza socială, constrânse să lase Japonia „să le cumpere”, Statele Unite s­au repliat asupra vechiului lor sistem de putere şi au făcut un important efort pentru a-i menţine acestuia legitimitatea: Japonia şi Germania s-au arătat dezinteresate de războiul împotriva Irakului. Acest război a făcut ca în Vest să se confrunte două logici diferite asupra mondializării.

Un alt contrast este cel din Vietnam, unde Statele Unite au lansat o ofensivă împotriva comunismului, acuzat de subversiune în „lumea a treia”. În Columbia, Washingtonul nu poate duce împotriva drogului decât o bătălie defensivă. Ce pot Statele Unite să facă împotriva degradării interne a propriei lor societăţi şi a faptului că, potrivit legilor înseşi ale pieţei mondiale, frunzele de coca sunt mai rentabile decât culturile „convenabile” ? Proiectul iniţial al Naţiunilor Unite a trebuit retras („Noi popoarele lumii…”).

Evident, statele rămân actorii de neînlocuit ai vieţii internaţionale. Ele au autoritate tehnică şi simbolică; au mijloacele de a acţiona. Şi totuşi, a încredinţa gestionarea afacerilor comune ale lumii unor structuri de cooperare bazate numai pe state apare ca o soluţie de două ori inoperantă. Ataşate ficţiunii „suveranităţii” lor, statele sunt înclinate să acorde prioritate acesteia în raport cu mizele globale. Spaţiul politic mondial organizat sub formă de state este decalat, descentrat în comparaţie cu statul economic, deci unificat. Ar trebui oare lărgită competenţa organismelor mondiale existente (în primul rând a Consiliului de Securitate)? Ar trebui creată o „Înaltă Autoritate” mondială de urgenţă? Şi, mai ales, în ce condiţii?

Societatea „internaţională” este, în fapt, un sistem interstatal. Poate Sudul accepta şi suporta, în domeniul politic, deciziile („ingerinţa”) luate de organismele în cadrul cărora Nordul păstrează o voce preponderentă?

Ce se va întâmpla cu reconstrucţia Irakului după război? Cine îl va judeca şi care va fi finalul procesului lui Sadam? Care va fi soarta Curţii Penale Internaţionale? De ce vor face excepţie competenţei acestei Curţi numai militarii americani?

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

3. Globalizare şi naţionalism

3.1.   Statul naţional şi democraţia într-o lume în curs de globalizare

În cadrul studiului globalizării se pune problema efectelor pe care aceasta le are asupra capacităţii de guvernare şi a rolului statului. Mulţi autori pretind – unii cu entuziasm (Ohmae) alţii cu regret (Strange) – că statul pierde teren. Alţii, cum ar fi Sassen, iau o poziţie mai nuanţată spunând că, într-adevăr statul este mai slab în privinţa îndeplinirii rolurilor sale tradiţionale (cum ar fi redistribuirea), dar că, în acelaşi timp, el câştigă putere în exercitarea funcţiilor politice (cum ar fi protejarea drepturilor contractuale/a proprietăţii private, crearea standardelor internaţionale care să reglementeze comerţul/investiţiile internaţionale etc.). Toţi autorii subliniază importanţa guvernării prin intermediul instituţiilor interguvernamentale (I.G.O.). Ele toate ţintesc spre acoperirea deficitului de securitate internă şi externă care ameninţă toate statele.

3.2.  Internaţionalizarea legii şi noua guvernanţă în contexul recesiunii mondiale

După cel de-al doilea război mondial, numărul statelor independente a crescut foarte mult. Aceste state naţionale democratice de pe tot globul aveau nevoie de reguli comune pentru a reglementa procesele şi activităţile care se desfăşurau dincolo de graniţe sau pe plan interstatal. Această necesitate a condus la un proces de internaţionalizare a dreptului. Reglementările internaţionale întruchipate în documente ca Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, precum şi în tratatele internaţionale de toate felurile, limitează suveranitatea statelor naţionale. Totuşi, acest lucru are loc numai după ce statele însele au acceptat reglementările respective şi după ce ele au ratificat aceste tratate. Mai mult, statele joacă un rol hotărâtor în implementarea tratatelor în ţările lor.

