1. Strategii şi politici de mediu la nivel naţional şi sectorial
Strategia de mediu este reprezentată de totalitatea acţiunilor şi măsurilor politice, economice, tehnice şi sociale destinate conservării şi dezvoltării resurselor naturale şi menţinerii calităţii factorilor de mediu la un nivel acceptabil şi pentru generaţiile viitoare. Menită să asigure transpunerea în practică a noului model de dezvoltare a societăţii umane – dezvoltarea durabilă – strategia protecţiei mediului trebuie concepută astăzi în alternativa, acceptată de tot mai multe guverne, că menţinerea echilibrului ecologic pe plan local, regional sau global este mai importantă decât scopurile politicii social-economice.
Pot fi identificate mai multe considerente care au impus elaborarea unor strategii de protecţie a mediului. Dintre acestea remarcăm:
- Înlocuirea sistemului de acţiuni întâmplătoare, ocazionale, cu acţiuni programatice şi coerente de protecţie a mediului;
- Eliminarea unor contradicţii interne care indicau, pe de o parte necesitatea luării unor măsuri de protecţie a mediului, iar pe de altă parte limitarea acestor măsuri;
- Elaborarea, implementarea şi evaluarea politicii de mediu pe etape, astfel încât să fie posibilă reevaluarea eficienţei fiecărei etape;
- Adoptarea planurilor de acţiune şi de implementare la o anumită scară de timp;
- Alegerea şi formarea unei categorii adecvate de personal, în funcţie de etapa traversată şi de tipul de acţiune;
- Controlul aplicării riguroase a măsurilor stabilite conform acordurilor, autorizaţiilor, normelor şi altor cerinţe legale.
În elaborarea unei strategii coerente şi eficiente de protecţie a mediului trebuie parcurse o serie de etape, care pot fi astfel sintetizate:
- Cunoaşterea în detaliu a premiselor la nivel naţional sau local; aici trebuie avute în vedere: resursele naturale disponibile, starea factorilor de mediu la momentul de referinţă, existenţa surselor de poluare.
- Condiţionalităţi – voinţa politică a factorilor de decizie de a da atenţia corespunzătoare problematicii protecţiei mediului, obligaţiilor circumscrise din asumarea tratatelor şi convenţiilor internaţionale.
- Demararea unor acţiuni premergătoare elaborării strategiei, pentru fixarea corectă a cadrului de acţiune; pot fi citate în acest sens: ecozonarea teritoriului, monitoringul mediului, stabilirea ariilor protejate.
- Elaborarea setului de concepte, principii şi instrumente, care să stea la baza tuturor măsurilor concrete ce se vor include în Planurile Strategice de Acţiune şi de Implementare.
- Fixarea obiectivelor în timp şi în spaţiu, care să permită alinierea României la exigenţele Comunităţii Europene, într-un orizont previzibil de timp.
- Elaborarea documentelor strategice – Planul Strategic de Acţiune Naţional şi a Planurilor de Implementare.
La elaborarea strategiei de mediu, având în vedere dinamismul elementelor sale, precum şi caracterul relativ nou al problemelor în discuţie, trebuie aplicat principiul dezbaterilor interactive. Strategia trebuie supusă unui proces periodic de reconsiderare de tipul: adaptarea continuă – recurgere la propuneri flexibile.
Esenţial în elaborarea unei strategii eficiente de protecţie a mediului este factorul uman. Abordarea problemelor complexe ale mediului cere o cooperare între persoane cu niveluri variate de pregătire şi de înţelegere, de profesii diferite, din diferite structuri şi segmente ale societăţii. În aceste condiţii un stil de muncă interactiv este esenţial şi deosebit de productiv. În stabilirea strategiei, a planurilor de acţiune şi a planurilor de implementare, ce presupun evaluări şi acţiuni inginereşti, abordarea integrată este esenţială. Pot fi menţionate câteva argumente favorabile acestui tip de abordare integrată:
- Evitarea transferului problemei poluării – de exemplu de la un factor de mediu la altul, de la o locaţie spaţială la alta etc;
- Stabilirea priorităţilor – pentru a selecta cele mai importante aspecte şi a se evita astfel luarea unor decizii punctiforme sau elaborate instantaneu;
- Înalta eficienţă – obţinută prin combinarea măsurilor, pentru a ajunge la cele mai bune rezultate cu cele mai mici eforturi.
Atunci când urmează a fi elaborată o strategie, trebuie să se aibă în vedere – legat de metoda abordării integrate a procesului – următoarele aspecte:
- Concentrarea atenţiei numai asupra celor mai importante obiective.
- Stabilirea punctelor şi obiectivelor trebuie însoţită de planuri de acţiune şi planuri de implementare.
- Manifestarea abordării integrate trebuie să se reflecte atât din punct de vedere geografic (integrarea zonală sau locală) dar şi din punct de vedere al atitudinii societăţii implicate (baza juridică, infrastructura administrativă, diverse domenii economice, etc).
În etapele de elaborare şi de finalizare a strategiei de protecţie a mediului, trebuie apelat şi la practica discuţiilor, dezbaterilor – a dialogului real – cu grupurile ţintă. Acestea reprezintă un colectiv relativ restrâns de persoane cu elemente comune din punctul de vedere al domeniului în care îşi desfăşoară activitatea, al preocupărilor sau al poziţiei pe care o pot avea faţă de problematica de mediu.
În cadrul strategiei de protecţia mediului un rol esenţial revine alegerii adecvate a instrumentelor politicii de mediu. Instrumentele pot fi clasificate în funcţie de componenta politică de care aparţin, astfel:
a. Politica reglementărilor globale – Aceasta se referă la ansamblul agenţilor economici de stat sau privaţi, la toate categoriile de cetăţeni. Ca instrumente pot fi citate, printre altele:
- legi cadru generale privind mediul şi componentele sale;
- standarde, norme, limite;
- studii de impact asupra mediului, bilanţuri de mediu.
b. Politica reglementărilor specifice – Acest tip de politici apelează la instrumente de tipul:
- responsabilităţi pentru produse, substanţe şi deşeuri periculoase;
- responsabilitatea riscului;
- dreptul la informare corectă şi în timp real.
c. Politica prin convingere – Este categoria cea mai eficientă, deci este posibil ca efectele ei să aibă ponderea cea mai mare. Dintre instrumentele specifice se menţionează:
- promovarea tehnologiei ecologice şi a cercetării;
- utilizarea mecanismelor de piaţă;
- promovarea conştientizării şi educaţiei.
d. Politica transferului de informaţie – Se utilizează ca instrumente de comunicare socială:
- educaţia;
- mass-media şi relaţiile cu publicul;
- alte sisteme informaţionale accesibile publicului.
e. Politica de stimulare financiară şi economică – Care cuprinde printre altele:
- scutiri de impozite pentru investiţii şi activităţi de protecţia mediului;
- subsidii şi impozite;
- taxe şi penalităţi.
