Realizarea unei politici a împrumuturilor externe eficiente, îndeplinirea funcţiilor acesteia şi, în final, atingerea obiectivelor propuse are loc prin intermediul unor instrumente specifice. Aceste instrumente rezidă din condiţiile de atragere a împrumuturilor de pe piaţa financiară internaţională şi sunt următoarele:
- Împrumutul propriu-zis cu elementele sale definitorii;
- Selectarea sursei de creditare;
- Selectarea modalităţii de împrumutare;
- Decizia de îndreptare a resurselor atrase în dependenţă de scopul urmărit;
- Operaţiuni de restructurare şi reeşalonare a datoriei de stat externe;
- Gestionarea riscurilor aferente împrumuturilor;
Împrumutul cu toate elementele pe care le însumează este instrumentul cel mai important în cadrul politicii împrumuturilor externe, prin intermediul căruia autorităţile responsabile îşi pot optimiza direcţiile de acţiune în cadrul politicii practicate. Elementele de bază ale împrumutului sunt rata dobînzii şi termenul de rambursare a acestuia.
Rata dobînzii la împrumuturi reprezintă costul anual plătit pentru creditul efectiv tras, respectiv pentru suma trasă din care s-au scăzut amortizările deja plătite din împrumurul respectiv. Rata dobînzii poate fi fixă sau variabilă.
Rata fixă este cea care rămîne, în general neschimbată pe toată durata de viaţă a împrumutului. Utilizarea acestui tip de rată a dobînzii prezintă atît avantaje, cît şi riscuri. Un avantaj important constă în faptul cădabitorul va putea să determine costul împrumutului pe baza schemei de trageri şi de amortizare a împrumutului. Riscul cel mai mare îl reprezintă variaţia ratei dobînzii pe piaţa financiară. Dacă aceasta va manifesta tendinţă de scădere, debitorul va trebui să plătească dobînda potrivit contractului, deci mai mare decît pe piaţă, în timp ce dacă ar fi beneficiat de dobîndă variabilă, costul aferent creditului ar fi scăzut.
Rata variabilă fluctuează, în general, în funcţie de modificările pieţei economice şi/sau financiare. În plan internaţional, rata variabilă a dobînzii este cel mai adesea corelată cu LIBOR ( London Interbank Offered Rate), în generalla trei luni, variind în interiorul unei marje- superioară şi inferioară- stabilite prin convenţie în contract. Dezavantajul principal al utilizării dobînzii variabile constă în incertitudinea costurilor şi, în consecinţă, a utilităţii şi performanţelor împrumutului.
Cel mai important risc pe care îl poate genera rata dobînzii în politica împrumuturilor externe este influenţa pe care modificarea ratei inflaţiei o exercită asupra acesteia, precum şi a ratei schimbului. O metodă eficientă de îndepărtare a acestui risc este de a calcula costurile generate de împrumut pe baza determinării valorii prezente.
La determinarea costului total al unui împrumut, pe lîngă rata dobînzii, se iau în calcul şi comisioanele afwerente acestuia. Pentru împrumuturile public ecomisioanele sunt, în cea mai mare parte, cele de neutilizare a creditului. În ultimii ani, numeroase bănci, în special din Asia de Sud-Est, au fixat nivelul acestui comision prin calcularea la începutul împrumutului, ca procentaplicat la suma netrasă.
În funcţie de termenul de rambursare împrumuturile pot fi: pe termen scurt (1-2 ani), mediu (3-5 ani) şi lung (peste 5 ani).
Beneficiarul este interesat ca termenul de rambursare să fie suficient de îndepărtat pentru a-şi putea procura resursele necesare restituirii acestuia şi achitării dobînzilor şi altor cheltuieli aferente. Atunci cînd împrumutul capătă o destinaţie productivă, termenul de rambursare trebuie să ţină seama de momentul punerii în funcţiune a obiectivului respectiv şi de venitul net ce se poate obţine de pe urma acestuia, cunoscînd durata de viaţă a unui asemenea obiectiv.
