Politica vamală este realizată cu ajutorul reglementărilor adoptate de stat ce vizează controlul la trecerea frontierei de stat a mărfurilor şi a mijloacelor de transport, prin îndeplinirea formalităţilor vamale şi plata taxelor vamale (impunerea vamală).
Instrumentele principale cu ajutorul cărora se realizează politica vamală sunt:
- Tarifele vamale, ce cuprind taxele vamale care se percep asupra mărfurilor importate sau exportate;
- Legile vamale, codurile şi regulamentele vamale.
În cadrul politicii vamale, impunerea vamală a jucat şi continuă să joace rolul principal. Ea îndeplineşte trei funcţii:
- de natură fiscală, taxele vamale fiind o sursă de venit la bugetul de stat;
- de natură protecţionistă (protejează economia naţională de concurenţa străină în sensul că taxa vamală percepută la import ridică preţul mărfurilor importate, reducându-i forţa concurenţială în raport cu produsul indigen);
- de negociere, în sensul că statele pot negocia într-un cadru bilateral sau multilateral concesii vamale, reciproce sau nereciproce, care pot stimula schimburile comerciale.
Tariful vamal
Catalogul care cuprinde nomenclatorul produselor supuse impunerii vamale, precum şi taxele vamale percepute asupra fiecărui produs sau grupă de produse poartă denumirea de tarif vamal.
De-a lungul timpului s-au făcut mai multe încercări de clasificare a mărfurilor, luându-se ca bază diferite criterii: originea mărfurilor (animală, vegetală, minerală), gradul lor de prelucrare (materii prime, produse finite) sau o combinaţie a acestor două criterii.
În anul 1950 Biroul de Statistică al ONU a elaborat o Clasificare tip standard pentru comerţul internaţional (Standard International Trade Clasification- S.I.T.C.). Această clasificare, care a suferit o serie de modificări în decursul timpului, a fost făcută din nevoi de ordin statistic care să permită urmărirea la nivel internaţional a evoluţiei comerţului exterior al tuturor statelor lumii.
Acest sistem de clasificare este în vigoare şi astăzi şi statele raportează informaţii statistice cu privire evoluţia comerţului lor exterior. Această clasificare este pe cinci cifre (secţiuni, diviziuni, grupe, subgrupe şi poziţii tarifare).
Tot în 1950, din iniţiativa GATT, a fost adoptată la Bruxelles Convenţia privind clasificarea mărfurilor în tarifele vamale, potrivit căreia a fost elaborat un nomenclator de bază unic denumit iniţial Nomenclatorul Vamal de la Bruxelles (N.V.B) şi ulterior Nomenclatorul Consiliului de Cooperare Vamală de la Bruxelles (N.C.C.V.). Şi acesta a suferit o serie de modificări pe parcurs, ajungând la o clasificare pe patru cifre (secţiuni (21), capitole (99), poziţii şi subpoziţii tarifare).
La el au aderat aproximativ 150 de state ale lumii. Însă, unele state membre ale GATT nu au aderat la acest nomenclator (SUA, Canada), acestea având nomenclatoare proprii (pentru import şi export) mult mai detaliate.
În iunie 1983 la Bruxelles, sub egida Consiliului de Cooperare Vamală,
s-a adoptat Convenţia privind sistemul armonizat de descriere şi codificare a mărfurilor.
Acest sistem prezintă următoarele caracteristici principale:
- are la bază cele două nomenclatoare cel mai larg răspândite pe plan internaţional (S.I.T.C. şi NCCV);
- clasificarea mărfurilor are la bază criteriul combinat al originii şi gradului de prelucrare a mărfurilor;
- c) este flexibil, în sensul că poate fi folosit ca atare sau luat ca bază pentru o formă prescurtată sau mai detaliată de clasificare;
- d) prezintă o serie de avantaje esenţiale în raport cu vechile sisteme de clasificare a mărfurilor şi anume:
- facilitează derularea schimburilor comerciale internaţionale prin atenuarea sau eliminarea divergenţelor cu privire la încadrarea tarifară a produselor şi, implicit, cu privire la determinarea nivelului taxelor vamale aplicabile;
- facilitează colectarea, compararea şi analiza datelor statistice referitoare la schimburile comerciale internaţionale;
- satisface, simultan, nu numai necesităţile de codificare ale autorităţilor vamale, ci şi cele ale organismelor de statistică, ale producătorilor, comercianţilor şi cărăuşilor.
