INIŢIEREA TRANZACŢIEI BURSIERE

Iniţierea tranzacţiei bursiere vizează stabilirea relaţiei contractuale dintre client şi broker, satisfacerea cerinţelor impuse de regulamentul bursei pentru acceptarea ordinului de tranzacţionare al clientului, plasarea şi executarea acestuia. Etapele acestui demers sunt următoarele:

1. Alegerea brokerului
2. Încheierea contractului de brokeraj
3. Deschiderea de cont şi alimentarea acestuia
4. Plasarea ordinului de tranzacţionare
5. Executarea ordinului in piaţă

         Să detaliem în continuare conţinutul acestor paşi şi  metodologia de lucru pe piaţa românească.

1. Alegerea brokerului

         Clientul care doreşte să tranzacţioneze contracte futures pe mărfuri trebuie să ia o primă decizie crucială: alegerea unui broker. În trecut, dacă ne referim la piaţa americană spre exemplu, alegerea unui broker era mai uşoară decât în prezent.

         Înainte de anii 60 nu existau multe firme de broker dintre care să alegi şi toate păreau să ofere aproape aceleaşi servicii

         Apoi, în timpul anilor 60, firmele de brokeraj tindeau deja să se specializeze. De exemplu, unele dintre ele erau considerate specializate în pieţele metalelor, în timp ce altele se descurcau mai bine în domeniul fructelor tropicale. Clienţii se aşteptau ca brokerii lor să deţină informaţii interne de pe piaţa produsului care îi interesa şi de aceea aveau mare încredere în sfatul lor. De fapt, majoritatea investitorilor care speculau pe bursele de mărfuri în acei ani o făceau pe baza recomandărilor brokerilor, crezând că un broker bun este cheia realizării de profituri pe aceste pieţe

         Însă, în anii 70 au apărut două noi evenimente care au modificat semnificativ relaţia broker – client. În primul rând, a fost liberalizarea comisioanelor de tranzacţionare care a dus la demararea unui brutal război al comisioanelor şi la proliferarea firmelor de brokeraj cu discount. În al doilea rând, a fost scăderea volumului tranzacţiilor futures pe pieţele tradiţionale şi creşterea corespunzătoare a volumului tranzacţiilor futures pe pieţele financiare si valutare. Firmele de brokeraj nu mai urmau o politică de specializare pe o anumită piaţă şi astfel nu – şi mai atrăgeau şi nu – şi mai menţineau o clientelă fidelă. Mai mult decât atât, tot mai mulţi speculatori se bazau pe propriile lor analize tehnice ale pieţei, renunţând la sfaturile brokerilor. Pentru aceşti investitori o rată a comisionului egală cu o jumătate sau o treime din comisionul perceput de la un broker cu servicii complete constituia o ofertă foarte atractivă.

         Brokerul cu servicii complete. Acesta este tipul tradiţional de firmă de brokeraj care oferă, practic orice serviciu financiar în domeniul pieţei acţiunilor,obligaţiunilor, contractelor futures, al fondurilor de piaţă monetară, al facilităţilor fiscale, opţiunilor, publicaţiilor de cercetare, iar lista ar putea continua. Unele firme de brokeraj din această categorie sunt implicate atât pe bursele de valori cat şi pe cele de mărfuri, în timp ce altele oferă servicii numai în domeniul contractelor futures. Un astfel de broker, implicat pe piaţa contractelor futures, furnizează date obţinute în urma unor studii considerabile, îi comunică preţurile de cotaţie clientului, oferă recomandări în legătură cu tranzacţiile, îl ajută pe client să ia decizii de investiţie, putând oferi programe atât pentru conturi discreţionare cât şi pentru conturi administrate.