Dacă, însă, este vorba de un credit guvernamental destinat acoperirii cheltuielilor publice, este important ca acest criteriu să fie analizat împreună cu masa monetară care poate fi pusă la dispoziţie, ca şi contrapartidă a sumei din veniturile bugetare care poate fi utilizată în acest scop, precum şi a resurselor internaţionale disponibile.
In consecinţă, în cadrul termenului final se stabilesc trei perioade distincte: perioada de utilizare a creditului; perioada de graţie în cursul căreia nu se fac plăţi pentru rambursarea creditului, plăţile fiind reprezentate numai de dobînzi şi perioada de rambursare propriu-zisă a creditului. Perioada de graţie este variabila, nefiind obligatorie.
În cazul în care suma împrumutată se acordă dintr-o dată şi se rambursează într-o singură tranşă, beneficiarul creditului dispune de aceasta pe toată durata creditului. Dacă, insă, suma respectivă se primeşte şi se rambursează în mod eşalonat, termenul mediu al creditului va fi mai scurt decît cel pentru care acesta s-a contractat.
Termenele creditelor se stabilesc în funcţie de destinaţia acestora, de rentabilitatea obiectivului pentru care se contractează împrumutul -în cazul în care acesta se utilizează în scopuri productive – , de valoarea utilajelor încorporate în obiectul creditat, de practica internaţională, de legislaţia existentă în ţara creditorului şi respectiv în acea a beneficiarului, de prevederile unor convenţii internaţionale în materie etc.
În ceea ce priveşte rambursarea împrumuturilor, în practica internaţională se cunosc trei modalităţi de bază: în cote egale; în cote inegale, care pot creşte progresiv şi într-o singură tranşă, la scadenţă.
Uneori în cadrul împrumuturilor externe creditorul poate pretinde la existenţa unor garanţii suplimentare.. La acordarea unui credit, împrumutătorul poate să pretindă o garanţie materială sau morală. În primul caz, garanţia poate să constea din mărfuri, documente de dispoziţie asupra marfurilor (conosamente, warante etc.), acţiuni şi obligaţiuni, depozite ale unor firme, ale unor institutii guvernamentale, bunuri imobiliare, venituri ale statului (taxe vamale, accize, venituri ale domeniului public ş.a. ), rezervele de aur şi devize ale statului etc.
În lipsa unor garanţii materiale, creditorul poate pretinde ca împrumutul pe care intenţionează să-l acorde unui stat să fie garantat de două sau mai multe state care se bucură de o reputaţie bună pe piaţa capitalului de împrumut. În mod obişnuit, creditorii – guverne, organisme financiare internaţionale ş.a. – trimit experţi în ţara debitoare pentru a verifica la faţa locului oportunitatea creditelor solicitate, eficienţa scontată de pe urma utilizării acestora, capacitatea de rambursare a sumelor împrumutate, modul de folosire a sumelor acordate ş.a.
În ceea ce priveşte selectarea sursei de creditare, autorităţile au posibilitatea de a alege din cinci opţiuni de bază[1]: organismele financiare internaţionale; organisme financiare regionale; guverne ale altor state; instituţii financiare din alte ţări şi persoane fizice şi juridice.
Printre organismele financiare internaţionale care acordă asistenţă financiară multilaterală se numară[2]: Fondul Monetar Internaţional, Banca Mondială, Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare, Asociaţia Internaţională pentru Dezvoltare, Corporatia Financiara Internationala, Banca Reglementelor Internaţionale ş.a.
Fondul Monetar Internaţional este o organizaţie instituţională înfiinţată în 1945 sub egida ONU. FMI cuprinde majoritatea ţărilor membre ale ONU şi are ca scop principal supravegherea bunei funcţionări a sistemului monetar (valutar) internaţional. Principalele caracteristici ale Fondului sunt: urmăreşte cooperarea monetară internaţională şi dezvoltarea comerţului internaţional; sprijină ţările membre prin oferirea unor sume şi valute străine de care au nevoie, în schimbul unor sume echivalente în Drepturi Speciale de Tragere (DST) sau alte valute acceptate; este finanţat prin contribuţii ale ţãrilor membre, sumele asigurate de fiecare ţară fiind determinate de estimarea scopurilor ei; puterea de vot a fiecarei ţări este determinată de volumul subscripţiilor.
