Măsurarea creşterii economice se face cu ajutorul unor indicatori dintre care cei mai importanţi sunt:
-Produsul Naţional Brut (P.N.B. in prescurtarea franceză, G.N.P. in cea englo-saxonă), calculate in preţuri comparabile sau/şi în preţuri de piaţă. În prima determinare el poartă denumirea de P.N.B. real.
-Produsul Naţional Net (P.N.N.), determinîndu-se prin scăderea de P.N.B. a amortismentelor.
-Creşterea (expansiunea) producţiei de bunuri materiale şi servicii pe termen lung.
-Produsul Naţional Net determinat ca “sumă a venturilor încasate de toţi membrii societaţii” sau cu alte cuvinte salariile, profiturile, renta funciară etc.
În literatura de specialitate există şi păreri conform cărora creşterea economică a unei ţări se masoară cu ajutorul unui indicator al producţiei anuale totale de bunuri şi servicii realizate in această ţară.
Pentru a calcula acest indicator, se evaluează valoric toate bunurile şi serviciile produse în interior şi destinate unor utilizări finale (consum, investiţii, exporturi). Nu se ţine seama de valoarea bunurilor intermediare produse şi consumate de către producători.
O metodă de măsurare mai practică este cea a valorii adăugate de fiecare producător. Această valoare adăugată se defineşte ca fiind diferenţa intre valoarea producţiei obţinută în perioada respectivă şi valoarea bunurilor intermediare pe care ea le-a consumat. Făcînd suma acestor valori adăugate realizate de toţi producătorii interiori se obţine un “agregat” numit producţia interioară brută (P.I.B.) a ţării respective. Această producţie este numită brută pentru că cuprinde şi valoarea amortismentelor.
Dacă luăm în considerare şi valorile adăugate ale producătorilor legaţi de economia naţională dar care nu sunt localizaţi in interiorul ţării, obţinem un alt agregat numit produsul naţional brut (P.N.B.) care este des utilizat în statisticile internaţionale. P.N.B. cuprinde producţia naţională brută şi diverse servicii necuprinse în aceasta. Este vorba de serviciile administraţiilor şi a instituţiilor financiare pentru care se admite că valoarea lor este egală cu cheltuielile curente de funcţionare. Astfel că : Produsul Naţional Brut (P.N.B.)- Producţia Naţională Brută + Servicii diverse.
În Franţa, indicatorul folosit pentru a măsura creşterea economică este Produsul Intern Brut (P.I.B.). Acest indicator prezintă anumite limite şi nume:
-în primul rind, nu ia în calcul decît bunurile şi serviciile “facturate”, iar o serie de servicii gratuite precum şi cele efectuate în gospodaria casnică nu sunt luate în considerare;
-în al doilea rind, distrugerile de patrimoniu naţional nu sunt scăzute din P.I.B.;
-în al treilea rind, nu ia în considerare, aspectele legate de degradarea mediului înconjurător, epuizarea resurselor neregenerabile, iar în ţările în curs de dezvoltare nu reflectă şi “economia de subzistenţă”. În consecinţă, se propun o serie de corecţii necesare acestui indicator.
Gunnar Myrdal militează pentru a se lua în considerare, atunci cînd se calculează acest indicator două elemente : 1) costurile necesare pentru a opri creşterea poluării şi 2) costurile cerute de măsurile care vizează oprirea epuizării accelerate a resurselor neregenerabile.
Această contestare a mitului P.N.B., se bazează pe criticile sistemelor actuale de contabilitate naţională. Astfel, Bertrand de Jouvenel încă din 1966, scria “contabilitatea naţională care se foloseşte pentru a măsura creşterea economică în ţările industrializate, nu măsoară în realitate decit ce se plăteşte efectiv pe piaţă, în timp ce ceea ce nu se plăteşte pe piaţă nu este măsurat”.
- de Jouvenel a formulat trei mari critici P.N.B. care sunt şi astăzi de actualitate şi anume : a) serviciile gratuite care sunt efectuate nu apar în fluxurile pozitive cuprinse în P.N.B.; b) daunele, prejudiciile care au efecte directe asupra calităţii vieţii, nu apar în fluxurile negative şi nu diminuează P.N.B.; c) prelevările efectuate asupra naturii nu sunt înregistrate în contabilitatea naţională decît în costul de scoatere. De asemenea, sunt activităţi desfăşurate care nu sunt surprinse în contabilitatea naţională dar care au o pondere crescîndă în P.N.B. ca de exemplu, activităţile casnice, serviciile de autoconsum, ajutoarele intrafamiliare sau de vecinătate etc. Natura lor este foarte eterogenă şi evident, este foarte dificil de a cuantifica partea din economia neoficială în P.N.B.
În Japonia a fost creat un comitet special, însărcinat cu elaborarea unui indicator care să măsoare în termini monetari bunăstarea economică naţională. Acest indicator l-au obţinut pornind de la produsul naţional, la care s-au adăugat anumiţi factori consideraţi ca pozitivi şi s-au scăzut unii cu influenţe negative. Indicatorul astfel determinat poate fi considerat ca un P.N.B. corijat, dar dacă pentru o parte din elementele propuse date sunt disponibile prin statisticile existente, pentru altele baza statistică este insufientă şi se impun importante studii analitice. El ridică probleme foarte complexe în legătură cu evaluarea diferitelor elemente, nu este omogen şi nu este capabil să ia în considerare inegalităţile sociale.
Această tehnică a fost folosită şi în SUA de către W. Nordhaus şi J. Tobin pentru măsurarea avuţiei economice. Prin această metodă creşterea economică apare ca fiind măsurată prin P.N.B., dar redus la aproximativ cu o treime. Pentru ei produsul naţional nu constituie o măsură a bunăstării naţiunii, el este un indicator al producţiei şi nu al consumului. Un agregat care măsoară consumul autentic constituie un indicator satisfăcător al componenţei economice bunăstării naţionale. Creşterea economică poate fi exprimată cu ajutorul ratelor de creştere a mai multor aggregate, corectate cu ajutorul unor factori de care depinde calitatea vieţii.