         Brokerul cu discont. Aceste firme nu furnizează clientului studii de preţ şi nici publicaţii de analiză a pieţei, nu ajută clientul la dezvoltarea unei strategii de investiţii, nici nu oferă consiliere în domeniul tranzacţiilor. Ele, pur şi simplu, execută ordinele şi îndeplinesc cerinţele financiare şi de raportare, adică dau clientului confirmarea tranzacţiilor şi extrasul de cont. În ultimii ani însă, unele firme de brokeraj cu discont au început să ofere o scală de comisioane, în funcţie de unele servicii de tipul analizelor de piaţă şi consilierii de tranzacţionare pentru care optează clientul, de obicei aceste comisioane fiind mai mici decât cele percepute de firmele de brokeraj cu servicii complete. De asemenea, multe firme de brokeraj care oferă servicii complete percep comisioane reduse pentru clienţii care nu doresc asistenţă din partea brokerului şi nu solicită informaţii referitoare la cotaţii şi analize de piaţă.

         Societăţile de brokeraj din România urmează şi ele această tendinţă de polarizare pe cele două categorii de intermediari, mai sofisticati sau din contră, axaţi doar pe partea operativă a tranzacţiilor. Acest proces de specializare se va adânci odată cu dezvoltarea pieţei româneşti a derivatelor în următorii ani şi va fi în beneficiul clienţilor care vor putea alege pachetul de servicii necesar la costuri competitive.

 

1. Încheierea contractului de brokeraj

         Încheierea unui contract între client şi broker (membru sau nemembru al bursei respective) reprezintă în toate ţările un imperativ juridic. Reglementările din România , în speţă Regulamentul nr4/2002 al CNVM, prevăd expres că membrii burselor de mărfuri vor presta servicii de brokeraj în numele şi pe contul clienţilor, în baza unui contract în formă scrisă.

         Acest contract trebuie să conţină cel puţin următoarele:

 

a.) serviciile de brokeraj ce vor fi prestate;

b.) durata contractului, modul în care contractul poate fi reînnoit şi / sau modificat;

c.) procedura şi mijloacele prin care clienţii vor transmite ordine şi instrucţiuni;

d.) tipul, conţinutul şi frecvenţa documentelor privind operaţiunile desfăşurate ce vor fi transmise clienţilor

e.) consimţământul expres al clientului pentru stocarea de către membrii bursei a instrucţiunii / confirmărilor acestuia transmise telefonic, după caz;

f.) declaraţia clientului prin care menţionează că înţelege termenii şi îşi asumă riscul ce decurge din tranzacţiile cu instrumente financiare derivate;

g.) orice alte clauze privind prestarea serviciilor de brokeraj convenite de părţi;

h.) comisionul pentru prestarea serviciilor de brokeraj şi / sau consultanţa acordate clienţilor privind instrumentele financiare derivate;

i.) semnătura clientului, a persoanei autorizate din partea membrului bursei şi ştampila societăţii.

 

         În cazul în care clientul acordă autoritate discreţionară membrului bursei de mărfuri, informaţiile prevăzute se vor completa cu cel puţin următoarele:

• caracteristicile contului de portofoliu referitoare la instrumente financiare derivate în care se vor face investiţii şi eventualele limite impuse, tipul de tranzacţii pe care membrul bursei de mărfuri le poate efectua cu respectivele instrumente financiare derivate;

 

• identificarea tranzacţiilor pe care membrul bursei nu le poate efectua fără acordul expres al clienţilor, dacă este cazul; dacă nu sunt impuse restricţii, acest aspect va fi menţionat în mod distinct;

 

• posibilitatea clienţilor de a revoca unilateral mandatului dat unui membru al bursei în baza contractului de administrare a portofoliului sau de a-şi retrage în orice moment fondurile libere de sarcini, fără ca acest fapt să inducă plata unor despăgubiri; clientul are obligaţia de a acoperi eventualele pierderi rezultate din tranzacţiile efectuate în contul său;

 

• numele şi autorizaţia CNVM a brokerului mandatat de membrul bursei de mărfuri cu administrarea contului clientului.

 

Pentru a dobândi autoritate discreţionară asupra portofoliului de instrumente financiare al unui client, membrul bursei de mărfuri are obligaţia de a obţine acordul scris şi declaraţia acestuia cu privire la asumarea riscului ce decurge din administrarea discreţionară a contului.

