Politica fiscală se interferează pregnant cu politicile bugetară, monetară, de credit, socială, cu cele sectoriale (industrie, agricultură, comerţ etc.), de protecţie a mediului, precum şi cu strategiile de ordin legislativ-instituţional.
Politicile fiscală şi bugetară sunt elaborate în strânsă legătură, având în vedere că, pe măsură ce creşte nivelul şi se diversifică structura cheltuielilor publice, este necesară găsirea unor surse de venituri publice suplimentare, în cea mai mare parte prin sporirea prelevărilor fiscale. Însăşi realizarea funcţiilor bugetului – alocare, distribuire şi reglare – presupune o abordare de ansamblu a veniturilor şi cheltuielilor bugetare, ceea ce impune conceperea unei politici fiscal-bugetare unitare.
Politica fiscală acţionează asupra consumului prin modificarea cererii solvabile a populaţiei. Astfel, când se urmăreşte reducerea consumului, în general, se recurge la creşterea fiscalităţii. Dacă se intenţionează orientarea cererii de consum spre anumite produse, instrumentul îl reprezintă taxele de consumaţie – generale sau speciale -, prin selectarea produselor supuse impunerii şi diferenţierea cotelor de impunere. Cheltuielile publice afectează în mod direct consumul prin achiziţiile de bunuri şi servicii şi, în mod indirect, cererea particulară, prin transferurile sociale şi remuneraţia acordată funcţionarilor publici. La rândul lor, impozitele reduc veniturile persoanelor fizice şi juridice, afectând în consecinţă consumul şi investiţiile. Orice plată provenind din sectorul public sporeşte oferta de monedă în sectorul particular al economiei şi orice plată a sectorului particular spre cel public reduce oferta de monedă din sectorul particular.
Interdependenţele politicii fiscal-bugetare cu politica monetară şi cea de credit devin mai accentuate în funcţie de modalităţile la care se recurge pentru finanţarea deficitului bugetar: credit public, emisiune monetară. Astfel, opţiunea pentru emisiune monetară (care se înscrie în domeniul politicii monetare) are efectul de a spori cererea globală fără contrapartidă asupra cererii particulare, cu condiţia expresă ca presiunile inflaţioniste să nu anuleze efectele stimulatoare ale creşterii cheltuielilor publice. În cazul finanţării deficitului bugetar prin datoria publică internă, se produce o creştere a cererii de credit, care antrenează sporirea ratei dobânzii (de domeniul politicii de credit), ceea ce determină reducerea investiţiilor particulare şi consolidarea sectorului public în detrimentul celui particular.
Din perspectiva politicii monetare, utilizarea ei pe termen scurt poate avea importante repercusiuni pe termen lung. Autorităţile monetare sunt adesea nevoite să evalueze şi să rezolve problemele suplimentare create de perturbaţiile financiare, cu condiţia ca, pe termen lung, creşterea lichidităţilor să nu perpetueze inflaţia. Politica monetară nu îşi poate asuma singură acest rol, trebuind să fie corelată cu politica fiscal-bugetară în vederea reducerii deficitelor şi diminuării datoriei publice.
Datorită dificultăţilor în ceea ce priveşte delimitarea strictă a măsurilor, elementelor şi efectelor fiecărei politici, este necesar ca ţintirea obiectivelor macroeconomice comune să reprezinte rezultatul unei concepţii unitare în planul politicilor fiscal-bugetară şi monetară. De modul de intercorelare a acestora depind gradul de stabilitate a fluxurilor fiscal-bugetare, a fluxurilor monetare, nivelul ratei dobânzii, situaţia balanţei de plăţi şi evoluţia ratei de schimb. Dintre toate componentele politicii economice, politica fiscală se interferează cel mai strâns cu politica monetară, literatura de specialitate folosind termenul de mix al celor două politici.
Legătura politicii fiscale cu politica socială reiese din realizarea unor obiective sociale prin măsuri de ordin fiscal-bugetar, implementarea justiţiei sociale prin modul de repartizare a sarcinilor fiscale (echitatea fiscală verticală), protejarea sănătăţii populaţiei şi reducerea accesului la unele produse dăunătoare prin impozitarea accentuată a acestora ş.a.
În numeroase cazuri, pentru sprijinirea unui anumit domeniu economic (agricultură, comerţ exterior ş.a.), se recurge la măsuri de ordin fiscal: neimpozitarea sau impozitarea cu cote modice a veniturilor provenite din agricultură, acordarea de prime la export, scutirea de taxe vamale la export ş.a.
