Împrumuturile de stat au apărut şi s-au dezvoltat în contextul finanţelor publice moderne, alături de impozite şi taxe, ca mijloc de completare a fondurilor băneşti de utilitate publică sau ca venituri extraordinare.

Din punct de vedere terminologic, frecvent este utilizată expresia împrumut public care este sinonimă celei de credit public.

În economia de piaţă, veniturile procurate de stat din impozite şi taxe, precum şi cele de la întreprinderile şi proprietăţile sale adesea nu acoperă integral cheltuielile bugetare ordinare. În asemenea situaţii, autorităţile publice se adresează persoanelor fizice şi juridice care dispun de mijloace băneşti temporar disponibile, cerându-le să le încredinţeze o parte din acestea pentru acoperirea diferenţei dintre cheltuielile şi veniturile bugetare. Cu alte cuvinte, în caz de dezechilibru bugetar, completarea veniturilor publice se face cu resurse de împrumut, adică pe calea creditului public.

Sub aspect economic creditul public reflectă relaţiile economice de redistribuire a resurselor temporar disponibile ale persoanelor fizice şi juridice în favoarea autorităţilor publice pentru satisfacerea nevoilor generale ale societăţii.

Creditul public îmbracă următoarele forme:

• împrumuturile de stat;
• atragerea disponibilităţilor băneşti prin casele de economii.

În prezent, împrumuturile de stat constituie principala formă a creditului public.

Din destinaţia diferită pe care o are creditul bancar şi cel public reiese deosebirea dintre acţiunile şi obligaţiunile emise de societăţile de capital, pe de o parte, şi obligaţiunile împrumuturilor de stat, pe de altă parte.

Acţiunile emise de către societăţile de capital reprezintă înscrisuri care certifică deţinătorului lor calitatea de creditor şi-i dau dreptul să primească o dobîndă la sumele împrumutate, indiferent de rezultatele financiare obţinute de societatea care a emis obligaţiunile. Acţiunile, ca şi obligaţiunile societăţilor de capital, nu au valoare proprie, ci reprezintă numai o anumită valoare din valoarea capitalului corporativ. Ele circulă independent de capitalul real, adică se cumpără, se vînd şi se gajează ca şi cum ar avea o asemenea valoare. Aceste înscrisuri sunt, prin urmare, capital iluzoriu sau fictiv.

Obligaţiunile împrumuturilor de stat constituie titluri care atestă deţinătorului lor calitatea de creditor al statului. Deşi nu au o valoare proprie, ele circulă ca şi cum ar avea o asemenea valoare. În măsura în care sumele împrumutate de stat nu sînt folosite în scopuri productive, ci pentru consum, obligaţiunile împrumuturilor respective nu au în spatele lor un capital real, capabil să producă o valoare nouă. Cu toate acestea, ele dau deţinătorului lor dreptul de a primi o dobândă din partea statului care se suportă din resursele bugetare. Prin urmare, obligaţiunile împrumuturilor de stat reprezintă dublu capital fictiv.

Dobânda plătită de stat pentru mijloacele băneşti împrumutate şi utilizate de acestea în scopuri neproductive exprimă relaţii de redistribuire a venitului naţional; se redistribuie, în principal, veniturile persoanelor fizice şi juridice mobilizate la  buget pe calea impozitelor şi taxelor, în favoarea celor care au acordat bani cu împrumut statului şi pentru care încasează dobânzi.

Sub aspect juridic, împrumutul de stat apare ca o înţelegere intervenită între o persoană fizică sau juridică, pe de o parte, şi stat, pe de altă parte, prin care prima consimte să pună la dispoziţia statului o sumă de bani, sub formă de împrumut, pe o perioadă determinată, iar acesta din urmă se angajează să o ramburseze la termenul stabilit şi să achite dobînda şi alte costuri curente.

Trăsăturile caracteristice ale împrumutului de stat sunt:

1. a) împrumutul de stat are caracter contractual. Spre deosebire de impozit, care constituie o prelevare obligatorie, stabilită în mod unilateral de către stat în sarcina unei persoane fizice sau juridice, împrumutul exprimă acordul de voinţă al părţilor. Condiţiile de emisiune şi rambursare a împrumutului, forma şi mărimea venitului pe care îl asigură, precum şi alte eventuale avantaje acordate împrumutătorilor se stabilesc de organele de decizie competente ale statului, fără consultarea prealabilă a subscriitorilor potenţiali.

În cazul contractului de credit bancar, condiţiile de acordare şi rambursare a împrumutului se negociază de bancă cu fiecare solicitant. În plus, acest contract prevede obligaţia debitorului să prezinte o garanţie materială în favoarea creditorului. În cazul împrumutului contractat de stat, acesta nu oferă o asemenea garanţie celor ce împrumută.

De regulă, împrumuturile de stat au la bază principiul facultativităţii. Istoria a cunoscut însă şi cazuri de împrumuturi forţate, cînd subscrierea a avut un caracter obligatoriu (la împrumuturi forţate un stat recurge în împrejurări excepţionale).

1. b) împrumutul are caracter rambursabil. Ca mijloc de procurare a resurselor băneşti de care statul are nevoie, împrumutul se caracterizează prin aceea că se restituie la termenul fixat, persoanelor fizice şi juridice care l-au acordat, spre deosebire de impozit, care constituie o prelevare, la dispoziţia statului, definitivă şi nerambursabilă.
2. c) împrumutul de stat asigură deţinătorilor de înscrisuri publice, pe lîngă rambursarea sumei împrumutate, şi o anumită contraprestaţie.

Pentru a putea intra în posesia sumei de bani care îi lipseşte şi a o folosi potrivit trebuinţelor sale, statul se angajează să achite sistematic deţinătorilor de înscrisuri publice, „preţul” acestei folosinţe. „Preţul” la care ne referim îmbracă forma dobînzii, forma câştigului ori ambele forme, după caz, la care se adaugă adesea şi alte avantaje materiale.