Un pas istoric a fost făcut când instanţele de judecată (pentru a sprijini implementarea dreptului internaţional) nu numai că au pronunţat hotărâri cu privire la state (practicarea „drepturilor” pe verticală), dar şi pe orizonatală (între cetăţeni, între unităţile sociale responsabile). Astfel, statele permit autorităţii judiciare externe să „ia contact” cu cetăţenii sau instituţii de pe teritoriul lor. Deci, astfel, statele renunţă (cel puţin parţial) la pretenţia de teritorialitate, respectiv pretenţia de suveranitate teritorială.

Procesul de democratizare a fost stimulat şi datorită inovaţiilor tehnologice, în special în noul domeniu al Tehnologiei informaţiei şi comunicaţiilor (Information and Communication Technology – I.C.T.). Posibilitatea de a viziona măsurile nedemocratice luate în ţările îndepărtate provoacă atenţia şi indignarea comunităţii internaţionale, fapt ce determină statele să se abţină de la legături de prietenie şi economice cu ţările nedemocratice. Acest lucru, la rândul său, slăbeşte poziţia ţărilor nedemocratice în sistemul interstatal şi pe piaţa mondială (fără a uita că vorbim despre un scenariu ideal !). De asemenea, şi forţele interne care se opun regimurilor dictatoriale capătă putere datorită I.C.T., deoarece prin intermediul acestor mijloace noi de comunicare pot obţine sprijin, sfaturi şi consultaţii peste graniţe. Uşurinţa cu care circulă informaţiile îngreunează sarcina regimurilor totalitare de a ascunde faptele şi informaţiile faţă de cetăţenii lor. În consecinţă, tot mai multe regimuri dictatoriale se prăbuşesc. Recenta internaţionalizare a vieţii economice măreşte necesitatea unui drept civil internaţional: de exemplu, arbitrajul şi standardele internaţionale. Dreptul civil internaţional tinde să se limiteze la relaţiile pur economice. Subiecte, cum ar fi securitatea, echitatea şi ecologia sunt considerate a fi îndatoriri principale ale statelor naţionale. În continuare se poate vedea dezvoltându-se o democraţie internaţională, cu reguli morale şi reglementări economice mai pragmatice, stabilite în declaraţii universale, convenţii internaţionale şi tratate internaţionale. Reglementările sunt implementate de statele naţionale, dar şi de instanţele inter şi supra-naţionale, tribunale şi organizaţii. Dezvoltarea suveranităţii oamenilor, a unui sistem mondial de democraţie care include toată omenirea devine vizibil, de asemenea, în creşterea ponderii organizaţiilor internaţionale cum ar fi N.A.T.O., Organizaţia Mondială a Comerţului, Comisiile O.N.U. etc. precum şi în tendinţa, mai recentă, a reorganizării.

Statul naţional democratic este un concept maturizat, în timp ce democraţia statelor naţionale nu este (încă). Totuşi, unele probleme sunt deja clare, bine conturate şi acceptate de actorii intrenaţionali:

• din ce în ce mai multe state din sistemul interstatal devin democratice;
• reglementările din interiorul acestui sistem interstatal devin mai dense, cu declaraţii internaţionale, convenţii etc.
• creşte numărul organizaţiilor politice (cărora le este atribuit „dreptul de guvernare”) la un nivel superior statului.

Acest sistem de guvernare comun al statelor naţionale şi al organizaţiilor internaţionale are neajunsurile sale. După cum s-a văzut în prima parte, guvernarea realizată de state şi de sisteme interstatale suferă un deficit de securitate, social, ecologic şi democratic.

Această constatare i-a uimit pe oamenii de ştiinţă: cum se vor putea dezvolta democraţiile şi sistemul interstatal într-o lume în curs de globalizare dacă sistemul interstatal nu oferă destulă posibilitate de guvernare pentru a realiza valorile şi calitatea vieţii în lumea globalizată ? În teorie, au mai fost formulate patru modele alternative de guvernare:

*          primul este cel numit „renaşterea lui Adam Smith”, care s-ar putea traduce prin „ai încredere în piaţă, iar statele şi celelalte instituţii politice să o tulbure cât mai puţin posibil”;

• al doilea model este numit „fragmentare”. În această viziune, statele se vor întoarce, în cele din urmă la „treburile lor naţionale”. Globalizarea nu va avea succes pentru că vor izbucni conflicte economice, culturale şi/sau politice;
• a treia opţiune este „Pax Americana”. Reţeaua haotică de guvernare mondială actuală va fi structurată de hegemonia S.U.A. Problemele vor fi rezolvate „în modul american” sub conducere americană;
• ultimul model alternativ este „coordonarea globală”. În acest model, statele, instituţiile regionale şi organizaţiile interguvernamentale (I.G.O.) joacă fiecare un rol. În cadrul acestui sistem, guvernele naţionale fiinţează alături de instituţiile de guvernare regionale şi alături de globala O.N.U. Dincolo de aceste straturi geografice, încă mai există linii de demarcaţie care funcţionează, adică, altfel spus, mai există încă guvernare în funcţie de subiectul de rezolvat.