         Membrul bursei de mărfuri va înmâna potenţialului client un prospect anexat contractului încheiat, înaintea semnării acestuia, cuprinzând informaţi generale despre societate, instrumentele financiare derivate ce pot fi tranzacţionate şi serviciile prestate, care va conţine cel puţin următoarele:

 

• datele de identificare a membrului bursei (adresa sediului social / sediilor secundare , telefon, fax, e-mail, etc.);
• numele şi funcţia salariatului / brokerului cu care clientul va ţine legătura;
• informaţii cu privire la existenţa compartimentului de control intern, a reprezentantului acestuia şi a posibilităţii transmiterii eventualelor reclamaţii;
• informaţii cu privire la caracteristicile principale ale fiecărui instrument financiar derivat cu privire la riscul implicat de tranzacţionarea acestora;
• elementele minime necesare derulării tranzacţiilor cu instrumente financiare derivate (constituirea marjelor, fondurilor de garantare, etc.)

 

1. Deschiderea de cont şi alimentarea acestuia

         Contractul de brokeraj înaintat de broker clientului este însoţit de o cerere de deschidere de cont care trebuie să conţină cel puţin următoarele:

 

• datele de identificare a clientului, persoana fizică sau juridică după caz;
• estimarea valorii investiţiei;
• nivelul de risc, obiectivele investiţionale;
• valoarea tranzacţiilor efectuate pe piaţa la disponibil şi deţineri de poziţii deschise prin intermediul altui intermediar, dacă este cazul;
• numele şi decizia de autorizare ale brokerului care a deschis contul, eventual ştampila acestuia.

 

Conturile deschise clienţilor, dar şi conturile deschise la toate nivelele de operare ale pieţei futures sunt denumite conturi de marjă deoarece pentru iniţierea unei poziţii, indiferent dacă aceasta este de cumpărare sau de vânzare, este obligatorie depunerea unei sume de bani (marjă) care reprezintă garanţia obligaţiilor asumate de un participant la piaţa futures.

         Termenul „marjă”, aşa cum este el folosit în tranzacţionarea contractelor futures, este în realitate o noţiune care a fost preluată greşit din terminologia tranzacţiilor cu acţiuni. Când un investitor cumpără acţiuni, el poate să împrumute jumătate din suma necesară de la firma de brokeraj şi să depună cash cealaltă jumătate. Aceasta este denumită „marjă de 50%”. Restul de 50% este limita în care brokerul poate credita pe investitor (în anii 20, brokerii tranzacţionau acţiuni cu o marjă de 10%, despre care mulţi consideră că a contribuit la crahul din 1929). Pe piaţa futures, când este realizată o tranzacţie, trebuie depusă în contul deschis la firma de brokeraj o anumită sumă, numită şi „marjă”. Însă, cu această sumă nu se cumpără nimic. Aceşti bani servesc doar ca garanţie a îndeplinirii obligaţiilor contractuale (earnest money).

         Acest principiu este reglementat şi la BMFM Sibiu, unde în funcţie de poziţia deţinută pe lanţul de intermediere, fiecare participant depune marja la intermediarul cu care lucrează, astfel:

 

• membrii bursei colectează marjele de la clienţi pe baza brută;
• membrii bursei depun marjele în contul membrului compensator care îi reprezintă, pe baza netă;
• membrul compensator, depune marjele în contul Casei Române de Compensaţie care le colectează pe baza netă.

         Marja se constituie ca regula in numerar. In mod exceptional pot fi acceptate ca marja si scrisorile de garantie bancara, emise de banci agreate de bursa.

         Nivelul marjei iniţiale este diferit de la un contract futures la altul. În general, el este stabilit direct proporţional cu volatilitatea preţului activului de bază al contractului futures: cu cât volatilitatea preţului este mai mare cu atât şi nivelul marjei iniţiale este mai mare. În mod obişnuit, bursele stabilesc nivelurile minime ale marjei iniţiale ca fiind egal cu

unde  este media schimbărilor zilnice absolute ale valorii contractelor futures, iar  este abaterea standard a acestor schimbări zilnice, înregistrate într – o anumită perioadă de timp din trecutul relativ recent.