Banca Mondială este un sistem bancar format din Banca Internaţionalã pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare (BIRD), Corporaţia Financiară Internaţională (CFI), Asociaţia pentru Dezvoltare Internaţională (ADI) şi Asociaţia de Garantare Multilaterală a Investiţiilor (MIGA).
Obiectivul principal al Bancii Mondiale este de a sprijini ţările în curs de dezvoltare pentru creşterea standardului lor de viaţă prin utilizarea resurselor financiare provenind din ţările dezvoltate.
Prin finanţarea externã suplimentarã pe care o asigurã, instituţiile Bancii Mondiale contribuie la uşurarea poverii datoriei externe a acestor ţări. În unele cazuri, asistenţa tehnică a instituţiilor Bancii Mondiale este mai importantă decât finanţarea, aceasta contribuind la realizarea unui mare numar de programe de ajustare care au determinat diminuarea problemelor datoriei externe. De asemenea, Banca Mondiala are dreptul de a acorda ajutor financiar pentru reducerea datoriei externe, cu condiţia ca prin aceasta să se disponibilizeze resurse pentru investiţii directe şi dezvoltare.
Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare a fost înfiinţată în 1944, cu ocazia Conferinţei Monetare şi Financiare Internaţionale de la Bretton Woods, prin acordul unui numar de 44 de ţări.
In prezent Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare numără aproximativ 200 de membri. Aceştia sunt în acelaşi timp şi membri ai FMI. Contribuţiile ţărilor membre se fac în raport cu partea pe care o deţine fiecare în comerţul mondial. În acelaşi mod se stabilesc şi drepturile de vot ale ţărilor membre. Resursele financiare ale BIRD sunt destinate promovării dezvoltãrii ţarilor membre si se constituie din: subscrieri ale ţărilor membre, venituri nete din operaţiuni bancare, fonduri obţinute din vânzarea de obligaţiuni pe pieţele financiare. În acest scop, BIRD acordă împrumuturi directe guvernelor sau imprumuturi cu garantie guvernamentală pe termen scurt sau termen lung (până la 20 de ani), cu perioade de graţie de 5 ani pentru realizarea unor programe de investiţii şi pentru susţinerea programelor de dezvoltare, participă la programele de finanţare alături de alte instituţii financiare internaţionale, garantează creditele obţinute de statele membre de pe piaţa financiară internaţională; coordonează ajutoarele internaţionale pentru dezvoltare şi oferă asistenţă economică şi tehnică membrilor săi. BIRD operează prin instituţiile afiliate.
În 1980 s-a introdus o nouă politică a programelor sale de ajustare structurală prin care se acordă credite cu scopul uşurării problemelor balanţei de plăţi a ţărilor în curs de dezvoltare. Aceste împrumuturi sunt condiţionate şi de adoptarea unor politici economice specificate de BIRD.
Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare (BIRD) şi Banca Mondială (înfiinţateîn 1944) şi au sarcina de a mobiliza resurse de pe piaţa capitalurilor de împrumut şi să le pună la dispoziţia ţărilor în curs de dezvoltare pentru finanţarea unor sectoare sau obiective de interes major. Astfel, sunt oferite finanţări pentru agricultura, energie, transporturi, industrie, diverse obiective punctuale etc).
Asociaţia Internaţională pentru Dezvoltare (AID), a fost înfiinţată în 1960. Scopul principal al creării acestei instituţii este de a acorda credite pe termen lung, în condiţii preferenţiale, ţărilor cele mai slab dezvoltate,care se confruntă cu datorii externe foarte ridicate. Fondurile AID se constituie din subscrieri ale membrilor săi, subvenţii periodice ale ţărilor dezvoltate, contribuţii speciale acordate de unele ţări membre, venituri proprii şi transferuri din profitul BIRD. Resursele sunt destinate acordării de împrumuturi ţărilor foarte sărace, pe perioade de 30-50 de ani, cu 10 ani perioada de graţie şi cu rate ale dobânzii foarte reduse.