În lumea reală, putem observa un amestec al acestor patru modele. Există tendinţe spre fragmentare şi coordonare, spre liberalizare şi americanizare.

 

3.3. Mondializarea împotriva statului naţional şi a economiilor naţionale

Statul, ca formă socială de organizare, s-a generalizat pe suprafaţa globului mai ales o dată cu decolonizarea. În acelaşi timp, statul-naţiune şi-a văzut anulat exact elementul care a constituit soclul devenirii sale istorice: piaţa naţională. Statele din Nord au pierdut controlul asupra spaţiului economic propriu, iar cele din Sud nu l-au avut niciodată. Şi unele şi celelalte sunt dezarmate în faţa constrângerilor şi a dificultăţilor decurgând din mondializarea economică. Eşti tentat să te întrebi retrospectiv care a fost rolul istoric al mişcărilor de eliberare naţională din anii 1950-1970. Acestea vizau cucerirea, în colonii, a puterii statale deţinute până atunci de Marea Britanie, Franţa, Olanda, Portugalia. Dar, de fapt, structurile statale independente, care au rezultat din aceste lupte, sunt mult mai deschise în faţa mondializării decât fostele puteri coloniale. Noile state sunt neputincioase în faţa acestor forţe mondiale. Fostul stăpân colonial, identificabil din punct de vedere politic, s-a dezagregat în faţa unui nou stăpân multiform şi a cărui hegemonie nu se mai înscrie în sfera statală, ci în cea a pieţei. Statele, mai ales cele din Sud, sunt obligate să gestioneze prăbuşirile sociale ale mondializării, asupra cărora nu au nici un control. Această gestiune se efectuează la scară „naţională”, sărăcie, delincvenţă, şomaj, migraţii . Dar în materie economică, statele nu pot decât să se supună tendinţelor majore ale mondializării, fie în manieră liberală, fie în manieră social-democrată, generând tensiuni pe care totuşi nu le mai stăpânesc. Mondializarea riscă deci să încline balanţa în favoarea forţelor politice conservatoare.

Elocventă în acest sens este Rezoluţia Consiliului de Securitate al ONU privind sancţiunile impuse Irakului.

Consiliul de Securitate al O.N.U. a aprobat în ziua de 22 mai 2003 cu o largă majoritate anularea sancţiunilor economice impuse Irakului timp de 13 ani, iar S.U.A. şi Marea Britanie au obţinut puteri foarte mari în controlul spaţiului Irakului şi resurselor sale petroliere.

Siria, membru al Consiliului, şi-a exprimat opoziţia faţă de rezoluţie, neprezentându-se la vot. În urma unui compromis între Washington şi O.N.U. s-a decis ca modul de implementare a rezoluţiei să poată fi revizuit în interval de 12 luni.

Sancţiunile au fost impuse Irakului de către O.N.U. după invadarea Kuweitului, din

1990.

După data de 22 mai 2003 a fost menţinut doar embargoul privind vânzarea de arme.

După căderea lui Saddam, S.U.A. au susţinut că embargoul nu mai este necesar. Proiectul de hotărâre aprobat acorda S.U.A. şi Marii Britanii largi puteri de a conduce Irakul şi de a vinde resursele petroliere ale acestuia pentru a obţine fondurile necesare reconstrucţiei. De altfel, rezoluţia se referă la cele două ţări sub termenul de „autoritate”, după ce Washingtonul şi Londra au trimis scrisori Consiliului de Securitate în care erau precizate obligaţiile lor în calitate de „puteri ocupante”. Acestea vor fi derulate prin intermediul Fondului de Dezvoltare a Irakului. Documentul cere şi o reconsiderare a datoriilor pe care Irakul le are faţă de Clubul de la Paris. Fondul va avea şi un Comitet Internaţional Consultativ şi de Monitorizare din care fac parte şi reprezentanţi ai O.N.U., ai F.M.I., ai Fondului Arab pentru Dezvoltare Economică şi Socială şi a Băncii Mondiale.