         Abaterea standard se calculează după formula:

σ =

unde “n” reprezintă numărul schimbărilor zilnice de preţ observate, Xi sunt schimbările zilnice absolute ale preţului, iar x este media schimbărilor zilnice absolute ale preţului, înregistrate în perioada de timp respectivă. De menţionat că media şi abaterea standard trebuie actualizate în mod continuu. Pentru aceasta, ele pot fi calculate în fiecare zi, utilizând ultimele 50 (sau 100 etc.) zile de tranzacţii.

         Dacă distribuţia schimbărilor zilnice absolute ale preţului este aproximată printr – o distribuţie normală, atunci 99% din aceste schimbări nu vor depăşi ca nivel media distribuţiei plus de trei ori abaterea standard [1]

         Pentru exemplificare, vom calcula nivelul minim al marjei iniţiale pentru contractul futures cu aur. Fiecare contract futures este stabilit pentru 100 uncii de aur. Să presupunem că: preţul curent al aurului este de 400 $/uncie, schimbarea medie zilnică a preţului este de 10$/uncie, iar abaterea standard a schimbărilor zilnice ale preţului (înregistrate relativ recent), faţă de această medie este de 3$/uncie. Astfel, nivelul marjei iniţiale necesar tranzacţionării unui contract futures cu aur va fi de 1900 $.

         În stabilirea nivelului marjelor iniţiale se iau în considerare şi alte aspecte. Astfel, deseori, bursele cer marje mai înalte pentru poziţiile din lunile imediat următoare, deoarece preţurile futures ale contractelor pentru aceste luni sunt în general mai volatile decât pentru celelalte luni de tranzacţii. Un alt factor îl reprezintă scopul tranzacţiei;dacă tranzacţia este iniţiată în scop de hedging, atunci marja iniţială este considerabil mai scăzută decât cea impusă speculatorului. De asemenea, mai scăzute sunt şi marjele iniţiale pentru poziţiile spread, motivul fiind acelaşi: probabilitatea scăzută pentru aceste poziţii de a înregistra pierderi nete.

         Marjele din specificaţiile contractelor de la BMFM Sibiu se stabilesc funcţie de :

 

• volatilitatea activului suport pe o perioadă de cel puţin1 an;
• condiţiile de piaţă ale activului suport;
• variaţia maximă zilnică a activului înregistrată într – o perioadă de cel puţin 6 luni.

 

Marjele sunt actualizate regulat, funcţie de evoluţia factorilor de mai sus, ce influenţează valoarea şi gradul de risc al contractului.

 

1. Plasarea ordinului de tranzacţionare

         Odată ce contul clientului a fost alimentat cu suma ce reprezintă marja iniţială, acesta poate plasa la broker un ordin concret de tranzacţionare. Indiferent de calitatea în care o face, de comerciant pe piaţa fizică, de hedger, speculator sau arbitrajist, plasarea ordinului poate deveni un factor critic în determinarea succesului tranzacţiei futures. Două aspecte devin esenţiale:

• stabilirea momentului propriu de realizare a tranzacţiilor deoarece pe multe pieţe futures volatilitatea preţului este semnificativă chiar pe parcursul aceleiaşi zile;
• precizarea corectă şi adecvată a ordinului de preţ, aspect ce îşi pune amprenta în mod deosebit asupra operaţiunilor de investiţii în contracte futures. Devine importantă cunoaşterea modului în care se poate obţine executarea unui ordin la un preţ rezonabil de avantajos. În plus, posibilitatea de eroare fiind foarte mare în afacerile cu evoluţie rapidă, cum sunt investiţiile în contracte futures, respectarea procedurii corecte de plasare a ordinelor este una dintre căile de a evita greşeli costisitoare. Toate conversaţiile telefonice de plasare a ordinelor sunt înregistrate, astfel încât în cazul unei erori sau apariţiei unei dispute pe tema unui ordin, se poate asculta banda pentru a se stabili exact ce s-a discutat. Dacă investitorul a făcut o greşeală, atunci el este pasibil de a suporta pierderile rezultate, oricât de mari ar fi acestea. Dacă brokerul sau angajatul firmei de brokeraj a greşit, se vor lua măsuri de corectare a greşelii. Totuşi, nimeni nu poate compensa oportunităţile pierdute sau executările dezavantajoase care apar datorită ignoranţei sau neglijenţei investitorului. În orice caz, investitorul trebuie să insiste ca persoana care preia ordinul să repete, înainte de a încheia convorbirea telefonică, datele ordinului. Plasarea unui ordin este o procedură simplă, de apelare telefonică a brokerului şi de transmitere a instrucţiunilor. Transmiterea corectă a instrucţiunilor către broker este însă crucială.

