Integrarea economică interstatală

11.1. Uniunea Europeană (UE): Integrarea Europeană şi concretizarea ei

Unul din fenomenele definitorii din economia mondială postbelică este reprezentat de integrarea interstatală. Pornită din Europa Occidentală ca alternativă la cele două războaie mondiale pustiitoare, integrarea Uniunii Europene a încheiat timid prin aşezarea de o parte şi de alta la masa tratativelor a celor mai mari rivali ce s-au confruntat în cele două conflagraţii mondiale: Germania şi Franţa. Integrarea a însemnat un exemplu folositor pentru întreaga omenire, integrarea profilându-se treptat şi pe continentul american, latino-american, asiatic. Astfel, un proces de integrare economică se desfăşoară în prezent pe continentul nord-american între SUA, Canada şi Mexic pentru crearea unei zone de comerţ liber, numită NAFTA. În continentul sud-american, există o formă de integrare ALADI.

În Asia de Sud Est o formă de integrare în frunte cu Japonia şi micii tigrii: Maleazia, Singapore, Taiwan poartă numele SEAN. Deci s-au conturat în ultimul timp 4 mari zone de integrare: zona europeană, zona sud-americană, zona nord-americană şi zona Extremului Orient.

Teoriile integrării economice consideră că integrarea este deosebit de avantajoasă pentru că:

duce la ameliorarea eficienţei producţiei industriale, agricole, etc;
adoptarea unor tehnologii mai economice;
reducerea fragmentării pieţei, care creează situaţii de monopol al vânzărilor şi majorează cheltuielile de administrare.

Teoriile integrării economice mai arată că eficienţa s-ar datora înlăturării unor bariere faţă de ţările membre în uniunile interstatale, că s-ar ajunge la o eficienţă sporită în cadrul ţărilor membre.

Uniunea Europeană este rezultatul unui proces de cooperare şi integrare care a inceput în anul 1951, între 6 ţări europene(Belgia, Germania, Franţa, Italia, Luxemburg şi Olanda). După 50 de ani şi 5 valuri de aderare Uniunea Europenă are astazi 25 de state membre:

În UE, integrarea interstatală ce s-a extins în timp de la aspectele vamale economice, fiscale, legislative, sociale, politice şi chiar militare, spun unii analişti reprezintă o sfidare directă la adresa statului naţional.

În UE se vorbeşte de aşa zisul stat european, iar cetăţenii UE pot opta liber pentru un paşaport emis de organisme militare sau de statul căruia îi aparţine.

Analiştii îşi pun şi întrebarea care va fi viitorul naţiunilor sau cum v evolua conceptul de suveranitate naţional şi cât timp un stat îşi va mai exercita în exclusivitate competenţa pe teritoriul său naţional. Desfiinţarea frontierelor în interiorul UE şi proliferarea conceptelor de Europă fără frontieră sau cu o cooperare transfrontalieră anticipează o configurare a omenirii secolului XXI. Ideea europeană îşi are originea în Europa postbelică şi a fost exprimată şi de W. Churchill.

Această integrare este rezultatul unor acumulări treptate de-a lungul timpurilor. Unitatea Europei în pace, libertate şi prosperitate constituie un ideal cu rădăcini puternice în trecut. Analiştii spun că Europa de azi este continuatoare tradiţiei a 3 mari oraşe: Atena, Roma şi Constantinopol. Cultura clasică antică a fost adoptată şi de Europa.

Un mare rol în continuarea ideii de unitate europeană a revenit religiei. Ideea ce avea să se contureze în a doua jumătate a secolului XX, de la Italia care a fost punctul de plecare al Renaşterii , din Anglia care a reprezentat leagănul primei revoluţii industriale şi până la micile ţări române, ai căror domnitori au opus rezistenţă invaziei otomane. Ştiinţa Europei este rezultatul unor genii apărute atât în Est cât şi Vest: Galilei, Newton, Copernic, Mendeleev.

Există şi mai deosebim în Europa de la o ţară la alta, de la o regiune la alta, contraste puternice, chiar între regiuni vecine ca Normandia şi Bretania în Franţa, Sicilia şi restul Italiei.

Există pe lângă diversitatea geografică şi o diversitate religioasă. Există o Europă ortodoxă, prezentă la Salonic, Belgrad, Kiev, Bucureşti, dar şi o Europă luterană în jurul Mării Baltice, una catolică Italia şi una calvină din Scoţia până la Ungaria.

Deşi există aceste deosebiri, ideea unităţii europene a primit contururi precise după al doilea război.

Astfel, într-o primă fază până la sfârşitul anilor ’80 ea a purtat amprenta factorului politic. Ideea europeană s-a divizat în funcţie de cele două blocuri militare politice şi economice opuse pe criterii ideologice şi de sistem.

În faţa blocului compact pe care URSS l-a format cu statele din Est, La Bruge, 17 martie 1948 s-a semnat un tratat privind Uniunea Europeană Occidentală (UEO).

Ţări ca Franţa, Olanda, Belgia şi Luxembrug au decis să acţioneze în comun în caz că securitatea lor ar fi ameninţată. A fost prima afirmaţie oficială a intenţiei de cooperare Vest Europeană care marchează punctul de plecare a consolidării politice a Europei Occidentale. Guvernele din UEO au semnat la Londra, la 5 mai 1949 împreună cu Danemarca, Irlanda, Norvegia, Italia şi Suedia o convenţie privind statutul unui prim organ politic Vest European: Consiliul Europei cu sediul la Strasbourg.

Crearea Consiliului European a fost un impuls de cooperare declanşată de SUA prin intermediul planului Marshall.

Planul Marshall urmărea transformarea Europei Occidentale într-o primă linie de apărare împotriva pericolului sovietic. Dacă planul Marshall s-a aflat la baza reconstrucţiei economice a Europei, organizarea Tratatului Nord Atlantic (NATO) a constituit baza apărării militare. Acest tratat intră în vigoare în august 1949 şi este semnat la Washington. La ora actuală, prin performanţele sale, Europa celor 15 sau UE este un pol esenţial de atracţie.

11.2. Evoluţia Integrării Vest Europene

Printre instituţiile integraţioniste este Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului (CECO). Ea îşi are originea în declaraţia de la Paris din 9 mai 1950, făcută de Robert Schuman (ministru de externe al Franţei atunci). El propunea un sector limitat dar extrem de important subordonat producţiei de cărbune şi oţel a Franţei şi Germaniei unei aşa zise înalte autorităţi comune în cadrul unei autorizări deschise cu participarea şi altor ţări europene.