În stabilirea unei strategii care să corespundă situaţiei şi conjuncturii interne, trebuie analizat modul în care vor acţiona instrumentele de politică a mediului, separat şi în diverse combinaţii, şi efectul acestora asupra diferitelor segmente ale societăţii. Trebuie făcută o analiză încă din primele etape de aplicare, dacă instrumentul sau combinaţia de instrumente a fost aleasă corect. Drept criterii pot fi citate:
- Siguranţa atingerii scopului propus;
- Adaptare la specificul poluării şi situaţiei asupra căreia urmează să se acţioneze;
- Facilitarea unei explicări şi unei receptări uşoare;
- Implementarea facilă în cazul situaţiilor în care se decide acţiunea;
- Facilitarea unei evaluări corecte şi suficient de exacte a costurilor şi decelarea responsabilităţilor;
- Realizarea unei prognoze exacte asupra rezultatelor;
- Sprijinirea finanţării politicii de protecţia mediului;
- Stimularea iniţiativei grupurilor-ţintă şi asumarea de către acestea a unor responsabilităţi;
- Obţinerea sprijinului societăţilor civile;
- Coincidenţa cu interesele individuale pe termen scurt;
- Flexibilitatea;
- Stimularea dezvoltării şi integrării unor tehnologii de proces „curate”.
Schematic, strategia de protecţie a mediului poate cuprinde acţiuni globale sau punctuale, aşa cum sunt prezentate în tabelul 1.
În conformitate cu prevederile Legii protecţiei mediului, nr. 137/1995, art. 4, privind „modalităţile de implementare a principiilor şi elementelor strategice” care stau la baza acestei reglementări-cadru, la litera „a”, se menţionează: „adoptarea politicilor de mediu, armonizate cu programele de dezvoltare”.
Strategia de protecţie a mediului în România a definit principiile, direcţiile, obiectivele şi criteriile de identificare a acţiunilor care să conducă la dezvoltarea durabilă, economică şi socială a ţării, în condiţiile tranziţiei spre economia de piaţă. Strategia de protecţie a mediului a fost elaborată de ministerul de resort şi a reclamat elaborarea unui Program Naţional de Acţiuni, care a fost racordat la Programul de Acţiuni pentru Protecţia Mediului în Europa Centrală şi de Est (aşa cum a fost prevăzut în 28–30 aprilie 1993 la Lucerna, în Elveţia), document ale cărui principii generale au fost însuşite şi de România.
Principiile generale ale Strategiei de protecţie a mediului în România sunt:
- Conservarea condiţiilor de sănătate a oamenilor. Acesta este considerat “principiul suprem”, căruia trebuie să i se subordoneze întreaga activitate economică şi socială, întreaga strategie de ocrotire a mediului.
Tabelul 1. Componentele strategiei de protecţie a mediului
|
COMPONENTA |
ACŢIUNEA |
|
1. LEGISLATIVĂ |
1.1 Legi cadru şi legi specifice |
|
1.2 Hotărâri de guvern şi Ordonanţe |
|
|
1.3 Ordine, decizii şi normative |
|
|
1.4 Instrucţiuni şi standarde |
|
|
2. ADMINISTRATIV- INSTITUŢIONALĂ |
2.1 Înfiinţarea unei Autorităţi centrale de mediu, cu structuri administrative în teritoriu |
|
2.2 Înfiinţarea unui Inspectorat de mediu la nivel central cu structuri locale |
|
|
2.3 Organizarea de Direcţii sau Servicii de mediu la Ministerele de profil economic |
|
|
2.4 Organizarea de institute de specialitate |
|
|
2.5 Organizarea Reţelei Naţionale de Monitoring Global |
|
|
2.5 Înfiinţarea şi organizarea zonelor şi ariilor protejate |
|
|
3. EDUCATIV- INFORMATIV |
3.1 Înfiinţarea de şcoli de specialitate |
|
3.2 Introducerea în programa şcolară şi universitară a unor discipline de ecologie şi protecţia mediului |
|
|
3.3 Organizarea de manifestări cu tematică specifică |
|
|
3.4 Organizarea unor sesiuni, simpozioane de comunicări ştiinţifice |
|
|
3.5 Derularea de programe de informare prin presă şi alte canale media |
|
|
4. ECONOMICO- TEHNOLOGICĂ |
4.1 Promovarea unor mecanisme prin care să se asigure fonduri pentru mediu |
|
4.2 Elaborarea şi introducerea de tehnologii „curate” |
|
|
4.3 Dezvoltarea unei noi activităţi de tip industrial pentru protecţia mediului |
|
|
4.4 Promovarea acţiunilor de reconstrucţie ecologică a zonelor deteriorate |
|
|
4.5 Promovarea de domenii intersectoriale: – Energie şi mediu; – Transporturi şi mediu. |
|
|
5. SOCIALE |
5.1 Anchete sociale de specialitate |
|
5.2 Iniţiative locale: Luna Pădurii; Ziua Mondială a Apei; etc. |
|
|
5.3 Antrenarea populaţiei în analizarea unor proiecte de impact asupra mediului |
|
|
6. COOPERARE INTERNAŢIONALĂ |
6.1 Semnarea şi ratificarea de Tratate, Convenţii, Înţelegeri, Protocoale |
|
6.2 Organizare şi Participare la activităţi comune şi comisii mixte – monitoring şi cercetare |
|
|
6.3 Participare la congrese, sesiuni, simpozioane internaţionale pentru a avea acces la informaţia de ultimă oră |
- Dezvoltarea durabilă. Dezvoltarea durabilă presupune menţinerea posibilităţilor şi condiţiilor de viaţă pentru generaţiile viitoare, a resurselor naturale regenerabile cel puţin la nivelul celor existente pentru generaţia actuală, precum şi redresarea factorilor de mediu afectaţi de poluare.