Până în prezent au aderat la acest sistem de descriere şi codificare a mărfurilor marea majoritate a statelor lumii, inclusiv România.
Tarifele vamale folosite pe plan internaţional sunt de două feluri:
– simple;
– compuse.
Tarifele vamale simple cuprind o singură coloană de taxe vamale pentru toate produsele supuse impunerii vamale, indiferent de provenienţa lor (taxe convenţionale). Acestea sunt folosite, de regulă, de unele ţări în curs de dezvoltare.
Tarifele vamale compuse au două sau mai multe coloane de taxe vamale şi au cea mai largă răspândire pe plan internaţional, fiind folosite nu numai de ţările dezvoltate, ci şi de cele în curs de dezvoltare sau în tranziţie.
Teritoriul vamal, uniunea vamală şi zona de liber schimb
Teritoriul vamal este acel teritoriu în interiorul căruia se aplică un anumit regim vamal, o anumită legislaţie vamală. De regulă, teritoriul vamal al unui stat coincide cu teritoriul său naţional.
În unele cazuri, avem de-a face fie cu extinderea teritoriului vamal, fie cu restrângerea acestuia.
Dacă două sau mai multe state convin să formeze împreună o uniune vamală, atunci teritoriul vamal însumează teritoriul statelor participante la această uniune. În acest caz are loc extinderea teritoriului vamal.
Ţările care participă la formarea uniunii vamale desfiinţează, dintr-o dată sau treptat, barierele tarifare şi netarifare în relaţiile comerciale reciproce (pentru toate bunurile sau numai pentru o parte dintre acestea), iar în relaţiile cu terţii aplică o politică comercială comună şi un tarif vamal comun.
Uniunile vamale reprezintă principala formă de extindere a teritoriului vamal şi sunt de două feluri:
- perfecte ( complete), când sunt vizate toate produsele care se schimbă reciproc şi cu terţii;
- imperfecte (incomplete), când sunt vizate numai o parte din produsele care se schimbă reciproc şi cu terţii.
Zonele de liber schimb sunt o formă secundară de extindere a teritoriului vamal. În cazul acestora, ţările participante la zonă elimină, dintr-o dată sau treptat, barierele tarifare şi netarifare în relaţiile comerciale reciproce pentru toate produsele sau numai pentru o parte dintre acestea, iar în relaţiile cu terţii nu instituie o politică comercială comună, fiecare ţară membră păstrându-şi independenţa în materie de politică comercială.
Zonele de liber schimb sunt de două feluri:
– perfecte (complete);
– imperfecte (incomplete).
Primele vizează toate produsele care se schimbă reciproc, iar celelalte vizează numai o parte din produsele care se schimbă reciproc.
Restrângerea teritoriului vamal reprezintă exceptarea de la regimul vamal în vigoare a unei porţiuni dintr-un stat naţional (un port, o parte dintr-un port sau altă zonă comercială sau industrială). În aceste zone nu se percep taxe vamale de import.
Aceste zone exceptate de la regimul vamal în vigoare al unui stat poartă denumirea de zone libere. Pe plan internaţional ele au diferite denumiri, ca de exemplu: zone portuare scutite de impozite, zone libere comerciale, zone economice speciale (în China), porturi libere etc. Tot aici intră şi antrepozitele vamale.
Zonele economice speciale, care au început să fie create în China în ultimii 20 ani, păstrează caracteristica zonelor libere (scutite de taxe vamale de import), dar prezintă şi unele particularităţi:
a). dimensiunea acestora este mare şi foarte mare (mii de hectare) în raport cu zonele libere obişnuite care au o dimensiune mai redusă;
b). obiectivul urmărit prin constituirea acestor zone este atragerea capitalului străin căruia i se acordă facilităţi însemnate pentru a pune în valoare resursele naturale însemnate şi forţa de muncă imensă de care dispun zonele respective.
Antrepozitele vamale sunt depozite în care pot fi depuse şi păstrate mărfuri importate sau mărfuri străine aflate în tranzit pe o perioadă determinată de timp, fără a se plăti taxele vamale de import, dar cu plata legală a taxelor de antrepozitare.
Acestea pot fi plasate în centrele comerciale şi industriale mai importante sau în zone care facilitează tranzitul mărfurilor.