Acest tratat de constituire a intrat în vigoare în iulie 1952. Instituţiei CECO le-au prefigurat pe cele ale Comunităţii Economice Europene şi Euratomului (Comunitatea Economică a Energiei Atomice) având pe lângă CECO şi EURATOM statele semnatare. Franţa, RFG, Italia şi ţările BENELUX şi-au manifestat hotărârea de a-şi uni eforturile pentru promovarea cercetării ştiinţifice comune în ce priveşte folosirea paşnică a energiei nucleare. La Roma în 25 martie 1957 se semnează un tratat pe care s-au axat.

Acest tratat are următoarele idei fundamentale:

tendinţa comunităţii europene este unitatea. De la început a fost considerat singura posibilitate la îndemâna statelor membre pentru a putea controla problema cu care se confruntau indiferent că este vorba despre creşterea economică, inflaţie sau şomaj. Fără unitate, Europa n-ar fi putut să-şi afirme independenţa economică şi politică în confruntările sale cu entităţi de talie: SUA sau URSS.
unitatea nu poate fi realizată decât cu condiţia egalităţii între statele unitare. Nici un cetăţean comunitar nu poate face obiectul unei discriminări, datorită naţiunii sale. Pe planul relaţiilor interstatale, nu există nici o prevedere care să considere la o anumită hegemonie Comunitatea Economică Europeană sau Piaţa Comună era nediscriminatorie.
crearea spaţiului european înseamnă garanţia unor libertăţi fundamentale ca de exemplu libera circulaţie a forţei de muncă şi a capitalurilor.
libera reclamă şi solidaritatea. În virtutea acesteia, statele membre trebuie să aibă pe lângă drepturi şi unele obligaţii, răspunderi, să-şi împartă costul integrării.

Pentru realizarea acestor scopuri a fost prevăzut un sistem care să aibă caracterul unei pieţe unice în interiorul căreia oamenii, să poată circula în mod liber; a fost prevăzut un sistem de libertăţi economice comune, în timp ce pentru sectoarele care nu au putut fi supuse direct la o liberă concurenţă; au fost elaborate politici comune, libertăţi şi politici care s-au concretizat într-o uniune vamală.

În istoria construirii europene, data de 1 iulie 1968 este extrem de importantă, pentru că a marcat abolirea taxelor vamale între statele membre UE.

Primul preşedinte al Comunităţii Economice Europene, Walter Hashtein asemăna procesul de integrare europeană cu o rachetă cu 3 trepte.

uniunea vamală
uniunea economică
uniunea politică

Celor şase ţări fondatoare: BENELUX şi Germania, Franţa, Italia li s-au alăturat: Danemarca, Finlanda, Marea Britanie.

Semnând la 25 martie 1957 cele două tratate de la Roma privind constituirea CEE (Piaţa Comună) şi Eurotom, statele membre s-au decis să dezvolte în ansamblul economiei lor o experienţă care s-a dovedit benefică pentru configuraţia viitoare a Europei. Tratatul semnat în februarie 1986, îmbunătăţeşte şi completează Tratatul de la Roma.

Acest act unic precizează anumite obiective:

desăvârşirea pieţei unice comunitare internaţionale şi realizarea la sfârşitul anului 1992 a unui larg spaţiu fără frontiere
întărirea coeziunii economice şi monetare a politicii sociale de cercetare şi dezvoltarea tehnologică, ameliorarea mediului înconjurător

Calendarul sintetic al evoluţiei integrării Vest Europene este următoarea:

1948 – 17 martie Tratatul de la Bruxelles de constituire a Uniunii Economice Europene
1951 – 18 aprilie Paris, CECO
1954 – aderarea Italiei şi BENELUX-ului
1957 – 25 martie Tratatul de la Roma prin care se instituie Piaţa Comună (CEE) şi Comunitatea Economică a Energiei Atomice (EURATOM) cu 6 state membre: Belgia, Germania, Franţa, Italia, Luxemburg şi Olanda
1962-1964 Politica Agricolă Comună (PAC)
8 aprilie 1965 – o singură comisie şi un consiliu unic pentru cel 3 comunităţi europene CECO, CEE şi EURATOM
1968 se definitivează Uniunea Vamală. Ea desfăşoară tarifele dintre ţările membre şi instituie un singur tarif vamal comun
1969 – Planul Werner pune bazele sistemului monetar internaţional
1973 – are loc prima lărgire a pieţei comune prin aderarea Marii Britanii, Irlandei şi Danemarcei
1974 – se constituie Consiliul European de şefi de state sau de guverne ai ţărilor membre
1981 a doua lărgire a pieţei economice prin aderarea Greciei
1985 adoptarea unei aşa zise Carta Alba pentru desăvârşirea pieţei unice
1986 a treia lărgire prin aderarea Spaniei şi Portugaliei
1995 a patra lărgire prin aderarea Austriei, Finlandei, Suediei
2004 a cincilea val de aderare:Cipru, Estonia, Letonia, Lituania, Malta, Polonia, Cehia, Slovacia, Slovenia şi Ungaria.

Uniunea Europeana numară 25 state membre şi 460 milioane locuitori. În UE nu există o majoritate, ci numai minorităţi. În ciuda diferenţelor dintre acestea, la baza întregii construcţii europene a stat voinţa de a lucra împreună, pe baza unor interese comune. Acestea au condus la convingerea că în unele domenii se pot obţine rezultate mult mai bune la nivel european decât la nivel naţional. Asa s-a ajuns la politici comune tuturor statelor membre, elaborate şi adoptate de institutiile comunitare cu aplicabilitate pe intreg teritoriul Uniunii. De multe ori, asfel de politici comune răspund şi unui principiu fundamental al construcţiei europene, acela al solidarităţii şi coeziunii. Existenta politicilor comune conferă unicitate Uniunii Europene, pentru că demonstrează acceptarea cedării unei părţi a suveranităţii statelor membre către instituţiile europene.

11.3. Instituţiile Uniunii Europene

11.3.1.Comisia Europeană reprezintă organul executiv şi de decizie al Uniunii Europene.

Ea îşi are ca punct de plecare Înalta Autoritate instituită prin Tratatul de la Paris, iar apoi Comisia Comunităţii Economice Europene şi Comisia Comunităţii Europene a Energiei Atomice. Astfel în 1987, prin dispoziţiile Tratatului de Fuziune a avut loc unificarea structurală a comisiilor celor trei Comunităţi, însă atribuţiile Comisiei Europene sunt guvernate în continuare în mod distinct de dispoziţiile celor 3 tratate comunitare.