- Evitarea poluării prin măsuri preventive. Este mult mai uşor şi mai puţin costisitor să previi poluarea decât să repari, respectiv să redresezi echilibrul ecologic.
- Conservarea biodiversităţii. Conservarea biodiversităţii înseamnă eliminarea poluanţilor, înseamnă menţinerea ecosistemelor, a capacităţii lor de funcţionare, a stabilităţii şi rezistenţei lor la dereglări, a productivităţii şi adaptabilităţii lor.
- Conservarea moştenirii valorilor culturale şi istorice. Poluarea mediului, în special a aerului, cu produse care distrug chimic şi mecanic monumentele trecutului şi prezentului lipsesc poporul român de o parte din istoria sa.
- “Cine poluează plăteşte”. Acest principiu stă la baza strategiei de mediu în multe ţări şi sisteme politice. El se aplică şi în România. În acest sens pot fi remarcate două aspecte particulare:
- Se referă la perioada de tranziţie, când plata pagubelor produse de poluare din partea unor întreprinderi şi organizaţii de stat în funcţiune poate conduce la desfiinţarea acestora, cu consecinţe sociale serioase, pe care statul ezită să şi le asume.
- Corecţia de inadmisibilitate, când consecinţele poluării sunt atât de grave încât nu pot fi plătite nicicum, de exemplu accidente care conduc la pierderea de vieţi omeneşti.
Planul Naţional de Acţiune prevede 11 tipuri de acţiuni, eşalonate pe o perioadă de 12 ani, între 1997 şi 2008, după cum urmează:
Acţiunea 1.
- Evaluarea datoriei pentru mediu, pentru unităţile economice majore şi municipalităţi.
Acţiunea 2.
- Analiza cost – beneficiu în cadrul fiecărei unităţi economice majore, integrând investiţiile de capital necesare pentru a bloca sau controla eficient cauzele deteriorării calităţii mediului şi protecţia populaţiei.
Acţiunea 3.
- Reconstrucţia şi aducerea în parametrii a unităţilor economice viabile. Închiderea, reducerea treptată a activităţii până la închiderea unităţilor economice neviabile.
Acţiunea 4.
- Reconversie şi redistribuire pe piaţa muncii.
Acţiunea 5.
- Inventarierea locurilor de depozitare a deşeurilor sau a substanţelor chimice toxice. Evaluarea impactului acestora asupra calităţii mediului şi stării de sănătate.
Acţiunea 6.
- Elaborarea unor planuri speciale de management a zonelor puternic contaminate.
Acţiunea 7.
- Reconstrucţia structurii ecologice în sectorul agricol, care contribuie semnificativ la controlul poluării difuze şi a dinamicii principalilor dăunători prin mecanisme naturale.
Acţiunea 8.
- Dezvoltarea Reţelei de Arii cu regim special de management şi protecţie în acord cu eterogenitatea actuală şi vulnerabilitatea capitalului natural al ţării.
Acţiunea 9.
- Proiecte de amenajare a teritoriului, de dezvoltare urbană şi rurală şi a sistemului rutier.
Acţiunea 10.
- Evitarea supraexploatării resurselor regenerabile (inclusiv solul şi apa).
Acţiunea 11 – a.
- Refacerea / recuperarea unei părţi din sistemul zonelor inundabile ale Dunării.
Acţiunea 11 – b.
- Recuperarea parţială a capitalului natural deteriorat.
2. Consideraţii generale privind managementul mediului
2.1. STANDARDELE ISO 14000
Problemele de protecţie a mediului au devenit parte integrată a strategiei întreprinderilor în toate sistemele economice avansate şi concurenţiale. Fiecare unitate economică caută să atingă şi să demonstreze că stăpâneşte, alături de bunele rezultate financiare şi creşterea economică, şi un nivel performant în protecţia mediului. În acest context ţările în care operează norme şi standarde ecologice ridicate sunt interesate în protejarea propriilor interese faţă de concurenţii din ţările în care acestea sunt mai puţin severe.
Este extrem de importantă dezvoltarea unui sistem al standardelor de mediu operant pe plan mondial. Aici un rol important îi revine Comitetului Tehnic 207 al Organizaţiei Internaţionale pentru Standardizare (ISO), care are drept obiectiv furnizarea unui cadru comun de abordare a managementului de mediu prin dezvoltarea familiei de standarde ISO 14000. Lucrările C.T. 207 prezintă sintetic (tabelul 2) două mari grupări: una vizând organizaţia (economică), cealaltă referindu-se la produse şi tehnologii. În România, prin Institutul Român de Standardizare, în anul 1994, s-a constituit Comitetul Tehnic 323 – Management de mediu – care a preluat activitatea de adoptare în România a seriei de standarde ISO 14000.
