Data de 1 mai 2004, momentul aderării de facto a celor 10 noi State Membre, dintre care 8 din Europa Centrală şi de Est, a generat diverse preocupări şi temeri în rândul Statelor Membre ale UE-15, care se vedeau ameninţate de perspective exodului de forţă de muncă din noile State Membre. Se dorea intensificarea controlului fluxurilor migratorii, acordarea statutului de refugiat numai acelor personae care într-adevăr îndeplinesc criteriile Convenţiei de la Geneva şi, nu în ultimul rând, dezvoltarea cooperării între Statele Membre şi cu statele de origine ale migranţilor pentru a putea realiza obiectivele propuse.
Temerile au fost legate de riscul preconizat al unui aflux masiv de persoane în căutarea unui loc de muncă din noile State Membre, considerându-se că o asemenea situaţie va exercita presiuni asupra pieţelor forţei de muncă din “UE-15”, cu efecte nedorite asupra propriilor lucrători (cum ar fi creşterea şomajului sau scăderea nivelului de salarizare).
Statele Membre ale Uniunii Europene s-au confruntat cu diverse evoluţii ale migraţiei forţei de muncă; de aici şi reacţiile diferite ale acestor state privind implicaţiile liberei circulaţii a forţei de muncă din ţările candidate, după aderare. Astfel, vechile ţări de imigraţie, precum Franţa, Belgia şi Olanda au înregistrat valuri importante de lucrători migranţi, însoţiţi uneori şi de familii, în anii `50, `60, până la mijlocul anilor `70. Pe lângă Germania şi Marea Britanie, aceste state gestionează în prezent generaţiile de urmaşi ai imigranţilor şi sunt destul de preocupate de integrarea străinilor şi copiilor acestora pe piaţa muncii şi în societate în general.
La începutul anilor `50, ţările scandinave au înfiinţat Piaţa Nordică, permiţând libera circulaţie a persoanelor, mărfurilor şi capitalurilor în spaţiul geografic determinat de teritoriile Statelor Membre. Aceste state nu s-au orientat spre o politică de recrutare a forţei de muncă străine, dar au acordat prioritate influxurilor anuale de refugiaţi sau alte tipuri de migranţi pe considerente umanitare. Integrarea acestor persoane pe piaţa muncii şi în societatea scandinavă necesită politici adecvate pentru a răspunde cerinţelor specifice ale acestei categorii de populaţie.
Din 1850 până în 1950, ţările din Sudul Europei şi Irlanda au fost considerate printre cele mai mari ţări de emigraţie transatlantică, iar mai târziu cei mai mari furnizori de migranţi în Europa. În prezent, ele au devenit ţări de imigraţie, confruntându-se în cea mai mare parte (cu excepţia Irlandei) cu un mare număr de lucrători ilegali.
În acest cadru extrem de contrastant al migraţiei forţei de muncă, Uniunea Europeană trebuie să stabilească modul de gestionare a migraţiei şi ocupării lucrătorilor migranţi şi să încerce să contureze o politică unitară privind migraţia. Măsurile de restricţionare a migraţiei lucrătorilor care provin din noile state ale Europei Centrale şi de Est, prevăzute a fi introduse de guvernele «celor 15» înainte de 1 mai 2004, au provocat îngrijorarea unor înalţi oficiali comunitari. Comisia Europeană considera că, indiferent de măsurile impuse, acestea trebuie să respecte prevederile Tratatului de Aderare, care stabilesc că Statele Membre nu pot discrimina cetăţenii altor State Membre, pe baza naţionalităţii lor, în favoarea propriilor cetăţeni.
Pentru a evita efectele negative ale migraţiei pentru pieţele muncii proprii, «cei 15» au negociat cu noile State Membre un aranjament tranzitoriu, care restricţionează practic libera circulaţie a forţei de muncă din cele opt noi State Membre din Europa Centrală şi de Est. În funcţie de politicile naţionale de imigraţie, unele State Membre anunţau că vor impune şi contingente. Nivelurile de dependenţă economică faţă de imigraţie în Statele Membre ale Uniunii Europene sunt diferite şi, de aceea, viziunile cu privire la fluxul de imigranţi din ultima decadă (în special solicitanţi de azil, refugiaţi şi minorităţi etnice) sunt diferite.
