Habitatul uman este categoria geografică cea mai frecventă, cu continuitate şi dinamism în peisajul geografic al oricărei ţări sau regiuni de pe glob.
Habitatul uman, ca formaţiune teritorială, ne introduce direct în spaţiu şi ne sugerează imaginea diferenţierii tipurilor de spaţii. În cadrul habitatului uman se fundamentează esenţa geografiei, conceptul de abordare sistemică a relaţiilor om-mediu înconjurător.
Habitatul uman exprimă sinteza condiţiilor de viaţă umană, a realităţii social-economice existente la un moment dat. La scara globului, populaţia se împarte în două tipuri majore de habitat: rural şi urban. Între acestea există asemănări dar şi deosebiri fundamentale. Ambele categorii de habitat răspund nevoii de adăpost a omului ca fiinţă biologică şi socială. Totodată expresia concentrată a ambelor forme de habitat şi anume vatra, joacă şi rol de producţie. Dacă elementele comune habitatului rural şi urban sunt mai restrânse, cele care le diferenţiază dau nota dominantă, indiferent de etapa istorică şi localizarea geografică.
În mod obişnuit, aşezarea rurală are un potenţial demografic mai redus decât oraşul. Structura socio-profesională a populaţiei este marcată de dominaţia activităţilor specifice sectorului primar. Sub aspect fizionomic şi edilitar, aşezările rurale se plasează pe o scară valorică inferioară în comparaţie cu oraşul. În cadrul ruralului ritmul muncii este marcat pregnant de ritmul de desfăşurare a proceselor biologice care, ciclic, se convertesc în produse necesare traiului, la modul cel mai general.
Habitatul uman cuprinde totalitatea aşezărilor umane (oraşe şi sate) indiferent de mărimea sau funcţiile ce le îndeplinesc.
În terminologia internaţională, termenul de aşezare este uzitat exclusiv în contextul referirilor asupra colectivităţilor umane ca grupuri biologico-sociale. Pentru alte fiinţe, constituite în colectivităţi mai mari sau mai mici în contextul edificării unui cadru material pentru locuire, se foloseşte termenul de adăpost cu cerinţele lui în funcţie de specia la care se face referire (muşuroi în cazul furnicilor, bârlog în cazul unor mamifere etc.).
Comunitatea umană se sprijină pe unitatea factorilor sociali, materiali, spirituali, culturali şi organizatorici.
Privite lucrurile într-o asemenea manieră, atributul de „umană” nu completează, ci mai degrabă accentuează, întăreşte noţiunea de aşezare. De altfel, atât în literatura noastră de specialitate, cât şi în cea internaţională, denumirea asociativă a fost consacrată. Astfel încât pronunţarea singulară de „aşezare” este fie lipsită de sens, fie incompletă.
În literatura geografică franceză există termenul de „les etablisement humaines” iar în cea anglo-saxonă se utilizează termenul singular cu precizarea modului de abordare: geography ol settlements, geography of rural settlements.
Cu toată această aparentă imprecizie a termenului, habitatul uman se constituie ca o realitate teritorială social-economică incontestabilă.