Obiectivul fundamental al Comisiei Europene este acela de asigurare şi funcţionare a mecanismului Pieţei Comune. Acest obiectiv determină atribuţiile Comisiei Europene, fiind, de altfel, reflectate în Tratatul de la Roma cu modificările ulterioare. Astfel Comisiei Europene i se conferă următoarele atribuţii:

asigurarea respectării dispoziţiilor tratatelor comunitare şi a măsurilor adoptate de celelalte instituţii în aplicarea acestor dispoziţii;
formularea de recomandări şi opinii în domenii ce sunt de competenţa tratatului, atunci când aceasta este prevăzută expres de tratat sau când se consideră necesară;
putere proprie de decizie şi de participare la elaborarea măsurilor adoptate de Consiliul şi de Parlamentul European în domeniile reglementate de tratat;
exercitarea de puteri conferite de Consiliu pentru implementarea regulilor stabilite de acesta.

Vom observa că în baza atribuţiilor de mai sus Comisiei Europene i se pot contura următoarele funcţii de bază:

funcţia de decizie şi control;
funcţia de iniţiativă legislativă şi de legiferare;
funcţia de reprezentare a Comunităţii în relaţiile internaţionale.

Din punct de vedere juridic, Comisia Uniunii Europene are o importanţă deosebită în rândul instituţiilor puterii comunitare, ea fiind singura instituţie cu caracter permanent ce participă la procedura legislativă comunitară.

11.3.2.Consiliul Miniştrilor Uniunii Europene

Acest Consiliu, în actuala sa structură, a luat naştere prin Tratatul de Fuziune al celor Trei Comunităţi în 1967. Constituirea acestui for a venit ca o necesitate de a corespunde asupra unor nevoi directive reclamate de noul stadiu al integrării şi de asigurare a programului în cadrul Comunităţii, precum şi de dezvoltarea conlucrării armonioase între statele comunitare.

Componenţa acestui Consiliu, după cum reiese chiar şi din titlu, este dată de miniştri desemnaţi de guvernele naţionale. În funcţie de profilul miniştrilor şi de domeniile de care ei răspund, Consiliul se manifestă fie ca un „Consiliu General”, fie ca un „Consiliu Specializat”. Acest Consiliu General este constituit de miniştri de externe ai statele comunitare, iar cel Specializat este format din titularii portofoliilor din guvernele naţionale pe domenii de activitate. Consiliul General soluţionează problemele generale ale Comunităţii şi se întruneşte, de regulă, o dată pe lună având un rol coordonator. În schimb, consiliile specializate abordează problemele pe domenii de activitate şi se întrunesc ori de câte ori este nevoie prin simpla convocare din partea Preşedintelui, şi la solicitarea unui membru sau la iniţiativa Comisiei Europene.

Prin Tratatul de la Roma, Consiliul Miniştrilor are definite următoarele atribuţii:

adoptarea legislaţiei comunitare;
formularea politicilor comunitare;
finalizarea acordurilor încheiate de Comunitate cu state terţe;
luarea deciziilor cerute de aducere la îndeplinire a obiectivelor tratatelor comunitare.

Acest Consiliu al Miniştrilor Uniunii Europene este principalul organ legislativ al Comunităţii, manifestându-se pe de o parte ca for al reprezentanţilor statelor membre, iar de pe altă parte, ca şi un organ de luare a deciziilor comunitare.

Caracteristicile de bază al acestui Consiliu al Miniştrilor a Uniunii Europene o reprezintă tocmai acea calitate a sa de for comunitar însărcinat cu adoptarea legislaţiei şi a deciziilor esenţiale ce privesc Comunitatea.

Odată cu Tratatul de Fuziune este recunoscut din punct de vedere juridic un organ auxiliar de sprijin al Consiliului Miniştrilor, denumit Comitetul de Reprezentanţi Permanenţi.

11.3.3.Consiliul European

Consiliul European, deşi nu a fost reglementat prin prevederile Tratatului de la Roma, s-a cristalizat ulterior din necesitatea apariţiei unui cadru organizat şi apoi instituţionalizat, care să faciliteze întâlnirile sistematice ale şefilor de stat şi de guverne din statele membre, precum şi ale miniştrilor de externe ai acestora şi a Preşedintelui Comisiei Europene.

Instituţionalizarea acestui cadru s-a realizat prin Înţelegerea de la Paris din 1974, treptat conturându-se mult mai clar Consiliul European cu Comisia Europeană şi Consiliul Miniştrilor. Acest Consiliu European este o formă specială a Consiliului Ministerial şi se poate vorbi de o consacrare juridică a acestuia ca organ comunitar prin Actul Unic European din 1986.

Consiliul European se întruneşte cu specificul soluţionării celor mai complexe probleme de natură internă cât şi externă ale Comunităţii. De altfel, se poate spune că acesta reprezintă forul cheie pentru luarea deciziilor politice majore ale vieţii comunitare având întruniri bianuale.

Atribuţiile Consiliul European sunt definite prin Tratatul de la Maasticht. Legiferarea vine doar cu titlu de excepţie, însă realizarea acestui deziderat poate avea loc prin intermediul Consiliului Miniştrilor.

Despre Consiliul European se poate afirma cu tărie că acesta reprezintă centrul de impulsionare a principalelor iniţiative politice ale Comunităţii şi este un organ de arbitraj asupra problemelor litigioase din cadrul Consiliului Ministerial . De aici desprindem faptul că acesta dezbate şi o serie de probleme internaţionale de actualitate, iar hotărârile sale nu sunt obligatorii, însă au valoare de decizii politice. Putem, aşadar, preciza faptul că această constituire a Consiliului European a reprezentat o necesitate datorată, în primul rând, complexităţii procesului de integrare.

11.3.4.Parlamentul European

Parlamentul European prezintă, faţă de parlamentele naţionale ale statelor membre, pe lângă asemănări, şi o serie de particularităţi care îi conferă o identitate proprie. Într-o opinie juridică se poate afirma că această instituţie reprezintă unul din instrumentele politice prin care se realizează suveranitatea comunitară.

Parlamentul Comunitar îşi are ca punct de plecare anul 1952, an în care s-a creat, sau mai bine zis s-a constituit Adunarea Parlamentară. Ea a fost forul parlamentar corespunzător stadiului incipient al integrării, obiectivat în Comunitatea Cărbunelui şi Oţelului. Odată cu anul 1958, an în care, prin Tratatul de la Roma, are loc şi constituirea a celorlalte două comunităţi europene(Comunitatea Economică Europeană şi EURATOM), Adunarea Parlamentară devine for parlamentar şi pentru acestea.

