Inflaţia

8.1. Conceptul şi instrumentele de măsurare a inflaţiei (indicatori şi indici)

Economistul francez Michel Didier în lucrarea sa ,,Economia şi regulile jocului” consideră acest fenomen „dezordinea dezordinilor în viaţa economică”. Alţi economişti, printre care F. Perroux sublinia ,,se va desemna astfel, prin termen de inflaţie o mişcare de creştere dispersată a preţurilor care se întreţine prin sine însuşi şi care este datorată unei insuficienţe relative a ofertei spontane în raport cu cererea”.

Inflaţia reprezintă un dezechilibru macroeconomic monetaro-real reflectat prin următoarele aspecte:

• creşterea masei monetare din circulaţie peste nevoile economice.
• deprecierea monetară (scăderea puterii de cumpărare a banilor)
• creşterea anormală, permanentă, cumulativă şi generalizată a preţului

Fenomenul denumit inflaţie constituie o problemă complexă de analiză macroeconomică şi una dintre cele mai importante forme ale dezechilibrului economico-social. Dar nu orice creştere a preţurilor este sinonimă cu inflaţia, deoarece:

1. este vorba de o creştere puternică, anormală foarte puternică a preţurilor. Se raportează creşterea la un sistem de referinţă, la un raport de stabilitate socotit normal.
2. creşterea preţurilor trebuie să fie permanentă
3. creşterea preţurilor se produce neuniform şi nu afectează în aceeaşi măsură toate bunurile şi serviciile.

Inflaţia contemporană constă în deprecierea banilor de hârtie şi a banilor de credit, care se exprimă prin creşterea generalizată a preţurilor şi prin lipsa de încredere a agenţilor economici în moneda existentă; ea este expresia unui dezechilibru dintre banii depreciaţi şi nevoile circulaţiei bunurilor economice.

Se poate calcula un indice general de creştere a preţurilor care să ne dea măsura inflaţiei pe întreaga economie. Se raportează PIB socotit în preţurile perioadei curente la acelaşi indicator calculat în preţurile perioadei de bază

Întrucât toţi cetăţenii au calităţi de consumator şi inflaţia este percepută în primul rând de aceştia şi cum preţul factorilor de producţie se reflectă în ultimă instanţă în preţul bunurilor şi serviciilor de consum, în statisticile ţărilor cu economie de piaţă se foloseşte indicele general al preţurilor.

În toate ţările cu economie de piaţă există organisme autorizate care calculează şi supraveghează atent I_gp. Aceasta deoarece el are un important conţinut social economic în legătură cu el, diferitele categorii sociale şi factori de decizie exprimându-şi interesele.

– I_gp este folosit de guverne drept criteriu de apreciere a reuşitei sau nereuşitei politicii sale economice. Dinamica preţurilor exprimă mersul general al economiei şi al conjuncturii preţurilor. Guvernul este deci mandatat să gestioneze bine economia naţională.

– I_gp serveşte patronatului (agent economic, întreprinzător) la negocierea cu sindicatele şi salariaţii, precum şi la analizele comparate între dinamica preţului şi cea a productivităţii muncii

– Sindicatele urmăresc acest indice ştiind că creşterea lui afectează salariul real a cărui apărare constituie obiectivul prim al sindicatelor.

8.2. Cauzele inflaţiei contemporane şi tipuri de inflaţie

Inflaţia este un fenomen cumulativ în sensul că o creştere prezentă a preţurilor se adaugă unei creşteri anterioare, constituindu-se într-un punct de plecare pentru o nouă creştere, după teoria bulgărului de zăpadă. Inflaţia se poate măsura fie la modul absolut, fie la modul relativ

În literatura economică, există mai multe criterii de clasificare a inflaţiei:

• Locul şi modul de manifestare

1. a) Există inflaţia abundenţei care este prezentă în toate ţările dezvoltate. Are la origine îndeosebi cauze monetare. Cantitatea prea mare de bani apare aici în raport cu o cantitate mare de bunuri şi servicii.
2. b) Inflaţia penuriei caracterizează ţările slab dezvoltate. Există o insuficienţă a ofertei şi surplusului de bani ce apare relativ la o cantitate mică de bunuri şi servicii.