Rolul acestui capitol este de a sublinia efectele globalizării într-o lume care, pe cât de perfectă se vrea, pe atât de imperfectă şi dezordonată este. Poziţia celor mari şi puternici corectează arbitrar, pe zi ce trece, sensul unor noţiuni şi practici de genul celor ce ţin de etică, morală, drept, democraţie, echitate etc. Într-o astfel de lume, în capitolele următoare detaliez instituţii şi noţiuni care scot în evidenţă rolul sancţiunilor economice şi perspectiva lor de a deveni o armă mai periculoasă decât orice concentrare de arme clasice tocmai pentru că acţionează asupra unei lumi bazate pe globalizare şi mondializare, devin tot „mai unilaterale”, iar iniţiativa şi impunerea sancţiunilor nu pot aparţine niciodată celor mulţi, dar neputincioşi.

S-a ajuns ca deficitele globalizării să fie uneori complementare efectelor sancţiunilor economice internaţionale în zonele şi regiunile unde interesele economice ale marilor corporaţii domină. Exemplific în acest sens zona Golfului, a Asiei Centrale sau a Spaţiului economic extra NAFTA din America Latină, unde deficite de genul celui social, de securitate sau ecologic întăresc efectele unor sancţiuni economice tocmai pentru ca S.U.A. să poată decide soarta acestora şi, în special a resurselor energetice pe care le au. Acelaşi lucru se întâmplă cu influenţa Rusiei în Peninsula Coreeană şi în state din Nordul Africii.

Ceea ce este specific perioadei actuale este că marile corporaţii, societăţi transnaţionale sau companii puternice sunt din ce în ce mai susţinute de statele în care se află societăţile mamă, iar arma economică despre care vorbim nu reprezintă decât preambulul realizat prin acestea în scopul dominaţiei politice directe sau printr-un conflict armat ca în cazul Irakului. Altfel spus, prin aceasta se confirmă din ce în ce mai mult teza potrivit căreia economicul domină politicul.

Proliferarea sancţiunilor economice unilaterale de către guvernele federale, statale şi locale împotriva naţiunilor din lumea întreagă a devenit o tendinţă centrală în politica externă a Statelor Unite în era de după Războiul Rece. În mod ironic, în timp ce lumea se mişcă către o circulaţie mai liberă a produselor, oamenilor şi ideilor şi adoptă modelul American al pieţei libere, politicienii americani , încurajaţi de coaliţia uniunilor de muncă, de luptătorii pentru mediu, de organizaţiile drepturilor umane şi de grupurile etnice au reuşit să împiedice globalizarea printr-o colecţie din ce în ce mai largă de sancţiuni economice. Asemenea intervenţii pe piaţă nu rezolvă poziţia competitivă a companiilor americane prin împiedicarea lor în a face afaceri cu naţiunile ţintă, dăunând comerţului în acelaşi fel în care o fac contingentările şi tarifele tradiţionale.

Concluzii

În prezent în rândul analiștilor vieții economice internaționale contemporane, s-a conturat o largă convergenta de opinii în aprecierea faptului că lumea s-a schimbat profund, că se afla într-o tranziție politica și economică majoră și că deceniul anilor ’90 a fost unul -sub numeroase aspecte- cu totul diferit de cel precedent și deosebit de dificil în privința „administrării” noianului de probleme complexe ivite pe scenă relațiilor economice internaționale.

Procesul de globalizare a economiei mondiale, a început la mijlocul anilor ’80, a căpătat noi valente și adepți în deceniul ’90 și continuă în prezent să se manifeste cu putere deși are de înfruntat concepții regionaliste și naționaliste.

Într-un sens larg, globalizarea economiei mondiale poate fi definită ca fiind procesul deosebit de dinamic al creșterii interdependintelor dintre statele naționale, ca urmare a extinderii și adâncirii legăturilor transnaționale în tot mai largi și variate sfere ale vieții economice, politice, sociale și culturale și având drept implicație faptul că problemele devin mai curând globale decât naționale, cerând la rândul lor o soluționare mai curând globală decât națională.

Abordată din punct de vedere economic și financiar, globalizarea poate fi definită drept întărirea și lărgirea legăturilor dintre economiile naționale pe piața globală a bunurilor, serviciilor și mai ales a capitalurilor.