Ordinul de tranzacţionare transmis de client brokerului trebuie să conţină următoarele indicaţii:

 

• sensul operaţiunii (vânzare sau cumpărare);
• tipul de contract (futures, opţiune);
• marimea tranzactiei (numar de contracte);
• scadenţa tranzacţiei;
• natura tranzactiei (hedging sau speculative);
• indicaţii de preţ.

 

Deoarece elementele contractului derivat sunt standardizate, le vom comenta în capitolul dedicat contractelor futures, respectiv opţionale. Preţul este elementul negociabil al contractelor şi rolul clienţilor devine activ în acest sens prin selectarea celui mai adecvat procedeu de determinare în ringul bursei a acestui preţ. Acest procedeu este sintetizat în tipul de ordin de preţ.

Pe pieţele bursiere mature şi cu lichiditate, lista ordinelor de preţ prevăzute prin regulament este mai consistentă şi include următoarele tipuri de ordine.

 

1. Ordin la piaţă (Market order). Cel mai simplu tip de ordin, este ordinul la piaţă. Acesta este o instrucţiune de cumpărare sau vânzare care trebuie executată, oricare ar fi preţul cerut sau oferit în ring în momentul în care ordinul ajunge acolo. Brokerul de ring va executa un astfel de ordin la cel mai bun preţ posibil, imediat după primirea lui. Pe o piaţă activă, un ordin la piaţă este relativ sigur şi este destul de frecvent utilizat. Însă, pe o piaţă mai puţin activă, acest ordin ar trebui utilizat numai când este vital ca tranzacţia să fie executată imediat, deoarece este posibil ca preţul de realizare a tranzacţiei să devină mult mai mare sau mai mic decât cel dorit iniţial.

         Dacă, de exemplu, ordinul este la piaţă de cumpărare, dar în ring nu există oferte cu un preţ apropiat de cel al ultimei tranzacţii, brokerul de ring va licita din ce în ce mai mult, până când apare posibilitatea executării. Preţul la care este executat ordinul investitorului poate fi diferit de preţul aşteptat.

 

2. Ordin la piaţă indiferent de cotatie (Market – not – held – order). Acest ordin poate fi denumit şi indiferent de cotaţie (Disregard Tape – DRT). Este o instrucţiune care îi dă brokerului de ring libertatea de a lua decizii pentru executarea ordinului, astfel încât să obţină cel mai bun preţ. În general, este utilizat pentru ordinele mari, pe o piaţă inactivă. Clauza DRT permite brokerului să lucreze asupra ordinului în loc să – l arunce pur şi simplu în ring, ceea ce ar putea produce o modificare semnificativă a preţului.

 

3. Ordin la piaţă la închidere (Market – on close (MOC) order). Un ordin la piaţă la închidere instruieşte brokerul să – l execute în timpul ultimului minut de la sfârşitul sesiunii de tranzacţionare. Într-o piaţă activă, un astfel de ordin poate avea ca rezultat un preţ de executare bun, dar nu este ceva neobişnuit ca un ordin MOC să fie executat la câţiva paşi de cotaţie faţă de preţul de închidere.

 

4. Ordin la piaţă la deschidere (Market – on – the – open – order). Acest tip de ordin transmite instrucţiunea de a executa tranzacţia la piaţă imediat după deschidere. Ordinul, desigur ajunge la brokerul de ring înainte de semnalul de deschidere al clopoţelului. Mulţi investitori consideră că preţul de deschidere nu este o reflectare bună a activităţii pieţei şi încearcă să evite plasarea unor ordine de acest tip.