Corporatia Financiara Internationala (CFI), înfiinţată în 1956 în scopul de a acorda sprijin întreprinderilor private din ţările în curs de dezvoltare. ADI şi CFI fac parte din sistemul Băncii Mondiale.
Banca Reglementelor Internaţionale (BRI) este o instituţie financiară internaţională care reglementează activitatea băncilor centrale ale ţărilor membre. Este o bancă a băncilor centrale. A fost înfiinţată în Elvetia, in 1930, de catre Belgia, Marea Britanie, Elvetia, Franta, Germania si Italia.
BRI este singura institutie de credit international care are permisiunea sa detina DST-uri, si care are dreptul sa participe la licitatiile de aur organizate de FMI in contul bancilor centrale sau al sau propriu. Operatiunile statutare ale bancii sunt cumpararea şi vanzarea de aur in cont propriu sau al bancilor centrale, deţinerea de aur, acordarea deîmprumuturi bãncilor centrale sau luarea de imprumuturi de la acestea, garantate cu aur si reescontarea titlurilor de credit, cumpararea şi vanzarea de devize etc.
BRI, impreuna cu alte organisme financiar-monetare internationale asista bancile centrale in administrarea şi investirea rezervelor lor monetare. BRI are un rol important in colectarea şi distribuirea de informaţii asupra dezvoltarii macroeconomice şi afacerilor monetare internaţionale.
Dintre organismele financiare regionale cele mai importante pot fi menţionate: Banca Europeană pentru Reconstrucţie si Dezvoltare şi Banca Europeană de Investiţii.
Banca Europeană pentru Reconstrucţie si Dezvoltare (BERD) este o instituţie financiară internaţională înfiinţată cu scopul acordării de imprumuturi, asistenţă pentru privatizări, fuzionări, achiziţii şi crearea de societăţi mixte.
A fost infiintată în 1991, în cadrul Consiliului European de la Strassbourg. Membrii fondatori ai BERD sunt 40 de ţări . Capitalul este constituit din fonduri ale instituţiilor Uniunii Europene şi din subscrieri ale ţărilor membre. Împrumuturile se acordă numai tărilor din Europa Centrală şi de Est şi sunt repartizate in proporţie de 60% pentru sectorul privat şi 40% pentru sectorul public, în special pentru dezvoltarea infrastructurii.
Banca Europeană de Investiţii are scop finanţarea proiectelor de dezvoltare din Uniunea Europeană .
A fost infiinţată în 1958, în conformitate cu prevederile Tratatului de la Roma. Capitalul BEI este format din subscripţiile ţărilor membre, din fonduri obţinute de pe piaţa financiară şi din surse speciale. Statutul BEI prevede şi posibilitatea obţinerii de credite speciale din partea ţărilor membre, în masura în care asemenea credite prestatoare de dobînda ar fi necesare pentru finanţarea anumitor proiecte de investiţii. BEI acordă credite pentru finanţarea unor proiecte de dezvoltare a industriei, agriculturii şi serviciilor, precum şi pentru modernizarea şi consolidarea unor intreprinderi. Banca poate să acorde imprumuturi şi in afara Uniunii Europene, atunci cînd anumite investiţii externe prezintă interes deosebit.
În ceea ce priveşte împrumuturile de la Guvernele altor state, acestea, la rîndul lor, pot fi împărţite în: concesionale şi neconcesionale.
Împrumuturile concesionale reprezintă împrumuturi acordate de către ţările dezvoltate, ţărilor în curs de dezvoltare, furnizate de către agenţii de stat, locale sau centrale, sau de către agenţiile lor executive, fiecare împrumut întrunind următoarele caracteristici: are ca obiectiv principal promovarea dezvoltării şi bunăstării economice a ţărilor în curs de dezvoltare; are caracter concesional şi are un grad de concesionalitate de cel puţin 25%.