2) Cauzele care determină inflaţia

1. a) Inflaţia prin cerere, apare ca urmare a creşterii cererii agregate, într-o anumită perioadă, într-un ritm mai mare decât oferta agregată. Altfel spus, excesului de cerere solvabilă îi corespunde o ofertă rigidă, care nu se poate adapta la exigenţele cererii.
2. b) Inflaţia prin costuri, apare în situaţia în care, pe ansamblul economiei, costurile de producţie cresc într-un ritm accentuat, independent de cererea agregată. Dacă agenţii economici producători sunt confruntaţi cu o sporire a costurilor, ei vor răspunde parţial prin creşterea preţurilor de vânzare şi parţial prin reducerea volumului activităţii. Măsura în care agenţii economici vor mări preţurile şi vor reduce producţia depinde de evoluţia cererii agregate. Cu cât cererea agregată este mai inelastică, cu atât producţia se va reduce mai puţin, povara costurilor mai mari fiind transferată asupra consumatorilor prin preţuri mai ridicate, marcând astfel începutul unei inflaţii prin costuri.
3. c) Inflaţia combinată, unii economişti susţin că, în realitate, inflaţia nu poate fi atribuită exclusiv cererii sau costurilor, ci ea constituie rezultatul acţiunii combinate a acestor doi factori, vorbindu-se astfel de o inflaţie mixtă (combinată). Ambele tipuri de inflaţie se manifestă în final ca un singur fenomen şi anume creşterea generalizată a preţurilor. De altfel, între nivelul costurilor de producţie şi nivelul veniturilor există o relaţie ca de la parte la întreg, acestea (costul şi venitul) fiind două categorii economice reflectate de aceeaşi realitate – preţul. Astfel, cele două genuri de inflaţie ajung să se întrepătrundă, chiar dacă fenomenul a fost declanşat de un singur factor.

3) Intensitatea inflatiei

• • inflaţia târâtoare (latentă), caracterizată prin creşterea generalizată a preţurilor cu 3-4% anual. În condiţiile acestei forme de inflaţie se manifestă o mare încredere în monedă. Agenţii economici au tendinţa să încheie contracte pe termen lung, fiind convinşi că preţurile bunurilor pe care le vând şi le cumpără vor cunoaşte evoluţii previzibile şi moderate, iar ca regulă generală productivitatea factorului muncă depăşeşte creşterea salariilor. De asemenea ratele dobânzilor bancare sunt reduse, creditul fiind ieftin. Este o formă a inflaţiei care permite creşterea economică neinflaţionistă şi este specifică ţărilor foarte dezvoltate.
• • inflaţia deschisă (moderată), caracterizată printr-o creştere generalizată a preţurilor de 5-10% anual. Evoluţia economiei devine preocupantă pentru toate categoriile de agenţi economici. În ţările dezvoltate ea se manifestă doar episodic, fiind însă un criteriu de performanţă pentru ţările slab dezvoltate şi cele în tranziţie, foste socialiste.
• • inflaţia galopantă, caracteristică unor creşteri de preţuri de peste 10% anual şi care este specifică, în general, ţărilor în tranziţie de la economia de comandă la economia de piaţă. Ea a fost frecvent întâlnită şi în ţările în curs de dezvoltare din Africa şi America Latină şi doar sporadic în ţările dezvoltate. În asemenea situaţie moneda naţională cunoaşte o rapidă scădere a puterii de cumpărare, rata medie a dobânzii creşte vertiginos, viteza de rotaţie a banilor se accelerează, o parte din economii sunt substrase investiţiilor productive şi orientate spre operaţiuni speculative. Această formă de inflaţie este sursă a unor ample dezechilibre în economie, putând conduce chiar la dublarea preţurilor în decurs de un an (deci creşteri cu 100%).
• • megainflaţia, denumire relativ nouă, ce reflectă un fenomen inflaţionist foarte accentuat şi greu de stăpânit de către autorităţile guvernamentale, apărut atunci când inflaţia depăşeşte pragul formei galopante. Creşterile de preţuri se situează între 100% şi 500% anual. Această amplitudine a inflaţiei a fost caracteristică şi ţării noastre, mai ales la începutul perioadei de tranziţie (anii 1990 – 1993). De altfel, în anul 1993 s-a înregistrat cea mai înaltă rată a inflaţiei din perioada postdecembristă, circa 395%.
• • hiperinflaţia, caracterizată prin creşteri ameţitoare ale preţurilor, de regulă de peste 500% anual. În acest caz cererea de monedă naţională scade considerabil, o parte importantă din tranzacţii efectuîndu-se sub formă de troc modern (barter) sau în monedă alternativă. Salariul real al unei persoane se poate reduce lunar cu până la 50%. Aceasta este rezultatul unor schimbări radicale în viaţa economică şi politică a unei ţări. În perioada contemporană hiperinflaţia a fost un fenomen izolat, întâlnit în unele dintre ţările în tranziţie (de ex. Polonia în anii 1998-1990, Rusia în anul 1994) şi în unele ţări din America Latină şi Asia. De regulă, ea apare acolo unde sunt conflicte militare, convulsii sociale şi interetnice de amploare şi de durată, dar şi în perioadele cu un ″stat slab″, unde se produce o convergenţă de interese între patronat şi sindicatele din unele sectoare (cu structuri monopoliste sau oligopoliste) pentru a-şi proteja interesele reciproce pe seama celorlalţi agenţi economici.