 

5. Ordin la piaţă dacă este atins (Market – if – touched (MIT) order). Un astfel de ordin transmite brokerului instrucţiunea de a executa tranzacţia la piaţă, dar numai dacă este atins un preţ specificat. De exemplu, dacă ordinul este de cumpărare soia la 6,25$ MIT, ordinul va fi activat numai după ce apare o ofertă 6,25$. Apoi brokerul va încerca să obţină cel mai bun preţ de la piaţă, ceea ce înseamnă că preţul de executare a ordinului poate fi semnificativ mai mare de 6,25 $ în funcţie de piaţă.

         Ordinul MIT este întotdeauna plasat deasupra pieţei dacă este un ordin de vânzare şi sub nivelul pieţei, dacă este un ordin de cumpărare. Această situaţie este singura rezonabilă. Un investitor doreşte să vândă la un preţ mai mare decât cererea, sau să cumpere la un preţ mai mic decât oferta. Acesta este scopul ordinului MIT. Reţineţi totuşi că ordinul MIT nu garantează ca tranzacţia va fi executată la preţul precizat. Odată ce preţul specificat este atins, un ordin MIT devine ordin la piaţă şi prin urmare, poate fi executat la un preţ mai puţin convenabil decât preţul specificat, mai ales pe o piaţă inactivă.

 

6. Ordin limită (Limit order) sau Ordin cu preţ (Price order). Dacă un investitor doreşte să intre pe piaţă la un anumit preţ, ca şi în cazul ordinului MIT, dar nu acceptă un preţ mai puţin convenabil decât preţul specificat, atunci trebuie să folosească un ordin limită. Acest tip de ordin îi spune brokerului să-l execute la preţul precizat sau la un preţ mai bun. Dacă ordinul este de cumpărare soia 6,25$ , brokerul trebuie s execute ordinul la 6,25$ sau la un preţ mai mic. Invers, dacă ordinul este de vânzare soia la 6,25$, brokerul trebuie să execute ordinul la 6,25$  sau la un preţ mai mare.

         La plasarea unui ordin limită, investitorul nu este obligat să folosească cuvântul “limită”. Este suficient ca acesta să specifice preţul. Brokerul înţelege că ordinul este limită şi că preţul precizat este preţul limită pe care investitorul este dispus să –l ofere sau să îl ceară.

 

7. Ordin stop (Stop order). Un ordin stop este un ordin de cumpărare dacă preţul este la un nivel specificat deasupra pieţei, sau un ordin de vânzare dacă preţul este la un nivel specificat sub cel al pieţei. Ordinele stop sunt folosite cu două scopuri. Unul este de a limita riscul unei anumite investiţii prin precizarea preţului la care poziţia va fi lichidată dacă piaţa are o evoluţie nefavorabilă (stop – pierdere). Al doilea scop este pătrunderea pe piaţă după ce piaţa a depăşit nivelul preţului specificat.

         Ordin cumpără – stop (Buy – stop – order). Acesta este un ordin de cumpărare la un anumit preţ deasupra nivelului pieţei. În momentul când este atins preţul indicat, el devine ordin la piaţă. Adică un ordin cumpără –stop devine ordin de cumpărare la piaţă, dacă preţul de tranzacţionare este egal sau mai mare decât preţul stop, sau dacă preţul cererii (bid) este egal sau mai mare decât preţul stop. Nu este necesar ca pe piaţă să se încheie efectiv o tranzacţie care să activeze ordinul stop. Este suficient să apară o cerere de cumpărare la un preţ egal sau mai mare decât preţul stop şi ordinul stop se va activa, transformându-se în ordin la piaţă.

         Un ordin cumpărare – stop poate fi utilizat pentru luarea unei poziţii long într–o perioadă de creştere a pieţei. De exemplu, dacă aurul se tranzacţionează la preţuri între 520$ şi 525$  per uncie şi investitorul consideră că, odată ce trece de 525$  – un punct de rezistenţă – preţul, probabil, va urca mai sus, el va putea plasa un ordin cumpără – stop la un preţ aflat imediat peste 525$, poate la 525,50$. Astfel, investitorul va fi în măsură să prindă mişcarea pieţei, dacă aceasta apare.