Gradul de concesionalitate[3] reprezintă măsura în care condiţiile unui credit extern se abat de la condiţiile standard ale pieţelor internaţionale de capital în favoarea debitorului.
Împrumuturile neconcesionale sunt împrumuturi oficiale ale ţărilor dezvoltate către ţările în curs de dezvoltare care nu întrunesc caracteristicile celor concesionale. Ele includ: tranzacţii oficiale bilaterale cu grad de concesionalitate mai mic de 25% sau care, deşi au un grad mai ridicat de concesionalitate au ca scop principal facilitarea exporturilor; credite de la un exportator privat dintr-o ţară dezvoltată garantat de către o instituţie publică.
În cazul împrumuturilor acordate pe baze bilaterale de către ţările dezvoltate, acordarea acestora este uneori însoţită de condiţii economice, politice sau militare care pot contraveni intereselor economice de moment sau pe termen lung precum şi intereselor naţionale ale ţării beneficiare, prin urmare, se impune prudenţă şi o bună studiere a condiţiilor acordării împrumutului din partea acesteia.
Împrumuturile de la alte tipuri de instituţii financiare au trăsături specifice care le caracterizează.
În ceea ce priveşte împrumuturile de la băncile comerciale transnaţionale, acestea sunt mai costisitoare şi pun ţările debitoare în faţa unor dificultăţi deosebite. Toate acestea au loc datorită faptului că băncile respective doresc să se asigure împotriva riscurilor de neplată sau a incapacităţii de rambursare a creditelor. Ele adaugă peste dobînda de pe piaţa internaţională o marjă calculată în funcţie de ratingul ţării respective. Drept urmare, costul împrumutului pentru o ţară săracă, cu posibilităţi limitate, este mult mai mare decît pentru o ţară dezvoltată.
În cazul cînd ca împrumutători apar persoanele fizice şi juridice acestea sunt împrumuturi private. În cazul creditorilor privaţi acordarea de împrumuturi poate avea loc prin următoarele forme: acordate de furnizorii mărfurilor şi credite contractate pe pieţele financiare, inclusiv prin intermediul obligaţiunilor emise în subscripţie publică şi plasate în sector privat.
La selectarea modalităţii de atragere a resurselor[4], autorităţile au posibilitate de a alege din trei modalităţi de bază, şi anume: creditele directe, emiterea valorilor mobiliare şi garanţiile de stat.
Despre condiţiile şi priorităţile creditelor externe am relatat mai sus. În acest compartiment vom fixa atenţia asupra emiterii valorilor mobiliare şi garanţiilor de stat.
Emiterea valorilor mobiliare rezidă în emisiunea titlurilor de stat în valută şi plasarea acestora pe pieţele financiare externe. Titlurile de stat în valută sunt înscrisuri care atestă datoria publică sub formă de bonuri, certificate de trezorerie sau alte instrumente financiare şi constituie împrumuturile statului în valută, pe termen scurt, mediu şi lung; după caz, pot fi emise sub formă materializată sau dematerializată, nominative sau la purtător, negociabile ori nenegociabile. Angajarea împrumuturilor externe prin titluri de stat se poate face numai condiţionat de încadrarea lor în plafonul anual de îndatorare publică externă.
Garanţia de stat externă[5] reprezintă angajamentul asumat, în contul şi în numele statului, de către Guvern, în calitate de garant, de a plăti la scadenţă obligatiile neonorate în favoarea unui creditor care este nerezident.
Dreptul creditorului de a cere executarea garanţiei de stat apare doar dupa ce creditorul a întreprins toate acţiunile necesare pentru colectarea sumelor datorate de la debitorul garantat, a urmărit executarea benevola sau forţată a garanţiilor reale şi/sau personale prezentate de debitorul garantat, inclusiv a iniţiat procedura de executare a hotarîrii judecatoreşti adoptate în acest sens.
Garanţia de stat asigură rambursarea integrală sau parţială a sumei principale a împrumutului garantat de stat şi plata dobînzii aferente dacă plata dobînzii este stipulată în contractul de garanţie de stat.