 

 

 

 

 

 

 

 

Bibliografie

1. Birtalan, Akos. Reconsiderarea pieţelor din Europa Centrala şi de Est. Bucureşti : Editura Expert, 2001. 175 p.
2. Brăilean, Tiberiu. Tiberiu Brăilean. Iaşi : Institutul European, 2004. 352 p.
3. Brăilean, Tiberiu. Globalizarea : Nenumele nimicului. Iaşi : Institutul European, 2005. 352 p.
4. Chirovici, Eugen Ovidiu. Naţiunea virtuală : Eseu despre globalizare. Eugen Ovidiu Chirovici; Prefaţă de Alfred Koska. Iaşi : Polirom, 2001. 143 p.
5. Guillochon, Bernard. Globalizarea : O singură planetă, proiecte divergente. Bernard Guillochon ; [Traducere din limba franceză Luminiţa Popescu ; Ilustraţii Vincent Landrin, Frédéric Mazuy, Marie Vorobieff]. Bucureşti : Enciclopedia RAO, cop. 2003. 127 p.
6. Held, David. Transformări globale : Politică, economie şi cultură. David Held, Anthony McGrew, David Goldblatt, Jonathan Perraton ; Traducere de Ramona-Elena Lupaşcu, Adriana Ştraub, Mihaela Bordea, Alina-Maria Turcu. Iaşi : Polirom, 2004. 576 p.
7. Hirst, Paul. Globalizarea sub semnul întrebării : Economia internaţională şi posibilităţi de guvernare. Paul Hirst, Grahame Thompson ; Traducere din limba engleză: Laura Dragomir. Bucureşti : Trei, 2002. 423 p.
8. Kelly, Rita Mae. Gen, globalizare şi democratizare. Rita Mae Kelly, Jane H. Bayes, Mary E. Hawkesworth, Brigitte Young (editoare) ; Traducere de Alina Pelea şi Nadia Farcaş. Iaşi : Polirom, 2004. 384 p.
9. Lafontaine, Oskar. Nu vă fie teamă de globalizare : Bunăstare şi muncă pentru toţi. Oskar Lafontaine , Christa Müller ; Traducerea din limba germană: Rudolf Gräf. Reşiţa : InterGraf, 1998. 345 p.
10. Martin, Hans-Peter. Capcana globalizării : Atac la democraţie şi bunăstare. Hans-Peter Martin, Harald Schumann ; Traducere şi îngrijire Traian Pleşca. Bucureşti : Editura Economică, 1999. 416 p.

ANEXA 1

Schema globalizării

Momentele mai importante ale evoluţiei globalizării

 

1945 – Ia fiinţă O.N.U. 1945 – Hiroschima

1948 – Declaraţia Universală a Drepturilor Omului

1965 – Publicarea lucrării „STATUL MONDIAL” de Marshall McLuhan

1965 – Criza din Cuba

1968 – Ia fiinţă Clubul de la Roma

1968   – Publicarea lucrării „MOŞTENIREA NOASTRĂ COMUNĂ” de

Arvid Pardo

1969   – Publicarea, de către Clubul de la Roma a lucrării „LIMITELE

CREŞTERII”

• – Conferinţa de la Stockholm cu privire la Mediu
• – Prima criză a petrolului 1975 – Zborul spaţial APOLLO
• – Publicarea cărţii „AL TREILEA VAL” de Alvin Toffler
• – Preşedintele Chinei, Deng Xiao-Ping iniţiază politica uşilor deschise
• – Începerea activităţii în Silicon Valley (expoziţia informaticii) 1985 – Glasnost şi Perestroika lui Gorbaciov

1986 – Publicarea lucrării „VIITORUL NOSTRU COMUN” de Gro Harlem

Brundlandt 1986 – Cernobîl

1989 – Primul „PLAN VERDE” de ocrotire a mediului înconjurător în Olanda

• – Sfârşitul Războiului Rece
• – Declaraţia de la Haga
• – Războiul din Kuweit – „FURTUNĂ ÎN DEŞERT”
• – Conferinţa de la Rio de Janeiro – O.M.C.
• – Publicarea lucrării „SFÂRŞITUL DEMOCRAŢIEI” a francezului