         Ordin vinde – stop (Sell stop order). Un ordin vinde – stop este unul de vânzare la un preţ sub nivelul pieţei. Ca şi în cazul ordinului cumpără – stop, el devine ordin la piaţă dacă pretul de tranzactionare este egal sau mai mic decat preţul stop sau dacă preţul ofertei pe piaţă este egal sau mai mic decât preţul  stop. Odată atins preţul stop, ordinul este executat la cel mai bun preţ posibil. Ca şi în cazul ordinului cumpără – stop , nu este obligatoriu ca pe piaţă să fie realizată efectiv o tranzacţie la un preţ egal sau mai mic decât preţul stop, ci este suficient să apară o ofertă de vânzare la un preţ egal sau mai mic decât preţul stop, pentru ca ordinul stop să fie activat. Un astfel de ordin este folosit pentru a angaja o poziţie short într – un moment când piaţa este în scădere.

         Ordin stop – pierdere (Stop – loss order). Termenul “stop pierdere” este unul generic, aplicat ordinelor stop care au scopul de a limita pierderea. Un astfel de ordin poate fi ori cumpără – stop, ori vinde – stop. Ordinul stop – pierdere este introdus pe piaţă pentru a compensa o poziţie existenta. Dacă  investitor este long pe cinci contracte soia 7,83$ dar doreşte să limiteze pierderea potenţială la 100$ per contract, el va plasa un ordin stop de vânzare la 7,81$ (o variaţie de un cent pe soia valorează 50$). Dacă piaţa are o evoluţie ascendentă, ordinul stop – pierdere nu va fi executat. Dacă preţul pieţei scade, ordinul va fi executat, iar investitorul va ieşi de pe piaţă cu o pierdere de 500$ (100$ x cinci contracte). Termenul “stop – pierdere” nu apare pe ordin, ci doar cuvântul “stop”.

         Ordin stop limită (Stop – limit – order). Este o combinaţie a unui ordin stop cu un ordin limită. În timp ce un ordin stop normal se transformă ordin la piaţă când preţul specificat este atins, un ordin – stop – limită se transformă în ordin limită. În cazul ordinelor stop – limită, sunt precizate două preţuri: preţul stop care activează ordinul şi preţul limită care constituie limita de preţ pe care investitorul este dispus să o accepte. Ordinul va arăta astfel: „cumpără cinci soia la 6,75 $ stop 6,74$ limita”.

         Ordinul stop – limită nu trebuie folosit ca ordin stop – pierdere,deoarece există posibilitatea ca el să nu poată fi executat. Avantajul acestui tip de ordin este că el nu va fi executat la un preţ mai puţin avantajos decât preţul limită. Dezavantajul îl constituie faptul că este posibil ca ordinul să nu fie executat deloc dacă preţul pieţei trece dincolo de valoarea limită înainte ca brokerul de ring să poată executa ordinul.

         Ordin stop – la – închidere (Stop – close – only – order). Acest ordin este o instrucţiune de vânzare / cumpărare în ultimul minut de tranzacţionare. Un ordin stop la închidere de vânzare va fi executat în timpul ultimului minut de tranzacţionare la un preţ egal sau mai mic decât preţul specificat, în timp ce un ordin stop la închidere de cumpărare va fi executat la un preţ egal sau mai mare decât preţul specificat. Adesea, preţul de executare diferă de preţul de închidere din cauza intervalului de timp în care ordinul stop – la – închidere poate fi executat.

 

8. Ordin sau – mai –bine (Or – better order). Sunt momente când un investitor doreşte să introducă un ordin limită de cumpărare peste piaţă sau un ordin limită de vânzare sub piaţă În mod normal, un astfel de ordin este plasat la numai câţiva paşi de cotaţie faţă de piaţă şi este introdus cu scopul de a prinde o mişcare puternică a pieţei (strong breakout). Dacă, de exemplu, argintul este tranzacţionat în jur de 6,79 S şi investitorul doreşte să prindă ceea ce pare a fi o creştere puternică, el nu este dispus să rişte să plaseze un ordin la piaţă sau un ordin stop (care devine ordin la piaţă dacă este atins preţul stop) datorită riscului de a fi executat la un preţ mai mare. Preţul maxim pe care acest investitor este dispus să l plătească este 6,81 S. Ordinul va fi transmis: „cumpără un argint la 6,81 S sau mai bine (OB)”. Fără specificaţia OB, brokerul sau operatorul care transmite acestuia ordinele va trimite probabil ordinul înapoi, ca ordin incorect (ordinele limita de cumpărare sunt întotdeauna plasate la un preţ sub piaţă). Însă, dacă ordinul poartă specificaţia OB, brokerul şi operatorul vor şti care este intenţia investitorului.