Prin crearea de zone libere, inclusiv antrepozite vamale, statele urmăresc o serie de obiective: – promovarea şi dezvoltarea regiunilor respective;
– punerea în valoare a resurselor naturale interne şi a forţei de muncă disponibile;
– încurajarea tranzitului pe teritoriul ţării respective;
– sporirea încasărilor la bugetul statului etc.
Clauza naţiunii celei mai favorizate şi clauza regimului naţional
Un rol important pe linia dezvoltării relaţiilor economice şi comerciale dintre state revine negocierii de tratate, acorduri şi a altor convenţii economice.
Tratatele comerciale sunt convenţii internaţionale care reglementează schimburile de mărfuri dintre două sau mai multe state, precum şi toate problemele care derivă din acestea. Împreună cu problemele comerciale propriu-zise se reglementează şi probleme privind transportul internaţional al mărfurilor pe calea maritimă şi fluvială, iar convenţiile respective poartă denumirea de tratate de comerţ şi navigaţie.
Pe baza acestor tratate, dar şi în absenţa lor, statele negociază acorduri comerciale şi de plăţi pe termene diferite, precum şi alte acorduri economice.
Tratatele de comerţ şi navigaţie şi, în absenţa lor, acordurile comerciale şi de plăţi cuprind o serie de clauze esenţiale care stau la baza relaţiilor economice dintre state, cum sunt:
- a) clauza naţiunii celei mai favorizate;
- b) clauza regimului naţional (a tratamentului naţional).
- a) Clauza naţiunii celei mai favorizate este acea prevedere înscrisă în tratatele de comerţ şi navigaţie (sau în acordurile comerciale şi de plăţi) potrivit căreia părţile semnatare se obligă să-şi acorde reciproc toate avantajele pe care le-au acordat sau le vor acorda în viitor ţărilor terţe în domeniul relaţiilor comerciale.
Această clauză face referire la avantajele pe care statele semnatare se obligă să şi le acorde reciproc în domeniile perceperii taxelor vamale la import, export şi tranzit, eliberării licenţelor de import-export, tranzitului de mărfuri, navigaţiei maritime şi fluviale, precum şi situaţiei juridice a agenţiilor şi reprezentanţelor comerciale şi a persoanelor juridice ale unei ţări care exercită fapte de comerţ pe teritoriul celeilalte ţări.
În practica relaţiilor economice internaţionale, clauza naţiunii celei mai favorizate poate fi înscrisă sub două forme, şi anume:
– necondiţionată (principiul egalităţii de tratament);
– condiţionată (principiul compensaţiei).
Forma necondiţionată a clauzei presupune obligaţia asumată de părţile contractante de a-şi acorda reciproc, în mod automat şi fără alte compensaţii, toate privilegiile şi avantajele acordate sau care vor fi acordate în viitor ţărilor terţe în domeniul relaţiilor comerciale.
Forma condiţionată presupune obligaţia părţilor contractante de a extinde automat şi gratuit asupra celuilalt stat semnatar al tratatului numai acele avantaje şi privilegii pe care le-a acordat sau le va acorda în viitor unei ţări terţe, fără nici un fel de compensaţie din partea acesteia. În caz contrar, cealaltă parte contractantă poate obţine avantajele şi privilegiile respective numai în schimbul unor compensaţii corespunzătoare. Cu alte cuvinte, pentru extinderea asupra unui stat semnatar a privilegiilor şi avantajelor pe care celălalt stat semnatar le-a acordat sau le va acorda unei ţări terţe, în schimbul unor compensaţii echivalente, statul semnatar respectiv trebuie să acorde, la rândul său, privilegii şi avantaje corespunzătoare în schimbul celor pe care le primeşte din partea celuilalt stat semnatar.
- b) Clauza regimului naţional este acea prevedere înscrisă în tratatele economice prin care părţile se obligă să acorde persoanelor fizice sau juridice ale unui stat semnatar, care exercită fapte de comerţ sau alte activităţi economice pe teritoriul celuilalt stat semnatar, aceleaşi drepturi şi obligaţii în materie economică, ca şi naţionalilor.
Acestea se referă la regimul fiscal, la condiţiile de folosire a mijloacelor de transport, a depozitelor, a instalaţiilor portuare etc.
În literatura de specialitate occidentală această clauză mai este denumită şi principiul posibilităţilor egale de tratament.