 

8.3. Efectele economice şi sociale ale inflaţiei

Efectele inflaţiei diferă de la o perioadă la alta, în funcţie de forma şi intensitatea acesteia, de politicile economice promovate, ca şi de capacitatea guvernelor de a cunoaşte şi a controla procesul. Pornindu-se de la principiul conform căruia procesele economice se definesc prin funcţiile lor, se poate spune că orice formă de inflaţie are o serie de efecte generale, menite să asigure mersul normal al economiei de piaţă. Este vorba, în primul rând, de efectele inflaţiei moderate şi controlate, efecte, în general, pozitive.

Un prim astfel de efect constă în diminuarea puterii de cumpărare a monedei, proces ce afectează diferit şi inegal agenţii economici.

Inflaţia deblochează (sau poate debloca) mecanismul economic. Eliminând unităţile parazit sau capacităţile uzate moral, procesul inflaţionist favorizează adaptarea unităţilor rămase la exigenţele impuse de progresul tehnic şi de mecanismele pieţei.

Inflaţia redistribuie avuţiile existente şi schimbă sensurile utilizării lor; ea favorizează înclinaţia spre consum şi restricţionează înclinaţia spre economii. În acest mod, procesul antrenează fuga de lichidităţi şi preferinţa exagerată pentru plasamente în bunuri durabile neproductive.

În condiţiile unei deprecieri inflaţioniste a banilor – egală sau mai mare decât rata dobânzii – cei care îşi desfăşoară activitatea cu resurse împrumutate ajung să folosească creditele în mod gratuit. Restituirea creditelor se face în bani devalorizaţi, după ce s-a încasat un beneficiu real. În aceiaşi termeni, se pune şi problema împrumuturilor de stat, populaţia creditoare rămânând cu obligaţiile de stat devalorizate.

Inflaţia îndepărtează din circuitul activ o parte a banilor, concomitent cu scăderea puterii de cumpărare. Acest efect se manifestă doar în termeni reali, deoarece nominal are loc o creştere a cantităţii de bani la populaţie.

Ca şi recesiunea economică, inflaţia pune de acord capacităţile de producţie existente cu nevoile reale de consum. Ea face aceasta prin presiunea permanentă pe care o exercită în avans, asupra resurselor productive.