Tabelul 2 Subcomitetele şi standardele ISO 14000 (adaptare după [45] )
|
SC1 – SISTEME DE MANAGEMENT DE MEDIU |
|
|
WG1 – ISO 14001 |
Sisteme de management de mediu – Specificaţii şi ghid de utilizare |
|
WG2 – ISO 14004 |
Sisteme de management de mediu – Linii directoare privind principii, sisteme şi tehnici de aplicare |
|
SC2 – AUDITUL DE MEDIU |
|
|
WG1 – ISO 14010 |
Linii directoare pentru auditul de mediu |
|
WG2 – ISO 14011 |
Linii directoare pentru auditul de mediu – Proceduri de audit – Auditul sistemelor de management de mediu |
|
WG3 – ISO 14012 |
Linii directoare pentru auditul de mediu – Criterii de calificare pentru auditorii de mediu |
|
WG4 – ISO 14015 |
Evaluarea de mediu a unui amplasament |
|
SC3 – ECO-MARCARE |
|
|
WG1 – ISO 14024 |
Eco-marcare – programe de aplicare. Principii, proceduri de certificare |
|
WG2 – ISO 14021 |
Cerinţe pentru auto-declaraţia de mediu. Termeni şi definiţii |
|
WG2 – ISO 14022 |
Eco-marcare – Simboluri |
|
WG2 – ISO 14023 |
Eco-marcare – Testare şi verificare metodologii |
|
WG3 – ISO 14020 |
Principii ale eco-marcării. Declaraţia de mediu |
|
SC4 – EVALUAREA PERFORMANŢEI DE MEDIU |
|
|
WG1 / WG2 – ISO 14031 |
Evaluarea performanţei de mediu a sistemului de management al mediului şi relaţia cu mediul |
|
SC5 – EVALUAREA CICLULUI DE VIAŢĂ |
|
|
WG1 – ISO 14040 |
Managementul de mediu – evaluarea ciclului de viaţă. Principii şi linii directoare |
|
WG2 / WG3 – ISO 14041 |
Managementul de mediu – evaluarea ciclului de viaţă. Analiza de inventariere |
|
WG4 – ISO 14042 |
Managementul de mediu – evaluarea ciclului de viaţă. Evaluarea impactului |
|
WG5 – ISO 14043 |
Managementul de mediu – evaluarea ciclului de viaţă. Evaluarea îmbunătăţirilor |
|
SC6 – TERMENE ŞI DEFINIŢII |
|
|
ISO 14050 |
Termene şi definiţii |
|
WG1 |
|
|
WG1 |
Aspecte de mediu în standarde de produs |
|
ISO 14060 |
Ghid pentru includerea aspectelor de mediu în standardele de produs |
* SC – subcomitete; WG – grup de lucru
2.2. Sisteme de Management de Mediu – S.M.M.
Protecţia mediului devine şi în România din ce în ce mai mult un factor de presiune asupra activităţii întreprinderilor. Cele care vor lua o iniţiativă pozitivă în domeniu vor avea de câştigat. Un control efectiv al poluării nu se poate realiza exclusiv prin soluţii tehnologice, ci acesta trebuie abordat în baza unui sistem de management de mediu, integrat managementului general al organizaţiei economice.
Obiectivele principale ale unui S.M.M. sunt:
a) Identificarea şi controlul aspectelor de mediu, a impacturilor şi riscurilor relevante din companie;
b) Satisfacerea politicii de mediu a obiectivelor şi a ţintelor, inclusiv conformarea cu legislaţia de mediu;
c) Definirea unui set de principii de bază, care să orienteze activităţile viitoare vizând responsabilităţile de mediu;
d) Stabilirea unor creşteri ale performanţei de mediu a companiei, pe baza unui bilanţ costuri-beneficii;
e) Determinarea resurselor necesare pentru atingerea obiectivelor;
f) Definirea responsabilităţilor, autorităţii şi a procedurilor care să asigure implicarea fiecărui angajat al companiei în reducerea impactului negativ asupra mediului;
g) Realizarea unui sistem eficient de comunicare în interiorul companiei şi asigurarea unei instruiri adecvate a personalului.
Elementele de bază ale implementării unui SMM în organizaţia economică, inclusiv minieră, sunt redate schematic în tabelul 3. Singurul cadru în care pot fi utilizate eficient şi responsabil instrumentele politicii de mediu, la nivelul organizaţiei economice, este sistemul de management de mediu. Existenţa SMM este singura posibilitate pe care o are la dispoziţie managerul general de a alinia activitatea economică cu cea de protecţie a mediului.
Tabelul 3 Elementele de bază ale implementării unui S.M.M.
|
1. Obţinerea angajamentului |
Priveşte obţinerea acordul managerului general privind dorinţa şi sprijinul său în implementarea unui S.M.M. |
|
2. Analiza iniţială |
Stabilirea exactă a poziţiei firmei în raport cu mediul. Constituie baza de pornire în implementarea S.M.M., care va constitui şi baza de raportare ulterioară. |
|
3. Politica de mediu |
Se publică de regulă în scris ca Declaraţie a Politicii de Mediu şi exprimă angajamentul managerului general de a se conforma legislaţiei de mediu şi de a urmări îmbunătăţirea continuă a performanţei de mediu. Astfel se asigură atât responsabilizarea cât şi sprijinul managementului pentru implementarea politicii de mediu. |
|
4. Programul de mediu sau Planul de Acţiune |
Conţine măsurile care vor fi luate de-a lungul unei perioade de timp. Acest tip de document traduce politica de mediu a companiei în obiective şi ţinte precise, identifică acţiunile necesare şi defineşte responsabilităţile angajaţilor şi resursele financiare corespunzătoare. |
|
5. Structuri şi responsabilităţi |
Presupune definirea, atribuirea şi comunicarea structurilor, responsabilităţilor şi autorităţii de mediu necesare pentru a implementa S.M.M. |
|
6. Integrarea managementului de mediu în managementul general al firmei |
Include proceduri pentru înglobarea cerinţelor de mediu în toate sectoarele specifice companiei, cum ar fi: marketing, achiziţii, cercetare-dezvoltare, financiar, etc. Aceste proceduri pot conţine: sistemul de comunicare internă, controlul documentelor, controlul operaţional, evaluarea riscurilor şi pregătirea procedurilor de urgenţă, etc. |
|
7. Monitoring, măsurători şi proceduri de înregistrare |
Sunt necesare pentru a înregistra şi evidenţia pe bază de documente rezultatele acţiunilor întreprinse în materie de mediu. |
|
8. Acţiuni preventive şi corective |
Se execută în scopul eliminării cauzelor existente sau potenţiale privind neconformarea cu obiectivele şi ţintele stabilite iniţial. |
|
9. Auditul S.M.M. |
Se execută în scopul stabilirii şi menţinerii programelor de auditare a sistemului de management de mediu cu o frecvenţă dictată de natura operaţiilor. |
|
10. Analiza managementului de mediu |
Evaluarea făcută de manangerul general asupra tuturor aspectelor semnificative ale S.M.M., pentru a identifica necesitatea unor posibile schimbări în sistem. |
Nu este posibilă respectarea obligaţiilor de mediu din partea unei organizaţii economice în absenţa unui SMM. Lipsa unei politici de mediu este tot o „politică” managerială, dar ea nu mai este acum acceptabilă şi este sancţionabilă întrucât este departe de a respecta reglementările legale în materie.