Guehenno

• – Publicarea lucrării „SFÂRŞITUL ISTORIEI” a lui Fukuyama
• – Conferinţa asupra schimbării climei, de la Kyoto
• – Publicarea lucrării „CIOCNIREA CIVILIZAŢIILOR” a lui D. Huntington 1997- Conferinţa de la Kyoto
• – Declaraţia de la Sienna
• – Sumitul G7+1 Genova
• – Atentatul terorist de la 11 septembrie World Trade Center
• – Sesiunea Noului Consiliu NATO – Rusia
• – Războiul din Iraq
• – Publicarea lucrării Igor Ivanov, „Politica externă a Rusiei în epoca globălizarii”
• – Atentatul terorist de la 11 martie din Madrid – Spania
• – Atentatul de la 7 iulie din Londra – Anglia 2005 – Summitul G8 din Irlanda de Nord

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

ANEXA 2

 

„DECLARAŢIA DE LA SIENA – cu privire la criza globalizării economice -SIENA, ITALIA, septembrie, 1998

 

În mijlocul crizei financiare globale, care cunoaşte o adâncire rapidă şi care a atins deja proporţii fără precedent, raportul următor a fost realizat de către Consiliul Director şi de către Comitetul pentru Finanţele Globale ale F.I.G., o alianţă a principalilor universitari, activişti, economişti, cercetători şi scriitori, reprezentând peste 40 de organizaţii, din 20 de ţări. Reuniunea a avut loc la SIENA, în ITALIA, în luna septembrie 1998.

1. Semnatarii acestui material au prevăzut cu mult timp înainte că globalizarea economică a corporaţiilor, exprimată şi încurajată de regulile comerţului şi ale investiţiilor globale, vor conduce la o volatizare extremă a pieţelor financiare globale şi la o mare vulnerabilitate a tuturor naţiunilor şi persoanelor. Aceste reguli au fost create şi impuse de de Fondul Monetar Internaţional (F.M.I.), Banca Mondială, Acordul General asupra Tarifelor şi Comerţului (G.A.T.T.), Organizaţia Mondială a Comerţului (O.M.C.), Acordul de liber-schimb nord-american (N.A.F.T.A) şi alte instituţii globale care supraveghează în prezent guvernele, în ceea ce priveşte comerţul şi investiţiile financiare. Această volatilitate atrage după sine o cădere economică masivă în unele ţări, o insecuritate a tuturor popoarelor, dificultăţi fără precedent pentru milioane de oameni, şomaj, repercusiuni directe asupra condiţiilor de mediu şi de muncă, tensiuni etnice şi rasiale accentuate, şi alte rezultate dezastruoase. Aceste consecinţe se manifestă deja în întreaga lume şi problemele se acutizează zilnic.
2. Soluţiile pentru ieşirea din criză, oferite în mod obişnuit de conducerile instituţiilor comerciale mai sus menţionate, precum şi de liderii celor mai multe state industrializate occidentale, ca şi de bancheri, analişti economici, directori de corporaţii şi economişti -principalii teoreticieni, creatori şi promotori ai activităţilor care ne-au adus în acest punct – nu sunt decât nişte repetiţii, nişte extinderi chiar ale formulelor care s-au dovedit deja dezastruoase, din punct de vedere social, economic, ecologic. Experţii care propun acum soluţii pentru disoluţia financiară, sunt chiar aceia care, nu cu multe luni în urmă, felicitau Indonezia, Thailanda, Coreea de Sud şi alţi „tigri asiatici”, pentru succesul modelului lor economic. Mai târziu, ei au declarat despre criza asiatică că aceasta era doar o consecinţă regională. Se vede clar acum, aceşti experţi s-au înşelat în aproape toate predicţiile făcute.
3. Pentru zeci de milioane de persoane care suferă acum de pe urma acestor experimente, soluţiile experţilor nu oferă nici o deschidere. Populaţii întregi, care aveau înainte hrana asigurată, depind acum de sistemul de proprietate din economia globală, cvasiinexistent. Abandonaţi, oamenii se luptă cu sărăcia, foamea, lipsa pământului, a locuinţei, migrarea. Mulţi au constatat că încercările lor de a se întoarce la modalităţi învechite de a munci – cum ar fi micile ferme locale – sunt imposibile, deoarece vechile terenuri au fost convertite în modele agricole ale corporaţiilor industriale, pentru producţia de export. Dacă înainte cultivau pentru a mânca, acum terenul a fost transformat de corporaţii în surse pentru produse de lux, de exemplu: cafeaua, bovinele, florile, creveţii – care sunt exportate către ţările bogate.
4. Creatorilor acestui program le place să descrie sistemul economic global ca pe o inevitabilă consecinţă a evoluţiei economice, sociale şi tehnologice. Ei au creat aceste măsuri care au centralizat economiile globale care funcţionează după un model de export orientat către liberul schimb, alimentat de o masivă lipsă de reglementări, de privatizare şi de activitatea pieţei libere condusă de corporaţii atât în domeniul comerţului, de lipsa finanţării în ceea ce priveşte mediul, condiţiile de muncă şi normele sociale – ceea ce duce la un gen de imagine utopică în care sunt cuprinşi toţi oamenii din lume. Acum este foarte clar că, ceea ce au gândit ei este o utopie a corporaţiilor. Nici un sistem, al cărui succes depinde de o extindere nesfârşită a pieţelor, a resurselor şi a consumatorilor, sau care nu realizează capital social propriu şi semnificative mijloace de trai pentru toţi locuitorii acestei planete, nu poate spera că va supravieţui timp îndelungat. Tulburările sociale, economice şi ecologice sunt realităţi inevitabile ale acestui sistem.
5. Se cuvine să amintim că actualele structuri ale globalizării nu îşi au punctul de plecare în natură, deşi ele făceau parte dintr-o selecţie naturală, dintr-un proces evolutiv. Globalizarea economică, în forma ei actuală, a fost proiectată, în mod deliberat, de către economişti, bancheri şi de conducătorii corporaţiilor, care doreau să instituie ceea ce, spuneau ei, va fi benefic. Este un sistem artifical, experimental, nu imuabil.