În ceea ce priveşte decizia de îndreptare a resurselor atrase în dependenţă de scopul urmărit şi al destinaţiei împrumuturilor externe contractate de autorităţile publice, se conturează două direcţii principale şi anume: acoperirea unor nevoi de consum sau realizarea unor obiective de investiţii.
Direcţionarea corectă a unui împrumut este primordială în luarea deciziei de contractare a acestuia. Cea mai bună utilizare a împrumuturilor externe este aceea care contribuie la susţinerea unor rate de creştere economică ridicate şi stabile şi, în acelaşi timp, generarea în viitor a unor fluxuri de resurse externe reale şi suficiente pentru asigurarea serviciului datoriei publice externe a ţării.
Utilizarea împrumuturilor externe pentru finanţarea activităţilor neproductive nu contribuie la creşterea economică, agravând chiar, presiunile care se exercită asupra operaţiunilor bugetare ale administraţiei publice şi asupra balanţei de plăti externe. Dacă deficitul balanţei de plăţi se datorează unor factori permanenţi, finanţarea prin împrumuturi externe poate să întârzie ajustările şi să agraveze problemele fundamentale ale balanţei de plăţi externe. Deasemenea putem menţiona că folosirea acestor resurse pentru finanţarea consumului, acoperirea deficitului bugetar duce la scăderea performanţelor economice ale respectivei ţări atît în prezent cât şi în viitor deoarece, deşi banii nu au fost folosiţi pentru crearea unei valori, aceştia vor trebui rambursaţi împreună cu dobânzile aferente de generaţiile viitoare.
Atragere masivă a resurselor financiare externe, poate irevocabil duce la o criză a datoriei externe, dacă autorităţile responsabile nu urmează o politică adecvata de extindere a producţiei, urmate de o creştere a resurselor lichide, adică posibilitatea de a obţine valută în cantitate suficientă, pentru onorarea obligaţiunilor.
De aceea, gestionarea corectă a fondurilor de către instituţiile abilitate reprezintă o obligaţie morală. De modul în care aceşti bani vor fi folosiţi depinde bunăstarea populaţiei şi posibilitatea creşterii nivelului de trai în viitor.
Operaţiunile de restructurare şi reeşalonare a datoriilor externe sunt un instrument de importanţă deosebită, deoarece permit de a diminua povara datoriilor deja create, atunci cînd aceasta ajunge la un nivel critic şi permite contractarea de noi împrumuturi pentru acoperirea necesităţilor. Modalităţile de restructurare şi reeşalonare a datoriei cele mai cunoscute pe plan internaţional sunt[6]: anularea parţială sau totală a plăţii principalului şi/sau dobînzii aferente unui împrumut sau a unei părţi din datoria totală; refacerea schemei de plată, respectiv a termenilor referitori la principal şi dobîndă (reeşalonarea); refinanţarea, respectiv contractarea unui nou împrumut pentru a plăti o parte din datoria deja existentă; conversia datoriei, ceea ce înseamnă transformarea tipurilor de crenţă în alte titluri, cum sunt acţiunile, obligaţiunile etc. (deasemenea conversia poate include şi consolidarea îmrumuturilor pe termen scurt în împrumuturi pe termen mediu şi lung); răscumpărarea/reducerea datoriei prin plata anticipată a unei părţi sau în întregime a datoriei efective (respectiv, totalul tragerilor, diminuat cu totalul amortizărilor din aceste împrumuturi) la costul întreg sau cu discount, potrivit contractului.
Nu este admisă restructurarea la împrumuturile de la creditori multilaterali, cum sunt: Banca Mondială, BIRD, Comunitatea Europeană, Fondul Monetar Internaţional şi băncile regionale de dezvoltare.
Majoritatea instituţiilor financiare internaţionale acordă ţărilor în curs de dezvoltare împrumuturi concesionale şi, în consecinţă, nu acceptă o restructurare sau o anulare a acestora, deoarece într-un astfel de caz le-ar fi afectată credibilitatea pe piaţa financiară internaţională.