Fizionomia actuală este dobândită treptat, pe măsura adâncirii integrării vest-europene cât şi a închegării vieţii comunitare. Acest Parlament European îşi are temeiul juridic în baza tratatelor încheiate între statele comunitare pe parcursul procesului lor de integrare.

Comisiile Parlamentare sunt formate din membrii Parlamentului numiţi de către Biroul Parlamentului. Aceste Comisii sunt de mai multe Categorii:

Comisii cu caracter permanent;
Comisii cu caracter temporar;
Comisii mixte cu ale statelor asociate, inclusiv cu ale statelor în procesul de aderare.

Membrii comisiilor sunt aleşi pe o perioadă de 2 ani jumătate şi au ca atribuţii, în principal, primirea proiectelor de legi pregătite de Comisia Europeană, studierea şi amendarea acestora.

Comisiile Parlamentare îşi desfăşoară activitatea între sesiunile Parlamentului, asigurând continuitatea activităţii parlamentare. Aceste Comisii pot accepta ca lucrările lor să fie publice sau nu. Însă, la aceste lucrări vor participa, de regulă, un reprezentant al Comisiei Europene şi un reprezentant al Consiliului Miniştrilor.

11.3.5.Curtea Europeană de Justiţie

Prin Convenţia de la Roma din 1957, Curtea Europeană de Justiţie deserveşte tuturor celor trei Comunităţi Europene prin faptul că are menirea de a asigura garanţia respectării de către statele membre, instituţiile comunitare cât şi de câtre persoanele fizice şi juridice a tuturor normelor juridice comunitare .

De menţionat, referitor la numărul impar al judecătorilor este că acesta devine necesar în vederea adoptării deciziilor cu majoritate, şi că, deşi nu este o regulă scrisă, practica facilitează fiecărui stat membru dreptul de a numi un judecător. Calitatea de judecător poate înceta fie la expirarea mandatului, fie prin demisie, pensionare, deces sau eliberarea din funcţie în urma unei hotărâri unanime a judecătorilor şi avocaţilor generali ai Curţii pe motivul neîndeplinirii condiţiilor pentru continuarea activităţii. Înlocuirea judecătorului respectiv se va face pentru restul mandatului .

Curtea Europeană de Justiţie are o jurisdicţie ce îmbracă forme complexe de natură constituţională, administrativă, precum şi de orice alt domeniu în care este solicitată de către Curţile naţionale să confere o interpretare a normelor de drept comunitar. Trebuie de menţionat că această instituţie mai funcţionează şi ca Instanţă de Apel, unde sunt stocate hotărârile cate de Curtea de primă instanţă

Competenţa Curţii Europene de Justiţie este determinată de faptul că ea este organul comunitar de control al legalităţii actelor adoptate de către celelalte organe comunitare precum şi a acţiunilor lor, transformându-se, astfel, într-un garant al respectării şi aplicării uniforme a tratatelor şi actelor comunitare.

11.3.6. Curtea de Primă Instanţă

Această instituţie comunitară mai cunoaşte denumirea de Tribunalul de Primă Instanţă al Comunităţilor Europene. Consacrarea Curţii de Primă Instanţă a survenit odată cu Actul Unic European ce a intrat în vigoare în iulie 1987.

Totuşi, odată cu Tratatul de la Maastrich, Curţii de Primă Instanţă i se lărgesc atribuţiile prin faptul că, la cererea Curţii Europene de Justiţie şi cu acordul final al Consiliului European, al Comisiei Europene şi a Parlamentului European îi mai pot fi transferate şi alte competenţe din sfera Curţii Europene de Justiţie.

11.3.7. Curtea de Conturi

Acest organ comunitar, înfiinţat în anul 1977, este format din reprezentanţii statelor membre ce întrunesc calificările profesionale necesare pentru o asemenea funcţie şi care se bucură de un mandat de 6 ani acordat de către Consiliul Miniştrilor. În numirea membrilor Curţii de Conturi, un rol este îndeplinit şi de Parlamentul European în virtutea atribuţiilor sau referitoare la aprobarea bugetului.

Curtea de conturi, prin faptul că membrii săi se bucură de acelaşi statut ca şi membrii Curţii Europene de Justiţie, capătă o importanţă deosebită în rândul instituţiilor comunitare.

Funcţia de bază pe care o îndeplineşte Curtea de Conturi este o funcţie de jurisdicţie şi control asupra activităţii financiare comunitare. Aşadar, acestei instituţii comunitare i s-a conferit puterea necesară verificării viabilităţii conturilor şi a modului în care sunt gestionate fondurile financiare ale comunităţii. Privitor la aceste aspecte, Curtea de Conturi elaborează o declaraţie pe care o înaintează Parlamentului European şi Consiliului Miniştrilor şi care este făcută publică prin intermediul Jurnalului Oficial al Comunităţii Europene.

11.3.8. Banca Europeană de Investiţii

Banca Europeana de Investiţii (B.E.I.) reprezintă instituţia financiară comunitară cu personalitate juridică, creată prin Tratatul de la Roma, ce are rolul de a finanţa proiectele vizând dezvoltare regională în Comunitatea Europeană, precum şi proiectele ce sunt de interes pentru două sau mai multe state membre ale Comunităţii. Pe lângă acestea, Banca Europeana de Investiţii acordă împrumuturi şi pentru realizarea unor proiecte în Europa Centrală şi de Est sau chiar în ţările lumii a treia.

Obiectivul Băncii Europene de Investiţii este de a asigura toate regiunile Europei in a beneficia de posibilităţile oferite de piaţa comună, astfel încât finanţarea să se realizeze sub forma împrumuturilor51.

Banca Europeana de Investiţii este considerată o instituţie autonomă, poziţia sa independentă în cadrul Uniunii Europene în raport cu instituţiile comunitare, putând fi comparată cu poziţia similară cu cea a Băncii Mondiale. Oficial ea trebuie să ceară însă sfatul Comisiei Europene cu privire la proiecte. Acest statut îi este conferit prin Tratatul de la Roma şi nu poate fi amendat decât cu aprobarea şi ratificarea statelor membre.

La ora actuală, se poate spune că Banca Europeana de Investiţii funcţionează ca un mijloc important de canalizare al capitalului de la ţările care înregistrează un surplus în balanţa de plăţi spre ţările cărora le lipsesc asemenea resurse de capital53.