Se poate spune că globalizarea, în forma ei recentă, are chiar şi un loc şi o zi de naştere: Bretton Woods, New Hampshire, 1944. Acolo s-a convenit asupra acestei concepţii, de către principalele naţiuni industrializate. F.M.I., Banca Mondială, O.M.C. şi altele, au constituit instrumente care s-au dezvoltat pe baza acestui plan conceptual, pentru a facilita şi continua acest proces.

Speranţele prea mari au dus la disperări. După 50 de ani, acest experiment se prăbuşeşte. Dincolo de a aduce avantaje economice pentru toţi oamenii, el a adus planeta în pragul unei catastrofe a mediului, a unei crize sociale fără precedent, în care economiile celor mai multe ţări se află în dezordine, în care se înregistrează o accentuare a sărăciei, a foametei, a migrării şi a dislocării sociale. Experimentul poate fi numit acum un eşec.

6. Criza fiind acum evidentă în Asia, Rusia, Brazilia, Mexic, previzibilă, în viitorul apropiat, şi în alte zone, incluzând chiar ţările puternic industrializate din Occident, multe ţări ale lumii au început să recunoască faptul că experimentul globalizării este sortit eşecului. Ei au început să se întrebe dacă globalizarea, mai ales comerţul liber şi fluxul financiar – constituie cel mai bun interes pentru ţările lor, sau pentru celelalte naţiuni. Nu trebuie uitate în acest context unele măsuri de corectare luate recent de China, India, Hong Kong,
   Malayezia, Rusia şi Chile, care, prin diferite mijloace, au încercat să contrabalanseze forţa de destabilizare a investiţiilor private lipsite de reglementări, care s-au dovedit a fi benefice doar
   pentru capitaliştii care le şi promovează. Important este faptul că, naţiunile care au pus, sau care au menţinut un control asupra capitalului, au dovedit un grad mai ridicat de stabilitate şi sunt mult mai în măsură să acţioneze cu succes în interesul propriilor resurse şi a bazei economice, spre binele populaţiei. Noi aplaudăm aceste acţiuni şi invităm cât mai multe naţiuni să studieze şi să adopte un control asupra monedei şi investiţiilor, decât să continue să accepte ceea ce dictează de la distanţă diferite instituţii, care au dovedit că nu ştiu ce fac.
7. Deşi actuala criză tinde să fie numită strict „financiară”, merită să menţionăm că problemele sunt mult mai profunde şi mult mai economice faţă de imperfecţiunile inerente pe care concepţia de economie globală le are ea însăşi. Toate popoarele lumii au fost obligate să devină dependente, în mod tragic, de actele experimentale, arbitrare ale companiilor gigantice egoiste. Acesta este rezultatul regulilor globale care ia adevărata putere economică ţărilor, comunităţilor şi democraţiei cetăţenilor, dând putere, în schimb, speculaţiilor din corporaţii şi din domeniul financiar, care acţionează doar în interes personal. Şi acest lucru a suprimat capacitatea economiilor locale, regionale şi naţionale de a-şi proteja resursele, sănătatea publică şi drepturile omului, ceea ce a lăsat populaţia într-o stare de izolare şi vulnerabilitate, dependentă de mofturile marilor puteri. Este, de asemenea, o situaţie insuportabilă.
8. Există câteva soluţii reale, pertinente, pentru criza financiară actuală şi pentru altele, mai profunde, ale globalizării economice, iar ele ar trebui să includă câteva din elementele următoare:
