Instrumentele utilizate în influenţarea economiei sunt:
- instrumentele şi tehnicile de intervenţie indirectă,
- instrumentele şi tehnicile de intervenţie directă sau reglementările bancare.
Tehnicile intervenţiei indirecte sunt utilizate pentru controlul indirect asupra ofertei de monedă limitând, pentru intermediarii monetari, accesul la lichiditatea băncii centrale. Tehnicile de intervenţie globală şi indirectă se sprijină pe un triplu fundament:
- dependenţa sistemului bancar faţă de banca centrală,
- corelaţia existentă între volumul de credit şi nivelul activităţii economice,
- caracterul elastic al cererii de credit faţă de nivelul dobânzii.
Dintre instrumentele care aparţin acestui grup menţionăm: taxa scontului şi politica de open market. De asemenea, sistemul rezervelor minime obligatorii se afirmă printre principalele instrumente folosite pentru a impune astfel o utilizare predeterminată a activelor bancare.
Tehnicile de intervenţie directă asupra lichidităţii acţionează prin modificarea operaţiilor de credit , acţionează asupra unor sfere determinate a relaţiilor de credit, sprijinind deopotrivă liniile directoare ale politicii economice, mai ales prin prisma intereselor însuşi sistemului bancar, funcţionalităţii şi eficienţei sale.
Taxa scontului reprezintă dobânda uzuală pentru creditele acordate către banca de emisiune în cadrul operaţiilor de rescontare. În cadrul economiei de piaţă există multiple valori ale dobânzii, ţinând cont de diversitatea condiţiilor de creditare se formează o rată medie a dobânzii,dar toate aceste diferite valori ale dobânzii se află la o distanţă dată de taxa scontului, astfel că la orice modificare a ei, trebuie să varieze concentrat.
Poziţia taxei scontului în cadrul eşafodajului de dobânzi ale pieţei determină şi utilizarea ei ca instrument al politicii monetare. În principal, acţiunea taxei scontului influenţează piaţa capitalurilor, sfera creditului şi respectiv ritmul desfăşurării vieţii economice în ansamblul ei. Astfel, scăderea taxei scontului determină diminuarea generală a dobânzilor, sporeşte eficienţa utilizării creditelor pentru întreprinzători şi-i orientează în sensul dezvoltării activităţii lor pe baza angrenării de capitaluri suplimentare.
Creşterea taxei scontului are ca urmare sporirea generală a dobânzilor, înrăutăţirea condiţiilor de obţinere a creditelor şi duce la scăderea profiturilor pentru cei care utilizează capitaluri suplimentare.
Manevrarea taxei scontului acţionează şi asupra capitalurilor străine. Scăderea taxei scontului duce la emigrarea capitalurilor străine şi chiar a unor capitaluri indigene, lăsând sarcina înviorării numai pe seama capitalurilor interne rămase. Creşterea taxei scontului atrage în ţară capitaluri străine. Efectele manevrării taxei scontului asupra afluxului şi refluxului capitalurilor străine implica recurgerea la această metodă în scopul eliberării balanţei de plăţi. Creşterea taxei scontului atrage o invazie a capitalurilor străine şi are momentan un efect binefăcător în echilibrarea balanţei de plăţi. Afluxul capitalurilor poate însă veni în contradicţie cu conjunctura dezvoltării economice la aceeaşi dată şi cu obiectivele politicii economice şi de credit.
Rescontul se poate defini, pentru banca de emisiune, ca o achiziţie fermă, cu plata imediată, a unor creanţe, în termen, prezentate de băncile comerciale. Un regim similar au şi pensiunile, respectiv achiziţiile însoţite de angajamentul de răscumpărare la un anumit termen a creanţelor de către banca prezentatoare.
Operaţiunile de rescontare se caracterizează prin trăsături proprii semnificative:
- se desfăşoară pe baza unei rate a dobânzii fixe, stabilite de către banca de emisiune, cunoscute în prealabil, a cărei valabilitate este de durată, nivelul acesteia fiind determinant în orientarea băncilor solicitante;
- iniţiativa operaţiunilor şi oportunitatea lor sunt hotărâte de băncile comerciale, banca de emisiune, având un rol pasiv de a răspunde acestor solicitări;
- furnizează la nevoie lichidităţi băncilor comerciale.
Politica operaţiilor la piaţa liberă (open market ) este istoric însoţitoarea firească a politicii de rescont, ambele avându-şi originea în economia engleză, unde se foloseau complementar pentru asigurarea sensului dorit de evoluţia lichidităţii, creditului şi dobânzii.
Trăsăturile specifice ale operaţiilor la piaţa liberă sunt:
- nivelul dobânzii practicate, variază în funcţie de evoluţia pieţei şi îndeosebi sunt determinate de orientarea pe care banca centrală doreşte să o impună;
- în desfăşurarea operaţiunilor banca centrală are un rol activ. Acesta iniţiază alimentarea pieţei monetare cu lichidităţi, în special prin oferte proprii;
- operaţiile pe piaţa liberă au un dublu sens. În timp ce operaţiile de rescont se limitează numai la alimentarea cu lichidităţi a băncilor comerciale, operaţiile la piaţa liberă permit băncii de emisiune, deopotrivă să acorde credite, dar să şi împrumute, reducând astfel lichidităţile băncilor şi prin aceasta ale economiei naţionale;
- volumul tranzacţiilor poate fi nelimitat, dată fiind puterea băncii centrale de a emite monedă.
Astfel, politica open market este intervenţia băncii centrale pe piaţa monetară, zisă piaţă liberă sau deschisă ( faţă de alte pieţe ale creditului din economie care sunt tot mai mult sau mai puţin controlate) pentru a creşte sau diminua lichidităţile agenţilor ce operează pe această piaţă, deci posibilităţile lor de acordare a creditului şi de creaţie a monedei scripturale.
În derularea ei, politica monetară trebuie să tină cont de acţiunea sistemului bancar, care reprezintă şi exprimă nevoile economiei, şi de acţiunea tezaurului, care reprezintă şi exteriorizează cerinţele statului.
Domeniul de acţiune este totodată larg cât şi foarte precis. Prin monedă, prin reglarea cantităţii de monedă, se acţionează pentru a controla lichiditatea şi a satisface nevoile economiei. Obiectivele politicii monetare se confundă cu cele ale politicii economice, pentru realizarea cărora aceasta acţionează ca un instrument.
Astfel în formularea ei deplină, politica monetară poate fi definită ca ansamblul intervenţiilor băncii centrale sau autorităţilor monetare care se efectuează asupra lichidităţii economiei, în scopul de a contribui, prin utilizarea tehnicilor sau instrumentelor monetare la realizarea obiectivelor economice.
Politica monetară ca şi cea fiscală urmăreşte 4 scopuri:
- asigurarea angajărilor,
- stabilitatea preţurilor,
- rată adecvată a schimbului valutar,
- rată înaltă a creşterii economice.
Pentru realizarea acestor obiective autorităţile monetare iau în considerare patru categorii de constrângeri:
- prevenirea panicii financiare,
- evitarea instabilităţii excesive a ratei dobânzii,
- revenirea anumitor sectoare ale economiei să suporte povara politicii restrictive
câştigarea şi menţinerea încrederii investitorilor străini.