Atribuirea permanentă de funcţii suplimentare conduce la ideea că rolul Băncii Europene de Investiţii este în schimbare punându-se problema în ce manieră să se dezvolte activităţi în afara Uniunii Europene, astfel italienii s-au lovit de opoziţia Germaniei în ceea ce priveşte ca un procent mai mare din împrumuturi să fie acordat Europei Centrale şi de Est, deoarece se punctează pe importanţa dezvoltării pieţei interne.

11.3.9. Banca Centrală Europeană şi Sistemul European al Băncilor Centrale

O dată cu anul 1999, s-a creat, la nivelul Uniunii Europene, un Sistem European al Băncilor Centrale. Acesta este format din Băncile Centrale ale statelor membre şi Banca Centrală Europeană.

Pregătirea activităţii sistemului de bănci centrale europene a fost asigurată prin crearea în 1994 a Institutului Monetar European5.

Sistemul European al Băncilor Centrale trebuia să realizeze punerea în aplicare a politicilor monetare ale comunităţii şi conducerea operaţiilor de schimb cu monede necomunitare, gestionarea rezervelor oficiale de schimb ale statelor membre şi controlul bunei funcţionări a sistemelor de plată. Toate aceste funcţii ale Sistemului European al Băncilor Centrale vizează măsurile care au condus la unificarea monetară şi deci, introducerea monedei unice europene.

De altfel, Consiliul Europei a dat decizia prin care Banca Centrala Europeana să fie consultată de către autorităţile naţionale şi în vederea proiectelor de natură legislativă.

Banca Centrala Europeana se comportă precum o bancă centrală a unui mare stat federal – Europa. Însă, trebuie de menţionat că statele membre por negocia în instanţele internaţionale şi chiar să încheie acorduri internaţionale în mod independent fără a prejudicia competenţele şi acordurile comunitare. O condiţie ce nu trebuie neglijată este aceea de căutare a armonizării legislaţiilor naţionale în vederea supravegherii compatibilităţii acestora cu prevederile necesare bunei funcţionalităţi a Sistemului European al Băncilor Centrale.

11.3.10. Comitetul Economico- Social şi Comitetul Regiunilor

Aceste instituţii sunt cunoscute mai degrabă ca nişte organizaţii ce îndeplinesc un rol consultativ. Înfiinţarea acestora a venit pe fondul necesităţii asigurării unui raport corespunzător între progresele economice ale comunităţii şi condiţiile de viaţă ale cetăţenilor statelor comunitare.

Despre Comitetul Economico – Social se ştie faptul că îşi are originea într-o instituţie similară, creată în cadrul Comunităţii Cărbunelui şi Oţelului. În schimb, Comitetul Regiunilor a fost creat prin intermediul Tratatului de la Maastricht.

Crearea acestor comitete cu caracter consultativ exprimă, pe de o parte, valorile democratice ce prezidează viaţa comunitară, iar pe de altă parte, preocuparea regională. În primul caz, se urmăreşte valorificarea unui canal specializat pentru consultarea opiniilor cetăţenilor Comunităţii, iar în al doilea caz, se vizează egalizarea nivelului de dezvoltare economico–socială atât la nivelul statelor membre cât şi la nivelul Comunităţii.

11.3.11.Alte instituţii comunitare

Alături de cele mai importante instituţii ale Uniunii Europene, mai există o serie de instituţii cunoscute sub numele de Fonduri Structurale.

Odată cu Tratatul de la Roma este înfiinţat Fondul Social European. Acesta cunoaşte o dezvoltare a sa odată cu semnarea Tratatului de la Maastricht. Scopul definit al acestui Fond Structural îl reprezenta reinvestiţia celor disponibilizaţi prin restructurarea industrială şi deci, lupta împotriva şomajului.

Anul 1962 reprezintă anul în care a fost creat Fondul European de Orientare şi Garantare Agricolă. Scopul său are în vedere, în primul rând, protejarea agriculturii comunitare de concurenţa externă prin acordarea de subvenţii. Un alt scop urmărit este cel de regularizare al preţurilor agricole, dar şi creşterea randamentului printr-o restructurare a producţiei agricole comunitare.

Fondul European de Dezvoltare Regională a început să funcţioneze din anul 1975. Acest fond structural vizează regiunile rămase în urmă din cadrul Uniunii Europene, unde venitul pe locuitor reprezintă cel mult 75% din media comunitară, precum şi zonele aflate într-un declin industrial.

Referitor la instituţiile comunitare, trebuie de discutat şi despre un caz mai deosebit pe care îl constituie Banca Europeană de Reconstrucţie şi Dezvoltare(BERD). Această instituţie bancară prezintă particularităţi deoarece membrii săi nu sunt doar statele membre ale Uniunii Europene. Numărul membrilor se ridică la 25, iar pe lângă cele 15 state comunitare, se înscriu şi alte state desprinse de sub blocul comunist, mai exact din Uniunea Sovietică. Această instituţie a intrat în funcţiune în 1991 având puse bazele încă din 1989. După destrămarea Uniunii Sovietice, interesul politic major al statelor Uniunea Europeană s-a îndreptat în direcţia ajutorării acestor state ex-comuniste din Europa Centrală şi de Est. Acel interes politic major a vizat continuarea perfectării ideii de concretizare a extinderii procesului de integrare europeană. Aşadar, prin Acordul de Constituire al Băncii Europene de Reconstrucţie şi Dezvoltare se specifică scopul acestei instituţii bancare de a contribui la progresul economic şi la procesul de reconstrucţie în vederea sprijinirii tranziţiei la economia liberă de piaţă, cât şi de promovare a iniţiativei private şi antreprenoriale în ţările Europei Centrale şi Răsăritene.

Ţări nemembre ale Uniunii Europene şi membre ale Băncii Europene pentru Reconstrucţie si Dezvoltare (B.E.R.D.) au avut nemulţumiri cu privire la faptul că Banca Europeană de Investiţii este participantă în cadrul B.E.R.D.62. Temerea lor ţinea de faptul că alte instituţii internaţionale nu pot participa, astfel încât să se creeze un precedent periculos în privinţa distribuirii fondurilor. Conform Acordului de Constituire, este specificat faptul că ţările membre ale Uniunii Europene, Uniunea Europeană şi Banca Europeană de Investiţii vor fi acţionarii majoritari ai B.E.R.D.. Pentru Banca Europeana de Investiţii exista argumentul experienţei şi deţinerii „know – how –ului”. De altfel, BERD funcţionează organizat, datorită evitării disensiunilor, după un model mai costisitor decât cel propus de Uniunea Europeană.

11.4. Performanţele comunitare

Uniunea vamală: la baza relaţiilor economice externe ale comunităţii stau politica vamală şi politica comercială comună.

