Proesul de internaţionalizare a pieţei firmei a început cu câteva secole în urmă, accelewrându-se în ultimele decenii şi angrenând tot mai mulţi agenţi economici, indifreent de mărimea acestora. Ca urmare, pentru un număr din ce în ce mai mare de întreprinderi, piţa devine deschisă spre exterior, atât în privinţa atragerii de factori de producţie, cât şi a vânzării bunurilor şi serviciilor produse.
Cauzele principale ale internaţionalizării pieţei pot să fie considerate:
- progresele tehnologice permanente începute în perioada industrializării şi continuate în societatea cunoaşterii şi a informaţiei, care au contribuit intens la scăderea cheltuielilor de transport, a cheltuielilor de comunicaţie, acces la informaţie, procesare şi stocare a informaţiei comerciale;
- promovarea de către cele mai multe guverne a politicilor de deschidere a pieţelor, prin limitarea şi eliminarea barierelor şi obstacolelor administrative în calea schimburilor pe plan internaţional;
- internaţionalizarea activităţii unui număr în creştere de întreprinderi, care a dat naştere la un ansamblu de activităţi intercorelate, nu numai la nivel naţional, ci şi internaţional.
Avantajele internaţionalizării pieţei sunt numeroase; ele se referă la economiile de scară şi de gamă, la procurarea din afara ţării a unor factori de producţie mai ieftini sau mai buni, la avantajele ce rezultă din poziţia puternică pe piaţă )preţuri mici la aprovizionare, preţuri ridicate la vânzare, înfrângerea şi eliminarea de pe piaţă a unor competitori etc.), rezultate prin alianţe strategice, investiţii ş.a.
Internaţionalizarea firmei şi a pieţei acesteia s-au accentuat sub influenţa unor factori favorabili, cum ar fi[1]:
– deschiderea frontierelor;
– dezvoltarea comunicaţiilor şi transporturilor mondiale;
– crearea simultană în mai multe ţări de instituţii, structuri şi mecanisme economice şi politice similare care promovează neoliberalismul economic;
– crearea de întreprinderi cu vocaţie mondială;
– saturarea (insuficienţa) pieţelor interne ale ţărilor dezvoltate;
– apariţia de noi pieţe;
– accentuarea concurenţei pe propria piaţă naţională determinată de invazia firmelor străine;
– forţa de muncă ieftină din unele ţări ţi zone geografice;
– avantajele fiscale oferite de unele ţări;
– accesul la materii prime ale ţărilor dezvoltate;
– accesul la tehnologii avansate, etc.
Cauzele şi factorii generali şi specifici actuali ai mondializării pieţei firmei determină şi modalităţile prin care firmele se internaţionalizează. Se cunosc trei forme principale de internaţionalizare a firmei:
- internaţionalizarea prin operaţiunile de import-export, ca formă clasică de internaţionalizare prin comerţul exterior de bunuri şi servicii (exporturi şi importuri), dar şi prin forme evoluate, cum ar fi reexportul, contrapartida, switch-ul, licenţierea, franşizarea, leasingul ş.a.;
- implantările în străinătate prin investiţii directe care presupun că firma investitoare participă pe termen lung la gestiunea societăţii din ţara primitoare a investiţiei;
- alianţe şi cooperări internaţionale bazate pe următoarele forme:
– cooperări contractuale (contracte de licenţă, franşizare, subcontractare) pentru realizarea unui transfer de tehnologie, de producţie sau de comercializare a unor produse sau servicii;
– alianţe strategice (asociaţii, consorţii) în vederea construirii în comun a unor obiective, petru activităţi de consulting, engeneering ş.a.;
– societăţi mixte, filiale comune, participaţiuni comune, fuziuni şi achiziţii.
[1] Elena Lolescu (coordinator), Laurenţiu Dragomir, Luminiţa Vochiţa, Conjunctura pieţelor internaţionale, Editura Universitaria, Craiova, 2007, p.16-23.