Dintre împrumuturile care sunt admise la restructurare, în condiţiile Clubului de la Paris sau Clubului de la Londra, principala clasificare pune în evidenţă:
- Împrumuturile din surse bilaterale, contractate de guvernele ţărilor fie dezvoltate, fie în curs de dezvoltare;
- Creditele comerciale garantate sau asigurate de creditori guvernamentali;
- Împrumuturi contractate pe lîngă bănci sau consorţii bancare, care prezintă, în general, o maturitate de peste un an.
Politica împrumuturilor externe, ca şi oricare altă activitate are ca instrument gestiunea riscurilor aferente specifice. În vederea derulării unei gestiuni eficiente şi a atingerii obiectivelor propuse, autorităţile responsabile de implimentarea acestei politici trebuie să fie capabile sa evalueze, să cuantifice şi, cît mai mult posibil, să diminueze influenţa acestor riscuri asupra activităţii în domeniul dat.
Cele mai importante riscuri din punct de vedere a debitorului în cadrul finanţării internaţionale sunt: riscul de ţară, riscul valutar, riscul de dobîndă şi riscul politic.
Riscul de ţară, reprezintă probabilitatea pierderilor din activităţi internaţionale, ca urmare a unor evenimente economice, sociale şi politice specifice fiecărei ţări în parte. Acesta este perceput ca fiind un pericol la adresa economiei ţării respective, influenţînd plăţile acesteia. Riscul de ţară se împarte în risc suveran şi risc monetar.
Riscurile legate de datoria externă publică sau public garantată sunt incluse în cadrul riscului suveran. El exprimă probabilitatea ca un stat suveran, la un anumit moment, să nu poată sau să nu dorească să-şi onoreze angajamentele externe, din cause aflate sub controlul autorităţilor statale. Riscul suveran depinde de performanţele economice şi de schimbările de tară.
Riscul monetar este cauzat de schimbarea cursului monedei de contract sau de credit.
Riscul valutar este unul dintre cele mai mari riscuri în gestionarea împrumuturilor de stat externe. De fluctuaţia cursului valutar depinde nu numai soldul datoriei de stat, dar şi situaţia economică în ţară. O evoluţie neprognozată a cursului valutar ar putea înrăutăţi indicatorul macroeconomic PIB, precum şi încasările în bugetul de stat.
Riscul de dobîndă reprezintă pierderea potenţială generată de evoluţia nefavorabilă a ratelor de dobândă. Este un risc ce îl poate afecta atât pe debitor cât şi pe creditor. Poate afecta atât creditele cu dobândă fixă dar mai ales pe cele cu dobândă variabilă. Analiza acestui risc se bazează pe următorii indicatori: maturitatea; sensibilitatea; durata.
Riscul politic masoară pierderea care ar putea să apară datorită instabilităţii politice, exproprierilor, naţionalizărilor, confiscărilor, revoluţiei sau războiului. Riscul de ţară asociat împrumuturilor străine acordă o importanţă fundamentală mediului politic, de a cărui capacitate de a rezolva crizele economice potenţiale depinde finalitatea operaţiunii.
[1] Stratulat, Oleg. Împrumuturile publice interne. – Chisinău: ASEM, 2008. –P. 6-7.
[2] Dobrota, Nita. Dictionar de economie. –Bucuresti: Ed.Economica, 1999. –P.107
[3] Thomas M.Klein. External debt management: an introduction. – Washington, D.C.: The World Bank, 1994. – P. 99-101
[4] Stratulat, Oleg. Împrumuturile publice interne. – Chisinău: ASEM, 2008. –P. 6-7.
[5] Legea cu privire la datoria publică, garantiile de stat și recreditarea de stat nr. 419-XVI din 22.12.2006 // Monitorul oficial.- 2007. – Nr. 32-35/114.
[6] Paja, Mariana. Datoria externă- optiuni referitoare la perfectionarea structurii, gestiionării și managementului- . –Bucuresti: Centrul de Informare si Documentare Economică, 2005.- P.5