Primul obiectiv al pieţei comune a fost să creeze ,,o uniune vamală în interiorul căreia schimburile comerciale să fie eliberate total de orice piedici sau obstacole între ţările membre şi care să fie protejată de o frontieră comună.

Această frontieră comună este constituită din teritoriul vamal prin intermediul tarifului vamal comun faţă de ţările terţe. Datorită acestui statut, schimburile comerciale intercomunitare au sporit mai repede decât cele dintre UE şi ţările terţe. Relaţiile cu partenerii comunitari au căpătat importanţă pentru ţările mici (Belgia, Luxemburg, Irlanda, Portugalia), decât pentru ţări ca Germania, Italia sau Marea Britanie. Această evoluţie a fost influenţată de reducerile succesive de taxe vamale la import, proces care s-a încheiat în linii mari în ’68 când a intrat în vigoare tariful vamal comun, acesta reprezentând o premieră absolută în relaţiile comerciale internaţionale.

În 1968 a început să funcţioneze şi un tarif vamal comun în relaţiile cu ţările din afara UE. Tariful vamal exterior comun este constituit din ansamblul taxelor vamale aplicate importatorilor de produse care provin din ţările terţe. În principiu, taxele au fost fixate ca medie a taxelor aplicate în statele membre în 1957.

Politica agricolă: Tratatul de la Roma nu a prevăzut în dispoziţiile sale pe larg politica agricolă. Dificultăţile legate de agricultură s-au dovedit foarte importante şi de aceea s-a optat pentru o politică agrară comună (PAC). Începând cu 1962, agricultura a fost sectorul căruia i s-a acordat cea mai mare atenţie în cadrul pieţei comune. În acelaşi domeniu au fost depăşite obiectivele vamale înfăptuindu-se o veritabilă UE economică. La nivelul lui 1958, Franţa se temea de Piaţa Comună. Industria franceză avea numeroase motive de îngrijorare într-o înfruntare directă cu concurenţii săi Vest Europeni.

A construi o piaţă unică pentru o industrie naţională cu structuri învechite comporta un risc considerabil. Dar Franţa era o adevărata putere agricolă. De aceea, ea a început să reclame unificarea pieţelor agricole ca o contrapartidă logică a uniunii vamale. Când anumite guverne occidentale se opuneau politicii agrare comerciale, generalul De Gaulle atrăgea atenţia că nu putea fi concepută o Europă unită fără o agricultură integrată. Până la urmă, partenerii cei mai reticenţi vest germanii în special, au cedat în faţa stăruinţei franceze. Între organizaţii pieţei agricole comunitare se bazează pe două idei complementare:

avea în vedere o piaţă internă fără frontiere în care producţia agricolă să poată circula liber
această piaţă internă nu poate fi rezultatul supunerii pur şi simplu a frontierelor intrecomunitare. Era imposibil să se supună în 1957 frontierele între 6 pieţe agricole naţionale foarte diferite în ceea ce priveşte preţurile structurale şi mecanismele de dezvoltare. De aceea, începând cu 1962, legislaţia comunitară referitoare la agricultură reprezenta peste 60 % din totalul legislaţiei adoptate la nivelul pieţei comune.

Legislaţia comunitară are la bază 3 principii fundamentale:

libera circulaţie a produselor, serviciilor, persoanelor si a capitalurilor.
menţinerea unei concurenţe loiale.
existenţa unui tarif vamal comun care reglementează schimburile comerciale dintre comunităţile economice europene şi ţările terţe.

În cadrul mecanismelor de funcţionare a pieţei agricole comunitare, există un sistem complicat de preţuri care servesc ca regulator al pieţei libere:

preţurile ghid: care se fixează anual de către consiliul ministerial la închiderea companiilor agricole care sunt suficient de remuneratorii pentru agricultură fără a leza interesele comunitare.
preţurile garantate: pornind de la preţurile ghid, acelaşi consiliu ministerial al UE stabileşte preţuri garantate la care organismele de achiziţii are obligaţia de a cumpăra produsele oferite de producător
preţurile de intrare, care au ca obiectiv fundamental de a împiedica produsele importate să pătrundă pe piaţa comunitară la un nivel care să elimine competiţia cu producţia internă

În esenţă, politica agricolă comercială a urmărit atingerea a 5 obiective fundamentale:

creşterea randamentului şi încurajarea progresului tehnic
asigurarea unui nivel de viaţă echitabil pentru agricultori
stabilizarea pieţelor agricole
garantarea securităţii de aprovizionare
asigurarea de preţuri rezonabile pentru consumatori

Politica monetară: obiectivul fundamental al politicii monetare iniţiat în 1969 la Haga a fost acela de a crea o monedă comună. Trebuie făcută distincţie că o monedă comună nu este acelaşi lucru cu o monedă unică. Prima subzistă împreună cu celelalte monede naţionale. De exemplu, unitatea de cont europeană (ECU) creată prin Sistemul Monetar European este o monedă comercială. Dar moneda EURO, creată prin Tratatul de la Maastricht este o monedă unică. Raţiunile creării unei politici monetare comerciale sunt motivate atât de considerente interne cât şi externe. Pe plan intern, politica monetară comercială trebuie să-şi aducă contribuţia la construirea pieţei comerciale, iar stabilitatea monetară este un element indispensabil pentru buna funcţionare a economiei naţionale. Pe plan extern, politica monetară trebuie să asigure stabilitatea externă monedei şi crearea unui pol monetar internaţional, ca o contrapondere la expansiunea dolarului american. De la înţelegerea la nivel înalt ce a avut loc în 1969 la Haga se poate spune că realizarea unei uniuni monetare a devenit un obiectiv comunitar oficial.

În 1971, s-a făcut un prim pas prin adoptarea Planului Werner. Acest plan prevedea realizarea într-o perioadă de 10 ani în două etape a unei uniuni economice şi monetare având obiective precise, cum sunt:

asigurarea liberei circulaţii a mărfurilor, serviciilor, a forţei de muncă şi a capitalului în primul rând
asigurarea convertibilităţii depline a monedelor ţărilor membre

Datorită colapsului sistemului de la Bretton Woods, urmat de primul şoc petrolier din 1973, în 1979 intră în vigoare sistemul monetar european (SME). Conform acestui sistem se admit rate de schimb flotante cu oscilaţie de ± 2,25 % faţă de o rată pivot. Rata pivot este o rată de schimb care defineşte moneda unei ţări în unităţi ECU. De exemplu, un franc francez = 0,171 ECU. Denumirea de ECU provine de la denumirea în limba engleză (European Currency Unit)

ECU este o monedă emisă de Fondul European de Cooperare Monetară în contul băncilor comerciale centrale în schimbul depunerii unei părţi din depozitele lor în aur şi devize. ECU este o unitate de cont. În concluzie, ea nu poate fi utilizată în tranzacţii curente ale fiecărui cetăţean decât sub forma unor mijloace de plată nelichide (cecuri sau viramente bancare) sau prin deschiderea de conturi de economii.