2.3. Evaluarea impactului ecologic
O anumită activitate/tehnologie produce, pe lângă efectele directe pentru care a fost concepută, o serie întreagă de efecte indirecte, unele negative pentru om şi mediul în care trăieşte şi care pun astfel sub semnul întrebării reala sa utilitate. Acesta este motivul care face necesară studierea şi evaluarea impactului unei activităţi umane asupra omului şi a mediului în care acesta evoluează.
Studiul de impact este procedura prin care se urmăresc efectele ce pot fi determinate de o anume activitate sau proiect. În continuare studiul, pe baza evaluării efectelor determinate, formulează o gamă largă de acţiuni şi măsuri posibile ce pot contracara efectele negative, dezvoltându-le în acelaşi timp pe cele pozitive. Studiul de impact are caracter multidisciplinar şi are drept obiectiv furnizarea de informaţii utile comunităţii în legătură cu aspectele de interes constatate pe parcursul investigaţiei, deci este un foarte util instrument de comunicare al organizaţiei economice cu mediul în care evoluează. Etapele dezvoltării unui studiu de impact sunt redate în tabelul 4.
Tabelul 4 Etapele unui studiu de impact
|
ETAPE |
CONŢINUTUL ETAPEI |
|
Analiza preliminară |
|
|
Identificarea subiectelor |
|
|
Estimarea efectelor |
|
|
Evaluarea efectelor |
|
|
Proiectarea acţiunilor şi strategiilor |
|
|
Evaluarea complexă şi propunerea planului de acţiune |
|
|
Comunicarea şi mediatizarea rezultatelor |
|
|
Definitivarea şi transmiterea concluziilor la autoritatea decidentă |
Punctul de plecare pentru studiu îl constituie descrierea principalelor caracteristice de funcţionare a obiectivului, cu toate intrările şi ieşirile, situaţia actuală şi de perspectivă a obiectivului. Sunt strict necesare de asemenea informaţiile privind coordonatele fizico-naturale, profilul socio-economic al zonei, demografia, tradiţiile, valorile culturale, istorice, arheologice, etc.
Cea mai dificilă etapă a studiului este cea de estimare a efectelor. La baza estimării efectelor stă mărimea, aceasta determinându-se pe baza nivelului unor indicatori care le caracterizează. Mărimea efectelor se raportează întotdeauna la anumite nivele de referinţă, standarde şi intervale de admisibilitate.
Necesitatea cuantificării se pune mai ales în acele studii de impact unde se impune agregarea indicatorilor. În acest caz este necesară transformarea aspectelor calitative în mărimi cantitative, cu ajutorul unor metode care să facă posibilă agregarea şi medierea lor. Scala tipică ce cuantificare arată în felul următor:
- influenţă mare pozitivă;
- influenţă mică pozitivă;
- influenţă nulă;
- influenţă mică negativă;
- influenţă mare negativă.
Un rol important în procesul de estimare îl are definirea indicatorilor, a parametrilor direct observabili, numărabili sau măsurabili. Astfel, se pune problema găsirii unor indicatori primari care, prin agregare, să permită calculul unor indicatori globali care să exprime efectele analizate. O primă etapă constă în analiza modificării componentelor mediului înconjurător: apă, aer, zgomot, vibraţii, sol, biodiversitate, sănătate umană. O a doua etapă constă în cuantificarea, după o metodă sau alta, a acestor indicatori primari în indicatori globali, care să exprime starea de calitate a mediului la nivelul ecosistemelor.
Indicatorii primari sau globali ce caracterizează calitatea mediului se analizează în corelaţie cu indicatorii care caracterizează efectele economice şi sociale ale poluării. Principiul folosit este cel al estimării costului de aducere a zonei afectate de poluare la situaţia anterioară. Introducerea dimensiunii economice pentru analiza poluării mediului natural este un demers dificil şi impropriu (uneori ceea ce s-a distrus nu mai poate fi reparat), dar devine operaţional pentru cazuri concrete şi aspecte particulare. Costul poluării poate fi divizat în patru categorii:
- Costul prejudiciului – respectiv costul prejudiciilor directe: recolte distruse, maladii profesionale, etc;
- Costul evitării – respectiv costul economic şi social al evitării prejudiciilor pentru mediu: echipamente de protecţie, echipamente de filtrare sau decantare etc;
- Costul atenuării – respectiv costul resurselor necesare pentru atenuarea poluării şi încadrarea în limitele admisibile;
- Costul urmăririi – respectiv costul resurselor necesare pentru proiectarea, planificarea, urmărirea şi controlul poluării.
Pentru obţinerea de informaţii se apelează la instituţii şi centre de specialitate, care deţin sau pot fi în măsură să obţină informaţiile utile, dar se practică şi colectarea directă a datelor. Studiul de impact presupune o echipă interdisciplinară de specialişti, care se concentrează în paralel şi asupra relaţiilor sintetice şi asupra discuţiilor în detaliu ale fiecărui aspect implicat în impact.
Prelucrarea datelor de bază se poate face prin:
a) Reprezentare grafică: Această metodă presupune reprezentarea separată a diferiţilor indicatori sau parametrii de mediu, în funcţie de alţi parametrii sau indicatori caracteristici proiectului. Hărţile ecologice ale zonei pot fi suprapuse peste harta proiectului şi a zonei afectate pentru a evidenţia amploarea şi specificul impactului.
b) Lista de control: În acest caz se folosesc liste cu impacturi potenţiale, pregătite pe baza experienţei deja existente. Scopul este acela de a compara diferite variante – tehnologice şi de amplasament.
c) Matrice de impact: Este cea mai folosită metodă de evaluare. Ea implică compararea diferiţilor factori într-o matrice în două coordonate. La intersecţia activităţilor antropice cu factorii de mediu sunt cuantificate intensitatea şi importanţa impactului. Matricele pot evalua atât impactul direct, cât şi cel indirect, ceea ce face evaluarea totală mult mai obiectivă.
d) Schemele sau grafurile: Aceste tehnici pun în relaţie cauzele unui impact cu efectele lui. Aceasta nu implică doar efectele de ordinul întâi (impactul direct), dar şi pe cele de ordinul doi sau trei (impactul indirect). Valoarea deosebită a acestei metode constă în reprezentarea grafică a rezultatelor, care poate fi uneori nu foarte complicată, deci uşor de dezbătut cu comunitatea locală sau cu autoritatea.