Teoretic, statele a căror ocupare depinde de fluxurile migratorii, caută flexibilitate şi, mai ales, adaptabilitate la nevoile actuale ale pieţei muncii. În realitate, se observă că ţările cu politici de migraţie selectivă îşi reconsideră strategiile în domeniu, fiind interesate de migranţi mai bine adaptaţi la nevoile pe termen mediu ale pieţei muncii. Această viziune contrastează foarte mult cu abordările din trecut, care se concentrau pe caracterul temporar al migraţiei forţei de muncă. Din punctul de vedere al migranţilor, dreptul la muncă presupune egalitate de tratament, precum şi un statut clar şi nediscriminatoriu, reflectat de salarii egale şi protecţie socială. Programele temporare vizând lucrătorii migranţi nu sunt, însă, suficient de explicite în ceea ce priveşte statutul acordat migranţilor.
Iniţiativa guvernelor Statelor Membre ale UE-15 privind introducerea unor măsuri mai restrictive de acces pe piaţa muncii are la bază interesul lor de apărare a propriilor sisteme de protecţie socială, acestea confruntându-se deja, în majoritate, cu anumite constrângeri, precum şi asigurarea accesului propriilor cetăţeni la locuri de muncă.Motivele cele mai des invocate au fost situaţia economică dificilă şi îngrijorările privind creşterea şomajului.
Măsurile restrictive anunţate au dat naştere la reacţii din partea noilor State Membre, care îşi vedeau afectat unul dintre drepturile fundamentale rezultate din apartenenţa la Piaţa Unică. Statele candidate, actuale State Membre, îşi doreau o deschidere completă şi imediată a pieţei forţei de muncă din Uniunea Europeană, însă au agreat aranjamentul tranzitoriu. În cadrul acestui aranjament, statele candidate pot, de asemenea, să decidă dacă îşi vor deschide pieţele muncii pentru membrii actuali sau viitori ai Uniuniii Europene. În cea mai mare parte, statele candidate au încercat şi încearcă, în special prin relaţii bilaterale, să obţină derogări speciale în cadrul acestui mecanism. Nu se poate vorbi de o poziţie similară a statelor candidate cu privire la restricţiile liberei circulaţii a forţei de muncă impuse de Statele Membre ale UE-15, însă, în general, a fost preferată soluţia aplicării «pincipiului reciprocităţii».
Guvernul Ungariei a anunţat intenţia de a introduce, începând cu 1 mai 2004, măsuri de restricţionare pe piaţa muncii ungare pentru forţa de muncă vest-europeană, în baza clauzei de reciprocitate, ca modalitate de contracarare a demersurilor restrictive ale Statelor Membre. Guvernul ungar a declarat că vor fi aplicate restricţii similare tuturor lucrătorilor din Europa de Vest, piaţa forţei de muncă ungară rămânând totuşi deschisă lucrătorilor din celelalte state în curs de aderare. Polonia a anunţat introducerea unor măsuri de retorsiune similare Ungariei, iar alte noi State Membre şi-au manifestat, de asemenea, nemulţumirea, anunţând posibilitatea unor măsuri restrictive pe bază de reciprocitate. Letonia a iniţiat o dezbatere serioasă cu privire la prestaţiile de securitate socială ce vor fi accesibile pentru muncitorii străini, care nu mai au nevoie de un permis de muncă de la 1 mai 2004. Slovacia, în schimb, a rămas adepta liberalizării maxime a pieţei muncii.
Măsurile “în oglindă” creează şi o nouă problemă juridică deoarece, ca şi cele iniţiale, vor fi discriminatorii, afectând doar State Membre ce au anunţat măsuri restrictive împotriva AC-10, dar nu şi ţările din acelaşi val de extindere. Nu este pentru prima dată când Uniunea Europeană admite în rândul său noi membri cu un nivel de dezvoltare economică inferior celui al membrilor UE. Un exemplu util în analiza impactului economic al actualei etape de extindere îl reprezintă extinderea spre sud din anii ’80 prin aderarea Greciei, Portugaliei şi Spaniei şi consecinţele acestui proces asupra UE, alcătuită la vremea respectivă din 9 state. În termeni macro-economici, mărimea celor 12 state candidate în raport cu UE-15 este aproximativ echivalentă cu raportul de mărime existent la vremea respectivă între Grecia, Spania şi Portugalia la un loc şi UE-9.