 Specialiştii susţin şi argumentează că inflaţia galopantă (hiperinflaţia) cu trend crescător de durată şi insuficient controlată reprezintă un factor dezorganizator al oricărei economii. Hiperinflaţia viciază corelaţiile dintre preţurile diferitelor mărfuri, îngreunând sau anulând posibilitatea efectuării calculelor de eficienţă şi de rentabilitate, ca şi posibilitatea comparării acestora în timp şi spaţiu. Referindu-se la o asemenea formă de inflaţie, unii analişti ai fenomenului au arătat că este «dezordinea dezordinilor oricărei economii».

 Inflaţia galopantă cu trend crescător descurajează investiţiile productive şi orientează resursele băneşti spre acţiuni speculative curente. Efectul general negativ al unei asemenea orientări a economiilor este evident.

Având ritmuri inegale pe ţări şi timpi diferiţi de declanşare, procesele inflaţioniste accentuează oscilaţiile cursurilor valutare, cu efecte negative pentru economiile naţionale cu monede neconvertibile, generând dezechilibre în plan mondial şi zonal.

Inflaţia excesivă duce la decăderea societăţii civile în general. După cum se ştie, o societate decade atunci când clasele de mijloc îşi pierd locul şi rolul lor de factor de echilibru. Antrenând sărăcirea clasei de mijloc, hiperinflaţia subminează sistemul de impunere fiscală, generează corupţie şi degradare în cadrul instituţiilor sociale.

Efectele negative ale inflaţiei – suportate de anumiţi agenţi economici, de anumite clase şi grupări sociale, ca şi de societate în ansamblul ei – sunt denumite costuri ale inflaţiei. Oricare ar fi forma ei, inflaţia redistribuie veniturile şi avuţia de la persoanele cu venituri fixe şi cu poziţii slabe în sistemul economic spre cele care deţin puterea economică şi o folosesc pentru a obţine venituri mari. Inflaţia potenţează incertitudinea şi riscul în economie. Cu cât rata inflaţiei este mai mare şi înregistrează fluctuaţii mai puternice, cu atât firmele vor întâmpina dificultăţi în procesul de previzionare a costurilor şi încasărilor, deci şi profiturilor. Dacă inflaţia dintr-o ţară este mai mare, comparativ cu partenerii ei comerciali, atunci rezultatul ei va fi deteriorarea balanţei de plăţi a acelei ţări, deteriorarea cursului monedei sale.

8.4. Politici şi măsuri antiinflaţioniste

Inflaţia a fost şi a rămas un proces preponderent negativ, un dezechilibru monetar cu efecte de antrenare în economia reală. Agenţii economici individuali şi agregaţi sunt, preocupaţi să evite efectele negative ale procesului. Numai că ei pot să gestioneze, fiecare în parte, doar segmente ale dezechilibrului macroeconomic arătat. Nici unul dintre agenţii economici nu poate controla inflaţia în ansamblu. Agenţii economici pot însă să-şi adapteze comportamentul la starea şi sensul procesului şi să ia decizii privind afacerile lor în raport de anticipările ce se conturează în societate, ca şi de anticipările sale proprii.

Avându-se în vedere faptul că procesul inflaţionist presupune treceri permanente de la inflaţie moderată la hiperinflaţie, de la deflaţie la inflaţie, de la inflaţie galopantă la una lentă şi controlată de factorii responsabili mandataţi, capacitatea unităţilor de a-şi adapta deciziile la noile situaţii apărute sau aşteptate face parte din regulile generale de joc ce definesc economia de piaţă contemporană.

Rata anticipată a inflaţiei este unul din parametri de care ţin seama agenţii economici în dimensiunea activităţilor. Să presupunem că într-un sector se derulează o negociere de salarii, acestea având un impact notabil asupra producţiei. Să mai presupunem că ambele părţi – sindicatul şi patronatul – anticipează o rată a inflaţiei, de 5%. În aceste condiţii; sindicatul negociator va fi dispus să accepte o creştere de salarii de cel puţin 5%, ceea ce ar însemna menţinerea salariului real la nivelul anterior. Patronatul, dimpotrivă, va accepta o creştere a costurilor salariale cu cel mult 5%, astfel, ca respectivele costuri să nu fie majorate în termeni reali şi să nu afecteze profitul.