ECU este utilizată îndeosebi de autorităţile şi societăţile transnaţionale. Acestea contractează împrumuturi pe piaţa internaţională. Ea joacă rolul de monedă de rezervă şi mijloc de plată în tranziţii internaţionale.

Politica socială: procesul de integrare economică ca scop declarat al comunităţii europene a necesitat o politică socială conform cu noile realităţi. În măsura în care s-a trecut de la o etapă la alta a integrării de la uniunea vamală la piaţa comună agricolă la libera circulaţie a capitalului şi forţei de muncă apoi la uniunea monetară, nevoia de a da o orientare comunitară diferitelor politici naţionale sociale a devenit tot mai evidentă. În Tratatul de la Roma se vorbea despre armonia sistemelor sociale, despre egalizare prin progres a condiţiilor de viaţă şi de muncă. Dar majoritatea economiştilor comunitari consideră că aspectele sociale au fost aproape întotdeauna cu un pas în urma integrării economice. În cadrul Tratatului de la Maastricht, sunt prevăzute 12 principii enunţate în aşa zisa Cartă socială cu privire la politica socială:

dreptul de a exercita orice profesie în interesul comunităţii;
libertatea de a alege locul de muncă şi dreptul la o remunerare echitabilă;
dreptul la ameliorarea condiţiilor de muncă şi de viaţă;
dreptul la protecţie socială asigurată de sistemele în vigoare în ţara de primire;
libertatea de asociere şi de negociere colectivă;
dreptul la formarea profesionale;
dreptul la egalitatea între bărbaţi şi femei
dreptul lucrătorului la informare, consultare şi la participare
dreptul la protejarea sănătăţii şi la asigurarea securităţii locului de muncă
dreptul la protecţia copiilor şi adolescenţilor
garantare unui venit minim pentru persoanele în vârstă
dreptul la integrarea socială şi profesională a persoanelor handicapate

În concluzie, această Cartă poate fi socotită o ,,constituţie socială: pe care UE s-a străduit să o aplice începând cu 1989.

Politica fiscală: aşa cum este firesc, o politică fiscală comună nu putea lipsi din angrenajul economic atât de complex pe care l-a presupus crearea pieţei comune şi apoi a UE. Problemele fiscale interstatale sunt în linii mari următoarele:
dubla impozitare
expansiunea fiscală
utilizarea discriminatorie a impozitelor

Prin urmare, principalele trăsături ale sistemului fiscal comunitar trebuie să rezulte aceleaşi probleme fiscale şi să urmărească următoarele scopuri:

existenţa unor reţele proprii pentru taxe vamale, prelevări agricole, prelevări calculate în funcţie de PIB
armonizarea unor dispozitive naţionale (în cazurile de TVA)
existenţa unor reglementări naţionale care să respecte obligaţiunile rezultate din tratatele comunităţii
fiscalitatea naţională nu trebuie să vină în contradicţie cu politicile comune.

11.5. Integrarea României în Uniunea Europeană

Etapele şi procedurile de bază ale primirii de noi state ce au fost folosite şi în trecut sunt următoarele:

depunerea cererii de aderare;
avizul Comisiei Europene;
începerea negocierilor cu ţara candidată;
încheierea negocierilor;
aderarea.

Astfel, de exemplu, în timp, aderarea la Comunitate a Greciei, a început prin depunerea cererii la 12 decembrie 1975, continuând cu elaborarea opiniei Comisiei la 29 ianuarie 1976. Procesul a continuat apoi cu desfăşurarea negocierilor între 27 iulie 1976 şi 28 mai 1979, iar aderarea s-a realizat la1 ianuarie 1981.

Depunerea cererii de aderare este o decizie de maximă importanţă pentru statul în cauză. Potrivit Tratatului de la Maastricht, orice stat european poate să depună cerere pentru a deveni membru al Uniunii. Respectiva cerere, adresată Consiliului Miniştrilor va fi discutată şi analizată de acesta.

După depunerea cererii de aderare, conform procedurii, Consiliul Miniştrilor consultă Comisia Europeană, cerându-i acesteia să elaboreze opinia referitoare la cerere. Opinia reprezintă o analiză aprofundată a situaţiei ţării candidate precum şi o evaluare a capacităţii acesteia de a îndeplini condiţiile de stat membru. Ea are menirea de a ajuta Consiliul Miniştrilor în luarea hotărârii sale, dacă şi cum să înceapă negocierile pentru aderare.

Începerea negocierilor marchează un alt stadiu al procesului de extindere. Specificul acestei negocieri, constă în faptul că este mai degrabă un fel de conferinţă interguvernamentală între statele membre şi ţara candidată. Apoi, poziţiile Uniunii, decise în unanimitate de către Consiliu prezentate ţării candidate de către preşedinţia consiliului. La încheierea negocierilor, este pregătit un proiect al Tratatului de Aderare care este semnat numai după ce se primeşte acordul Parlamentului şi aprobarea unanimă a Consiliului de miniştri ai Uniunii Europene. Tratatul respectiv trebuie să fie ratificat de către toate statele membre şi ţările membre şi ţările candidate, în concordanţă cu prevederile lor constituţionale, care pot include şi referendumul.

Aceste proceduri de aprobare şi ratificare reclamă timp, ceea ce înseamnă că între sfârşitul negocierilor şi aderare poate să treacă chiar un an sau mai mult.

De menţionat este faptul că Uniunea Europeană a întocmit o strategie referitoare la preaderarea ţărilor asociate din Europa Centrală. Această strategie a luat în calcul şi datele la are cele 12 state şi-au depus cererile de aderare (Cipru şi Malta-1990, Ungaria şi Polonia-1994, România, Slovacia, Letonia, Estonia, Lituania şi Bulgaria-1995, Cehia şi Slovenia-1996).