Totuşi, din perspectiva migraţiei forţei de muncă şi a factorilor favorizanţi ai fenomenului, trebuie avut în vedere decalajul de venit înregistrat între membrii vechi şi cei noi ai UE. În anul 1980, media PIB-ului pe cap de locuitor din Grecia, Spania şi Portugalia reprezenta 66% din nivelul înregistrat de UE-9. În ceea ce priveşte actualele noi State Membre, media acestui indicator se ridică doar la aprox. 38% din media UE-15.
Din aceste considerente, există două argumente în favoarea tezei potrivit căreia actuala rundă de extindere urma să genereze un potenţial migrator mai ridicat în comparaţie cu extinderea spre sud a UE. Primul este diferenţa de venit, noile State Membre astăzi fiind considerate mai sărace, raportat la UE-15, decât cele trei state sud-europene, la momentul aderării lor, raportat la UE-9. Al doilea argument ia în calcul aspectul geografic. Grecia şi Portugalia nu aveau frontiere comune cu EU-9, iar regiunile Spaniei limitrofe Franţei aveau un nivel de trai relativ ridicat, mult peste nivelul naţional. Pe de altă parte, jumătate din noile State Membre au frontiere comune cu Austria, Germania sau Italia, ceea ce facilitează mişcări de populaţie, mai ales că regiunile lor de frontieră sunt deja relative dens populate. La momentul aderării lor, Grecia, Spania şi Portugalia au avut de aşteptat o perioadă de tranziţie pentru accesul pe piaţa forţei de muncă din UE-9.
Datorită faptului că temerea cu privire la un posibil aflux mare de populaţie pe axa Sud-Nord s-a dovedit nefondată şi doar un număr relativ scăzut de muncitori au migrat, ca urmare a aderării celor 3 state, perioada de tranziţie respectivă a fost ulterior considerabil redusă.
Ca regulă generală, este foarte uşor de observat că statele care au o poziţie mai dură (ex. Austria, Germania) sunt state situate în mare parte în imediata vecinătate a statelor care au aderat la 1 mai 2004 sau a statelor candidate, care intenţionează să adere în 2007. O poziţie relativ similară este adoptată şi de statele cu sisteme de protecţie socială permisive. Pe de altă parte, statele mai îndepărtate geografic (ex. Regatul Unit al Marii Britanii, Irlanda) facilitează un acces mult mai permisiv pentru forţa de muncă din noile State Membre şi candidate.
În decembrie 2003, în Uniunea Europeană erau legal angajate aproximativ 300.000 de personae din noile State Membre, care reprezentau 0,2% din forţa de muncă a UE (circa 6% din totalul forţei de muncă provenite din afară şi angajate în UE, de 5,3 milioane). În Austria, care are cea mai mare pondere de lucrători din noile State Membre, aceştia reprezintă 1,2% din forţa de muncă; în Germania, aceştia reprezintă 0,4%. Germania şi Austria ocupă 70% din forţa de muncă provenită din noile State Membre ale UE, dar chiar şi în aceste două state forţa de muncă din noile State Membre însumează numai 10% din totalul lucrătorilor din afara Uniunii.
Raportul Comisiei Europene privind libera circulaţie a lucrătorilor după extinderea Uniunii Europene din 2004, publicat la data de 8 februarie 2006, care analizează primii doi ani ai perioadei de tranziţie, arăta că “mobilitatea lucrătorilor din Statele Membre ale UE din Europa Centrală şi de Est spre UE-15 a avut în cea mai mare parte efecte pozitive şi a fost în majoritatea ţărilor mai puţin importantă cantitativ decât se prevăzuse. Lucrătorii din UE-10 au acoperit insuficienţele pe piaţa muncii şi au contribuit la o mai bună performanţă economică în Europa. Ţările care nu au impus restricţii din mai 2004 – Marea Britanie, Irlanda şi Suedia – au înregistrat creşteri economice mari, o scădere a şomajului şi creşterea ocupării. În ceea ce priveşte cele 12 State Membre care au utilizat aranjamentul tranzitoriu, statisticile sugerează că unele dintre aceste s-au confruntat şi cu efecte nedorite, precum creşterea nivelului muncii nedeclarate şi falşi lucrători independenţi. La nivelul UE, fluxurile de lucrători au fost destul de limitate.