9. identificarea şi recunoaşterea faptului că modelul actual, proiectat şi pus în aplicare de către instituţiile comerciale globale, este defectuos, şi a faptului că actualele crize constituie rezultatul inevitabil şi previzibil al acestor imperfecţiuni;
10. organizarea unei noi conferinţe internaţionale după modelul celei de la Bretton Woods, care să adune, la aceeaşi masă, nu numai reprezentanţi ai anumitor state, ai bancherilor şi ai industriei, ci şi un număr egal de organisme ale cetăţenilor în fiecare ţară pentru a conveni asupra unui model economic care să se îndepărteze de globalizare şi care să se îndrepte înspre o localizare, care să reconsidere comunităţile şi naţiunile, valorile umane, sociale şi ecologice şi pe care să le plaseze deasupra valorilor economice (şi a beneficiilor corporaţiilor), care să încurajeze existenţa unei suficienţe naţionale şi individuale (în măsura posibilului), incluzând şi „substituirea importului”, şi care să funcţioneze într-un mod democratic şi transparent;
11. să se facă eforturi de a merge mai departe, plecând de la experienţa unor ţări ca Chile, Malayezia, India, şi altele, care au preluat controlul asupra investiţiilor de capital şi asupra speculaţiilor monetare. Încurajarea activităţilor care anulează politicile actuale, care au făcut să sporească libertatea capitalului financiar şi a corporaţiilor transnaţionale, ceea ce a suprimat libertatea individului, a comunităţilor, a naţiunilor de a acţiona în nume propriu;
12. d) anularea imediată a eforturilor îndreptate înspre realizarea Acordului Multilateral asupra Investiţiilor (M.A.I.), sau înspre extinderea Fondului Monetar Internaţional, în scopul de a include elemente ale M.A.I., ceea ce va da şi mai multă libertate de funcţionare capitalului financiar.

În concluzie, semnatarii doresc să explice că nu se opun comerţului internaţional şi investiţiilor sau regulilor internaţionale după care funcţionează, atâta timp cât el completează activitatea economică a statelor-naţiuni pe care acestea o desfăşoară, şi atâta timp cât mediul înconjurător, drepturile omului, dreptul la muncă, democraţia, suveranitatea naţională şi dreptatea socială primează.

„În cazul globalizării este vorba despre tendinţe de adâncire a interdependenţelor pe linie verticală prin internaţionalizarea producţiei, prin creşterea rolului investiţiilor în străinătate şi a relaţiilor financiar-valutare, a liberalizărilor în domeniul schimburilor, inovaţiilor în ştiinţa şi tehnologia comunicaţiilor.

În cazul mondializării este vorba despre tendinţa de creare a unei pieţe unice la scară planetară, după ce piaţa, în sensul legăturii prin interese comune ale cumpărătorilor şi vânzătorilor, a producătorilor de consumatori şi a primitorilor de investitori a parcurs etapele expansiunii de la stat la oraş, de la regiune la naţiune şi de la o naţiune la alta.”^[4]

 

27 S. Dumitrescu , Ana Bal, „Economie Mondială”, Ediţia a Il-a, Editura Economică 2002

 

Corneliu Păltănea, Cristina Andronache, „Organizaţii neguvernamentale, complementaritate politică sau putere?”, Editura Coloana Infinitului, 1999

^[3] Corneliu Păltănea, Cristina Andronache, „Globalizarea – cauză şi efect în lumea contemporană”, Editura I.N.I., a Vl-a Sesiune de comunicări ştiinţifice „România-Instituţii şi valori pentru mileniul trei”, 24 martie

2000

^[4] Sterian Dumitrescu, George Marin, Ovidiu Puiu, „Economie Mondială”, Editura Independenţa Economică, 2003