Pentru organizaţiile economice din România procedura de evaluare a impactului ecologic (tabelul 5) priveşte activităţile/proiectele noi, dar şi activităţile ce urmează a fi supuse procedurii de „privatizare”. În privinţa agenţilor economici care nu-şi schimbă proprietarul într-un orizont de timp previzibil – acesta fiind şi cazul majorităţii întreprinderilor cu profil minier, care vor mai rămâne pentru o perioadă destul de mare în proprietate publică – evaluarea impactului ecologic este legată de efortul de respectare a obligaţiilor de mediu minim acceptate. Obligaţiile de mediu sunt stabilite de autoritatea de mediu (Inspectoratul de Protecţie a Mediului) în baza unui bilanţ de mediu.
a) Bilanţul de mediu – este procedura de obţinere a informaţiilor asupra cauzelor şi consecinţelor efectelor negative cumulate, anterioare şi anticipate, care fac parte din acţiunea de evaluare a impactului ecologic. În urma unei analize generale – procedura de bilanţ de mediu de nivel zero – se decide dacă se va trece la executarea unui bilanţ de mediu de nivel I – pentru impacte de mediu potenţiale – sau de nivel II – pentru poluări cu potenţial semnificativ.
b) Obligaţiile de mediu minim acceptate (O.M.M.A.) de Tip A sunt răspunderi, care identifică O.M.M.A. cunoscute la un anumit moment (dezvoltare proiect, vânzare), legate de daunele din trecut şi de cele viitoare.
c) Obligaţiile de mediu minim acceptate (O.M.M.A.) de Tip B sunt răspunderi, care identifică surse potenţiale de obligaţii de mediu, de protecţia muncii şi de sănătate în muncă, ale căror costuri nu pot fi cunoscute cu precizie şi depind de schimbările viitoare ale cadrului legislativ , de comportamentul colaboratorilor, a autorităţii, de evoluţia pieţei etc.
Pentru majoritatea întreprinderilor miniere etapa de evaluare a impactului ecologic este urmată de stabilirea (negocierea în termenii legali) a unui program de conformare cu autoritatea de mediu, care este de fapt un plan de măsuri propus de titularul activităţii şi care cuprinde etapele ce trebuie parcurse în scopul reglementării respectării normelor de protecţie a mediului înconjurător.
Tabelul 5 Structura unui raport de evaluare a impactului ecologic
|
STRUCTURĂ |
CONŢINUT |
|
Prima pagină |
Este enumerată organizaţia responsabilă şi cele colaboratoare la titlul acţiunii şi localizarea acestora; denumirea raportului, contextul în care a fost elaborat şi data până la care se primesc observaţii pe marginea documentului. |
|
Rezumatul |
Nu mai lung de 15 pagini, rezumatul descrie cu acurateţe conţinutul raportului. |
|
Borderoul |
Este prima pagină cu care începe raportul propriu-zis. Acesta prezintă o listă a capitolelor şi a numărului de paginii, inclusiv a figurilor, tabelelor şi anexelor. |
|
Scopul şi necesitatea acţiunii |
Cuprinde descrierea concisă a scopului şi necesităţii acţiunii pentru care se cere promovarea proiectului sau activităţii respective. |
|
Variantele, incluzând acţiunile propuse |
Cuprinde o prezentare a impacturilor ecologice, a activităţilor propuse de titularul de proiect. |
|
Mediul afectat |
Se face o prezentare a mediului natural, a zonelor ce vor fi afectate de toate posibilităţile considerate. |
|
Variante |
Prezentarea va cuprinde diferite modalităţi de abordare a scopului de bază şi a necesităţii acţiunii propuse. Capitolul va cuprinde o completă şi riguroasă prezentare şi apreciere a tuturor variantelor convenabile. |
|
Consecinţele ecologice ale variantelor |
Presupune o discuţie asupra impactelor ecologice ale diferitelor variante, identificarea oricăror efecte ecologice adverse care nu pot fi evitate în cazul implementării acţiunii. Se propun măsurile de reducere a acestor efecte. |
|
Comentarii şi răspunsuri |
Capitolul cuprinde o enumerare a tuturor observaţiilor sau comentariilor transmise de agenţiile guvernamentale, de organizaţiile publice sau private şi de persoanele interesate, precum şi comentarii rezultate din audierea publică a proiectului. |
|
Lista preparatorilor |
O listă a numelor şi un rezumat al calificărilor profesionale ale persoanelor care sunt responsabile pentru elaborarea raportului sau a materialelor de bază. |
În acelaşi timp, însă, pentru unele activităţi din domeniul minier este urmată procedura de autorizare, în baza prevederilor cadrului legal: Legea nr. 137/1995, a protecţiei mediului; Hotărârea de Guvern nr. 918/2002, privind stabilirea procedurii-cadrul de evaluare a impactului supra mediului şi pentru aprobarea listei proiectelor publice sau private supuse acestei proceduri; Ordinul nr. 278/1996 al ministerului de resort, regulamentul de atestare pentru elaborarea studiilor de impact asupra mediului şi a bilanţurilor de mediu.
- Acordul de mediu – este reglementarea prin care sunt stabilite condiţiile de realizare a unui proiect sau activitate. Autoritatea centrală şi autorităţile teritoriale de protecţie a mediului emit acorduri de mediu pentru obiective şi activităţi în conformitate cu prevederile Legii nr. 137/1995.
- Autorizaţia de mediu – este reglementarea tehnico-juridică prin care sunt stabilite condiţiile şi parametrii de funcţionare pentru activităţile existente şi pentru cele noi, pe baza acordurilor de mediu. Se eliberează la nivelul autorităţii teritoriale de protecţie a mediului.