Politicile antiinflaţioniste se grupează după mai multe criterii: (a) după intensi­tatea şi sensul procesului; (b) după doctrina social-economică ce stă la baza lor; (c) după metodele şi instrumentele folosite etc.

Dacă se are în vedere primul criteriu, atunci se poate vorbi de: politici de luptă cu criza inflaţionistă, respectiv cu hiperinflaţia şi efectele ei; politici de prevenire a hiperinflaţiei şi de menţinere a inflaţiei moderate (normale) sub controlul factorilor responsabili.

Să acceptăm idea cu largă circulaţie, conform căreia hiperinflaţia se carac­terizează prin următoarele: deficitul bugetar atinge sume colosale, tipărirea biletelor de bancă alimentând peste 95% bugetul de stat; cantitatea de monedă creşte exponenţial, imprimeriile lucrând zi şi noapte pentru a furniza în cantităţi industriale bilete de bancă din ce în ce mai devalorizate; paradoxal, o asemenea multiplicare maschează, semidis­pariţia monedei legale, monedă care nu mai inspiră nici o încredere din partea cetă­ţenilor; moneda naţională pierde orice valoare în comparaţie cu monedele-valute, devalorizarea luând proporţii vertiginoase şi necontrolate.

În asemenea condiţii, factorii care intervin sunt agenţii macroeconomici spe­cializaţi, care îşi propun să stabilizeze procesele macroeconomice şi să deschidă calea relansării creşterii şi dezvoltării economice. Deci, este vorba de măsuri de politică economică menite să asigure revenirea la confruntarea “normală” dintre vânzători, dintre debitori şi creditori etc.

În plus, în aceste condiţii se folosesc într-o măsură mai mare instrumentele macroeconomice de normalizare a procesului. Se au în vedere îndeosebi acele măsuri de protecţie socială cum sunt: indexarea salariilor la inflaţie; suplimentarea veniturilor categoriilor defavorizate; creşterea indemnizaţiilor de şomaj; a pensiilor etc.

După doctrina economică ce stă la baza conceperii lor, politicile de combatere a inflaţiilor pot fi: de control a cererii agregate (demand-side) şi de stimulare a ofertei agregate (supply-side).

Politicile cererii agregate se derulează cu folosirea preponderentă fie a instrumentelor fiscale, fie a celor monetare.

Politicile fiscale de combatere a inflaţiei presupun modificarea cheltuielilor publice şi sau a veniturilor din impozite şi taxe. Cererea agregată poate fi redusă prin diminuarea şi temporizarea cheltuielilor guvernamentale sau prin ridicarea nivelului impozitelor şi taxelor, ridicare ce are ca efect reducerea cheltuielilor de consum per­sonal (partea principală a cererii agregate). Măsurile arătate sunt tipice pentru politica deflaţionistă.

Politicile monetare se bazează fie pe modificarea ofertei de monedă, fie pe cea a ratei dobânzii. Autoritatea monetară poate reduce cererea agregată prin diminuarea ofertei de monedă, astfel încât să rezulte mai puţină lichiditate. Totodată, la acelaşi efect, se poate ajunge şi prin ridicarea ratei dobânzii şi scumpirea creditului. Dacă împrumuturile scad, atunci şi cheltuielile de consum vor fi mai mici.

Politica antiinflaţionistă de stimulare a ofertei are drept scop reducerea ritmului de creştere a costurilor. Aceasta contribuie la oprirea diminuării ofertei agregate şi chiar la creşterea acesteia. Procesul poate fi demarat şi întreţinut prin restrângerea influenţelor monopolurilor asupra preţurilor şi veniturilor. Restrângerea arătată se poate obţine printr-o serie de căi: diferite forme de control asupra preţurilor; măsuri menite să restrângă activitatea şi puterea sindicatelor; politici de promovare a concurenţei şi de control al concentrărilor economice. De asemenea, procesul arătat poate fi susţinut prin demararea unor politici de creştere a productivităţii (stimulente fiscale, încurajarea cercetării-dezvoltării, acordarea de subvenţii firmelor ce investeşte în utilaje performante etc.).