Strategia a fost pregătită de Comisia Europeană şi a avut ca bază hotărârea Consiliului European întrunit la Copenhaga în 1993, potrivit căreia ţările asociate din Europa Centrală care doresc să devină membre ale Uniunii Europene, pot să o facă de îndată ce sunt capabile să-şi asume obligaţiile impuse de calitatea de membru. Totodată, Consiliul European a definit şi condiţiile economice şi politice necesare pentru deţinerea calităţii de membru al Uniunii Europene. Aceste cerinţe sunt următoarele:

ţara candidată să aibă un nivel de stabilitate al instituţiilor care să garanteze democraţia, statul de drept, drepturile omului şi respectul pentru protecţia minorităţilor;
existenţa unei economii de piaţă funcţionale, ca şi capacitatea de a face faţă concurenţei şi forţelor pieţei existente în Uniune;
capacitatea de a-şi asuma obligaţiile impuse de calitatea de membru, inclusiv aderarea la scopurile uniunii politice, economice şi monetare.

Scopul urmărit prin această strategie este de a ajuta şi de a îmbunătăţi procesul pregătirii intrării în Comunitate a ţărilor din Europa Centrală. Elementul cheie al respectivei strategii constă în pregătirea ţărilor asociate în vederea integrării în piaţa internă a Uniunii. În acest scop, Consiliul European a solicitat Comisiei Europene realizarea unei Carte Albe pe această temă29.

Semnificaţia deosebită a strategiei de preaderare este ilustrată, intre altele, şi de faptul că atât pentru Uniunea Europeana cat si pentru tarile solicitante ea reprezintă cea mai serioasă responsabilitate. Astfel, Uniunea Europeană trebuie să se pregătească în vederea absorbţiei noilor membri, concomitent cu menţinerea scopurilor şi aspiraţiilor sale. În acest sens, ea este nevoită să-şi revizuiască substanţial instituţiile şi procedurilor decizionale, fapt reiterat şi prin Tratatul de la Amsterdam cât şi cel de la Nisa.

La rândul lor, ţările asociate trebuie să depună eforturi deosebite în vederea reducerii distanţei ce separă actualmente sistemele politice şi economice al ţărilor central europene şi ale Uniunii Europene, încât, la aderare, ţările asociate să poată beneficia de calitatea de membru şi să-şi onoreze, totodată, obligaţiile care decurg din această calitate.

În vederea realizării strategiei de preaderare sunt utilizate trei elemente principale:

acordurile Europene;
„dialogul structurat” ca şi cadru de comunicare;
fondurile derulate prin programele PHARE, SAPARD si ISPA

Acordurile europene, în marea lor majoritate, pregătesc drumul spre o convergenţă progresivă, care vizează: dialogul politic şi integrarea economică, culturală şi financiară. Acestea prevăd constituirea unor Consilii de Asociere, care reprezintă în fond întâlniri bilaterale între Uniunea Europeană şi fiecare dintre ţările asociate. Consiliile de Asociere sunt sprijinite de Comitetele de asociere, care dezbat probleme de comerţ, şi de Comisii Mixte Parlamentare, care permit contactul între Parlamentul European şi Parlamentul statelor în cauză.

Dialogul structurat reprezintă o creaţie a Uniunii Europene în privinţa abordării potenţialilor membri, dându-le acestora posibilitatea de a se implica mai mult în activitatea Uniunii, chiar înainte de începerea negocierilor pentru aderare. Consiliul European, întrunit la Copenhaga, a stabilit acest cadru de întâlniri bilaterale, regulate, la nivel ministerial, între ţările asociate şi Uniunea Europeană.

Programul PHARE s-a născut din nevoia finanţării nerambursabile a eforturilor statelor partenere în procesul democratizării şi transformării lor economice. Având în vedere rolul programului PHARE în modernizarea statelor asociate, acestui program i s-au alocat sume importante în valoare de miliarde de Euro. Aceste sume au contribuit la punerea la dispoziţia statelor beneficiare tehnologie, consultanţă în materie de politică şi strategii de instruire, inclusiv de capital.

SAPARD (Programul Special de Accedere pentru Dezvoltare Agricolă şi Rurală) are ca scop sprijinirea ţărilor candidate în soluţionarea problemelor de ajustare structurală în sectorul agricol şi cel rural, precum şi în introducerea acquis-ului comunitar privind Politica Agricolă Comună a UE. Programul SAPARD se întinde până în 2006 si finanţează proiecte majore de dezvoltare agricolă şi rurală şi are un buget anual de 520 milioane Euro.

Programul ISPA (Instrument pentru Politici Structurale de Prea – Aderare) este unul din cele trei instrumente de finanţare nerambursabilă care vor sprijini ţările candidate în pregătirea lor pentru aderarea al Uniunea Europeană. ISPA va finanţa în perioada 2000-2006 proiecte în domeniul infrastructurii de transport şi de mediu. Programul a demarat la 1 ianuarie 2000 şi se derulează în cele zece ţări candidate din Centrul şi Estul Europei.

Lărgirea Uniunii Europene s-a făcut în mai 2004 odată cu aderarea statelor amintite mai sus cu excepţia României şi Bulgariei. Între timp extinderea Uniunii Europene are în vedere, pe lângă cele două state rămase, şi eventuala includere a Turciei şi Republicii Moldova. Următorul val de aderare este preconizat pentru anul 2007. Acest val de aderare vizează, în mod expres, integrarea Bulgariei şi României, acestea având, îndeplinite condiţiile de fond pentru integrare şi se află într-un stadiu avansat în ceea ce priveşte capitolele de negociere

Lărgirea Uniunii Europene, pe lângă multiplele avantaje pe care le conferă ţărilor candidate (sprijinirea procesului de tranziţie către economia de piaţă şi democraţie; punerea la dispoziţie a tehnologiilor avansate pentru creşterea productivităţii şi a nivelului de trai, garantarea independenţei şi suveranităţii lor etc.), nu ar avea loc dacă nu ar aduce beneficii politice, economice şi geostrategice statelor deja membre ale Uniunii. Beneficiile politice ţin de promovarea păcii, securităţii şi stabilităţii ţărilor europene, cât şi o mai bună colaborare în domeniul justiţiei şi afacerilor interne. Beneficiile economice ţin de lărgirea pieţei unice cu circa o treime dacă ne raportăm la numărul de locuitori. Din punct de vedere geostrategic, beneficiile lărgirii Uniunii sunt legate de creşterea forţei sale economice, comerciale şi ştiinţifice, conferindu-i o mai mare putere politică.

Într-o altă ordine de idei, putem spune că „avantajele lărgirii sunt mult mai mari decât dezavantajele”, însă, „trebuie avut în vedere că nu toate avantajele se pot măsura în cifre”, fapt ce va conduce la o regândire asupra distribuţiei fondurilor structurale de coeziune.