2.4. Auditul de mediu
Auditul de mediu este procesul de determinare şi examinare, implicând analize, teste şi confirmări, al cărui scop este de a verifica în ce măsură o întreprindere, în ansamblul său sau anumite structuri componente ale acesteia, respectă cerinţele legale, locale sau naţionale de protecţia mediului. Auditul de mediu este o procedură (tabelul 6) care ar trebui aplicată la toate organizaţiile cu activitate economică şi care au efecte negative asupra mediului, existând astfel o preocupare a responsabililor unităţii pentru managementul de mediul al întreprinderii. Auditul de mediu poate fi organizat ca:
- Audit intern – organizat de conducerea întreprinderii şi realizat de o echipă de specialişti din interiorul organizaţiei, prin care conducerea se asigură de aplicarea deplină şi cu rezultatele de rigoare a declaraţiei de politică a mediului a managerului general.
- Audit extern – este organizat de organe competente şi realizat de o echipă de specialişti din exteriorul organizaţiei, în colaborare cu serviciile implicate în activitatea de mediu din interiorul organizaţiei. Prin acest audit se verifică, mult mai obiectiv, în ce măsură sunt respectate normele de mediu şi funcţionalitate sistemului intern de management de mediu, atitudinea angajaţilor etc.
Tabelul 6 Activităţi de audit de mediu
|
FAZELE AUDITULUI |
ACTIVITĂŢI |
|
Activităţi de pre-audit |
· Selecţia sectoarelor ce sunt auditate · Selecţia echipei de audit · Elaborarea planului, scopului şi graficului de desfăşurare a auditului · Alocarea resurselor · Întocmirea formularelor şi obţinerea de informaţii premergătoare asupra sectoarelor ce urmează a fi auditate |
|
Activităţi de audit propriu-zise |
· Înţelegerea sistemului şi procedurilor interne de management · Precizarea punctelor tari şi a celor slabe în procedurile interne de management · Sintetizarea evidenţelor auditului · Evaluarea observaţiilor şi rezultatelor auditului |
|
Activităţi post-audit |
· Înaintarea raportului de audit la departamentul superior · Identificarea soluţiilor · Pregătirea recomandărilor · Stabilirea responsabilităţilor pentru acţiunile corective · Stabilirea graficului de acţiuni |
2.5. Analize de risc industrial şi urgenţe de mediu
Toate activităţile antropice sunt posibile surse de risc, dar în contextul evaluării şi gestionării integrate a riscului, următoarele tipuri sunt mult mai relevante:
- Emisiile continue în aer, apă şi pe sol provenite de la industrii şi activităţile asociate;
- Evacuările accidentale ale substanţelor periculoase provenite din instalaţiile industriale şi care au un efect negativ asupra sănătăţii şi mediului (focuri, explozii, manipulări de substanţe periculoase, depozitarea de substanţe periculoase);
- Sistemele de transport;
- Surse naturale de accidente: cutremure, furtuni, inundaţii, erupţii; care se pot suprapune peste sursele de risc ce au cauze antropice;
- Activităţi agricole care afectează sănătatea şi mediul;
- Urbanizarea şi infrastructura asociată.
Ţintele riscului sunt în primul rând indivizii care locuiesc în zona potenţială de risc, mai ales copii şi bătrânii. Indivizii cu anumite sensibilităţi fiziologice (boli cronice, alergii, sindromuri) sunt, de asemenea, categorii foarte vulnerabile la contaminări. Pot fi, de asemenea, afectaţi şi indivizii rezidenţi în afara zonei propriu-zise de risc, datorită transportului de poluant prin aer, cursuri de apă, produse ale activităţii antropice. Sistemele ecologice care se află în zona afectată sunt, de asemenea, supuse riscului. Dispariţia unei specii, cu sensibilitate mai ridicată la agentul contaminator, poate produce dereglarea întregului lanţ trofic.
Nu în ultimul rând, sectorul economic poate deveni o ţintă a riscului. Un accident într-o instalaţie industrială poate produce şi alte distrugeri şi pagube în perimetrul afectat şi în vecinătatea sa. Schema-cadru de identificare a pericolelor pentru evaluarea riscului într-o zonă dată este prezentată în tabelul 7.
Tab. 7 Schema-cadru de identificare a pericolelor pentru evaluarea riscului într-o zonă
|
ACTIVITĂŢI |
PROCEDURI |
|
Delimitarea corectă a zonei supusă studiului |
· zona va fi selectată pentru caracteristicile ei fizico-geografice şi industrial-economice · se va ţine seama de instalaţiile şi sistemele existente, precum şi de potenţialul zonei ce poate fi direct afectat · sistemul de transport al materialelor periculoase · efectele pe care le pot avea unele surse de risc potenţial dincolo de zona delimitată |
|
Informaţii de bază asupra zonei |
· Informaţii generale: densitatea populaţiei, rute de transport, topografia zonei, reţeaua hidrografică, datele climatice, localizarea instalaţiilor industriale, etc. · AER: concentraţii medii şi maxime ale poluanţilor , gaze şi pulberi · APĂ: calitatea apei, inclusiv a celei potabile · SOL: depozitarea produselor care conţin acizi, nitraţi, metale grele, etc. |
|
Tipuri de activităţi care se iau în considerare |
· Agricultura · industria biochimică şi farmaceutică · sectoare ţinând de industria de tehnică militară · producţia de alimente · distribuţia gazelor · uzine · metalurgie · minerit şi extracţie · activităţile nucleare · industria chimică şi petrochimică · reţele de transport pentru petrol · sectorul energetic şi distribuţia energiei electrice · tratarea şi depozitarea reziduurilor |
Procesul de evaluare cuantificată a riscului este un proces probabilistic. Există destule semne de întrebare asociate acestei cuantificări a riscului. Printre cele mai importante surse de incertitudine sunt de menţionat modelele matematice de estimare a consecinţelor accidentelor majore. Există adesea o neconcordanţă între evaluarea obiectivă şi perceperea de către public a nivelului riscului generat de dezvoltarea industrială. Unele probleme devin subiect de dispută pentru publicul larg şi nu rareori rezultatul poate fi respingerea sau amânarea proiectelor. Supunerea proiectelor unei consultări publice se dovedeşte în multe cazuri necesară, deşi evaluarea ştiinţifică nu indică existenţa unor riscuri majore.