Conform raportului, numărul de lucrători migranţi şi cheltuielile cu asistenţa socială nu au crescut în mare măsură faţă de 2003. Lucrătorii proveniţi din noile State Membre reprezintă mai puţin de 1% din populaţia în vârstă de muncă din toate statele, cu excepţia Austriei (1,4% în 2005) şi Irlandei (3,8% în 2005). Procentul lucrătorilor migranţi calificaţi este superior celor naţionali. Mare parte din permisele de muncă eliberate în această perioadă au fost pentru perioade scurte sau activităţi sezoniere. Poziţiile statelor au fost, însă, destul de diferite în ceea ce priveşte măsurile restrictive.
Astfel, Suedia şi Irlanda au decis să nu aplice restricţii. Marea Britanie a decis să nu aplice măsuri restrictive ex-ante, dar a adoptat un sistem de înregistrare a lucrătorilor străini. Ca urmare, lucrătorii din noile State Membre (cu excepţia Ciprului şi Maltei) trebuie să se înregistreze în 30 zile de la începerea activităţii în Marea Britanie. Celelalte State Membre au informat Comisia Europeană că urmează să menţină sistemul permiselor de muncă, deşi cu unele modificări.
Danemarca a decis să elibereze permise de muncă pentru aceşti lucrători, cu condiţia să desfăşoare o activitate full-time, iar contractul de muncă să respecte prevederile unui contract colectiv de muncă. Nu este necesară verificarea pieţei muncii, însă lucrătorul migrant trebuie să obţină un permis de rezidenţă înainte să-şi înceapă activitatea în Danemarca. Olanda a adoptat două proceduri: sistemul tradiţional de permise de muncă, cu verificarea pieţei interne a muncii, pentru majoritatea sectoarelor de activitate, dar stabilind anumite sectoare sau ocupaţii exceptate de la aceste prevederi. Lista acestor sectoare şi ocupaţii este revizuită din trei în trei luni. Pentru acestea, permisul de muncă se eliberează în două săptămâni, fără verificarea pieţei muncii. Franţa a menţinut sistemul permiselor de muncă, exceptând domeniul cercetării. Belgia, Finlanda, Grecia, Luxemburg şi Spania au menţinut, de asemenea, sistemul permiselor de muncă. Italia a menţinut permisele de muncă, dar a stabilit o cotă de intrare specială pentru lucrătorii din noile State Membre. Legislaţia portugheză a optat, de asemenea, pentru cotă.
Germania şi Austria au menţinut sistemul permiselor de muncă, cu anumite modificări. În plus, au notificat Comisiei Europene că se vor prevala de prevederile Tratatului de Aderare pentru a impune restricţii privind serviciile transfrontaliere în anumite sectoare sensibile, cu implicaţii asupra circulaţiei temporare a lucrătorilor. Noile State Membre, care au impus restricţii reciproce pentru lucrătorii provenind din UE-15, au fost Ungaria, Polonia şi Slovenia.
În ceea ce priveşte dreptul Statelor Membre de a decide să se prevaleze în continuare de aranjamentul tranzitoriu, Vladimír Špidla, comisarul european pentru ocupare, afaceri sociale şi egalitate de şanse, le-a recomandat să analizeze cu atenţie necesitatea continuării perioadei de tranziţie, în concordanţă cu evoluţiile înregistrate de pieţele interne ale muncii. Cu toate acestea, imediat după publicarea raportului Comisiei Europene, Germania şi-a anunţat intenţia de a menţine măsurile restrictive.
În ceea ce priveşte evoluţiile economice de ansamblu ale UE, este de estimate că nu se vor înregistra “boom-uri economice” semnificative, care să solicite o creştere masivă a necesarului de forţă de muncă, din cauza unei multitudini de factori, printer care:
– efortul financiar semnificativ pentru integrarea de facto a celor zece state devenite membre ale Uniunii Europene de la 1 mai 2004;
– creşterea preţului petrolului pe piaţa mondială;
– o politică monetară echilibrată, vizând stabilitatea preţurilor în zona Euro.