         Adesea, investitorii fac greşeala de a adăuga specificaţia OB unui ordin limită normal. Acesta este un indiciu pentru broker că investitorul este începător şi adesea îl contrariază pe broker deoarece el consideră că oricum încearcă să obţină cel mai bun preţ pentru clienţi, fără a avea nevoie de precizarea „sau – mai – bine”.

 

9. Ordin dintr – o dată – sau – deloc (Fill – or – kill (FOK) order). Acest tip de ordin nu este folosit foarte frecvent. Ordinul transmite brokerul de ring o instrucţiune de a-l executa imediat şi integral, sau de a-l anula. Dacă brokerul nu are posibilitatea de a executa ordinul, el raportează „imposibil” (unable) şi ordinul este anulat (Killed).

         Un astfel de ordin[2] este utilizat când un investitor doreşte să angajeze sau să lichideze rapid o poziţie, fără a-şi asuma riscul asociat unui ordin la piaţă. Ordinele FOK pot fi folosite pe pieţele inactive sau pe pieţele care au fluctuat în jurul unui anumit nivel al preţului, dar dintr-un motiv oarecare, nu au atins nivelul dorit de investitor.

 

10. Ordin valabil – până – la – anulare (Good – till – cancelled (GTC) order). Acest ordin, cunoscut de asemenea ca ordin deschis (open order), rămâne activ până când este executat sau până când investitorul îl anulează. Majoritatea firmelor de brokeraj anulează la sfârşitul zilei de tranzacţionare toate ordinele neexecutate, cu excepţia celor desemnate ca ordine deschise sau valabile – până . la – anulare. Nu este o situaţie neobişnuită ca un ordin deschis să rămână în ring timp de mai multe zile, chiar săptămâni, deşi este foarte important ca investitorul să reţină că a plasat un ordin deschis; în caz contrar, acesta ar putea avea la un moment dat surpriza ca i-a fost executat un ordin la care nu se mai aştepta

 

11. Ordin unul – îl – anulează – pe – celălalt (One cancels – the other (OCO) order). Uneori, un investitor vrea să plaseze un ordin astfel încât să surprindă o mişcare bruscă (break) a preţului, indiferent de direcţia în care evoluează piaţa. În acest scop pot fi plasate două ordine, unul deasupra pieţei şi unul sub nivelul pieţei, cu precizarea că atunci când unul dintre ordine este executat, celălalt să fie anulat.

 

 

 

[1] o distribuţie normală este definită în mod complet de către media sa şi abaterea standard a acesteia. Ea repreyintă modelul probabilstic cel mai frecvent utilizat în deciziile economice. Media plus şi minus un anumit număr de abateri standard vor include în distribuţia normală o proporţie precisă a numărului de observaţii. Astfel, următoarele relaţii sunt considerate valabile; includ 68% din observaţii; 2 includ 95% din observaţii;  includ 99,7% din observaţii. De aceea, există doar o mică probabilitate ca schimbările zilnice de preţ să fie mai mici decât  sau mai mari decât .

[2] Ordinul “dintr – o dată sau deloc” (Fill – or Kill (FOK) order) nu trebuie confuncdat cu ordinul “Imediat sau anulează” (Immediate or cancel (IOC) order). Acesta din urmă instruieşte brokerul să – l execute imediat, integral sau parţial, iar partea neexecutată să fie anulată pe loc Ordinul dintr-o dată sau deloc (FOK) permite brokerului să facă o singură tentativă. Spre deosebire de aceasta, ordinul totul sau nimic (AON) permite brokerului să facă mai multe tentative de executare (NT)