O evaluare obiectivă a riscului este totuşi de neconceput şi trebuie să fie însoţită de unele definiţii legate de ceea ce se înţelege printr-un nivel acceptabil al riscului. Un mod obişnuit de evaluare a riscului este acela de a reprezenta probabilitatea şi gravitatea pe un grafic. Dacă probabilitatea este egalizată cu frecvenţa, iar în abscisă avem unele valori numerice date gravităţii, rezultatul este o diagramă frecvenţă/valoare numerică. O astfel de diagramă se poate împărţi în trei zone: zona de risc inacceptabil, zona de risc neglijabil şi o zonă tampon, de risc ce poate fi gestionat. Procesul de evaluare implică în mod evident o scară estimativă, astfel că rezultatele obţinute nu sunt exacte.
Diferenţa fundamentală dintre riscul perceput şi cel evaluat este, de asemenea, şi o chestiune de abordare. Dacă pentru experţi numărul incidentelor, documentat din punct de vedere statistic, defineşte riscul unei tehnologii date, pentru opinia publică riscul se măsoară în victime şi în gravitatea altor consecinţe cu impact de imagine. Primul tip de evaluare are o logică tehnicistă, iar al doilea este un proces mai degrabă emoţional. Pentru a surprinde diferenţa dintre evaluarea subiectivă şi cea obiectivă a riscului ar trebui creat un model în care percepţia se schimbă independent de probabilitate sau gravitate. Acest tip de evaluare introduce un al treilea factor de reprezentare grafică – reliefarea. Reliefarea este gradul de proeminenţă. Pe o reprezentare tridimensională, unui hazard îi pot fi atribuite valori pentru probabilitate, gravitate şi proeminenţă. Hazardurile pot să îşi schimbe astfel reprezentarea printr-o schimbare a nivelului proeminenţei, chiar dacă se păstrează acelaşi nivel de probabilitate şi gravitate.
Adeseori activităţile economice şi sociale ale oamenilor, precum şi componentele mediului înconjurător pot fi tulburate de efectele tragice ale unor fenomene naturale (calamităţi) sau acţiuni antropice scăpate de sub control (catastrofe) ce pot produce dereglări distructive şi brutale ale unui sistem.
Organizaţia Mondială a Sănătăţii defineşte un dezastru ca fiind orice eveniment care cauzează pagube, distrugeri ecologice, pierderi de vieţi omeneşti şi deteriorarea sănătăţii şi a serviciilor în ceea ce priveşte sănătatea, la o scară suficient de puternică, astfel încât să justifice un răspuns extraordinar sau o intervenţie din afara comunităţii afectate. Dezastrele de mediu mai pot fi definite ca fiind: modificări bruşte şi durabile ale mediului fizic, care induc sau au potenţialul de a induce o ameninţare semnificativă la adresa sănătăţii şi bunăstării populaţiei, asupra activităţilor economice sau a altor forme de viaţă. În România dezastrele sunt definite, conform OG 47/12 august 1994, ca fiind:
- Fenomene naturale distructive de origine geologică sau meteorologică, ori îmbolnăvirea unui număr mare de persoane sau animale, produse în mod brusc, ca fenomene de masă. În această categorie sunt cuprinse cutremurele, alunecările şi prăbuşirile de teren, inundaţiile şi fenomenele meteorologice periculoase, epidemiile şi epizotiile.
- Evenimente cu urmări deosebit de grave asupra mediului înconjurător provocate de accidente. În această categorie sunt cuprinse: accidentele chimice, biologice, nucleare, în subteran, incendiile de masă şi exploziile, accidentele majore pe căile de comunicaţii, accidentele majore la utilajele şi instalaţiile tehnologice periculoase, căderile de obiecte cosmice, accidente şi avarii la reţelele de instalaţii şi telecomunicaţii.
Răspunsul în caz de urgenţă este o parte a ciclului de management al dezastrului care include prevenirea, pregătirea, răspunsul şi redresarea. Se disting patru principale faze ale răspunsului:
- Evaluarea imediată – iniţială – a răspunsului;
- Oprirea emiterii substanţei (toxice) pentru a limita efectele adverse;
- Evaluarea post-urgenţă a distrugerilor de mediu cauzate de emisie;
- Decontaminarea şi reabilitarea apei, aerului şi solului sau a altor elemente ale mediului afectat.
Managementul acţiunilor în caz de urgenţe de mediu (tabelul 8) implică cunoaşterea şi analiza activităţilor ce trebuie să fie desfăşurate în astfel de situaţii.
Tabelul 8 Asigurarea intervenţiei în cazul unei urgenţe de mediu
|
ACTIVITĂŢI |
PROCEDURI |
|
Cercetarea sau controlul zonei sau regiunii sinistrate |
· stabilirea tipului dezastrului şi a gravităţii lui · controlul instalaţiilor şi reţelelor indispensabile pentru intervenţie · punerea în acţiune a forţelor de menţinere a ordinii şi de protecţie a populaţiei şi bunurilor · organizarea căilor de comunicaţie în zona sinistrată |
|
Trimiterea de ajutoare în zona afectată |
· punerea în acţiune a mijloacelor de intervenţie · punerea în acţiune a mijloacelor de ajutor |
|
Intervenţia propriu-zisă |
· acordarea ajutorului imediat · asistarea specializată a populaţiei · reconstrucţia |
Conform unor proceduri prestabilite la toate nivelurile – naţional, teritorial şi local – managementul acţiunilor în caz de urgenţă de mediu are drept scop:
- minimalizarea volumului pierderilor umane şi materiale;
- diminuarea şi/sau înlăturarea riscurilor, dacă este posibil.
Lupta contra efectelor produse de dezastre cuprinde două aspecte: prevenirea, prin elaborarea de metode de intervenţie şi ajutor, crearea de organisme specializate în intervenţie şi asigurarea lor materială, instruirea şi antrenamentul personalului de intervenţie şi a populaţiei; protecţia contra efectelor, prin organizare, proiectarea măsurilor şi întocmirea unui plan de intervenţie.
