Întreprinderea – agent economic

Termenul de întreprindere, în general, este folosit sub două accepţiuni:

1. reprezintă un nume sub care apare o persoană fizică sau juridică ce exercită o activitate economică şi sub care se înscrie în registrul comerţului.
2. desemnează un agent economic care produce bunuri şi servicii destinate pieţei, indiferent de forma de proprietate şi de organizare.

De-a lungul timpului în teoria economică s-au dat numeroase definiţii noţiunii de întreprindere dintre care amintim:

“întreprinderea este o celulă economică şi socială specializată în producerea de bucuri şi servicii oferite pieţei, în vederea satisfacerii cerinţelor clienţilor săi şi obţinerii unui profit”[1] (J.P.Lorriaux)

“întreprinderea este o organizaţie de producţie în care se confirmă valorile diverşilor factori de producţie, puşi la dispoziţie de agenţi distincţi de proprietarul întreprinderii, cu scopul de a vinde un bun sau un serviciu pe piaţă şi de a obţine, prin diferenţa dintre preţ şi cost, cel mai mare câştig monetar posibil”[2] (Fr.Perroux)

“întreprinderea este un organism structurat autonom, care realizează bunuri şi servicii în vederea satisfacerii cerinţelor exprimate pe piaţă de către consumatori, sau de către alte întreprinderi”[3] (J. Peyrelevade).

“întreprinderea reprezintă o organizaţie autonomă care îşi asigură existenţa şi dezvoltarea prin fabricarea şi comercializarea unor produse, cu scopul obţinerii unui profit”[4] (Constantin Bărbulescu).

Putem spune, deci, că Economia întreprinderii poate fi definită ca fiind studiul întreprinderii.

Întreprinderea se organizează în toate domeniile de activitate: industrie, agricultură, comerţ, telecomunicaţii, transport, învăţământ, sănătate, cultură, proiectare, cercetare, etc.

Majoritatea definiţiilor prezentate nu cuprind una din funcţiile esenţiale ale întreprinderii şi anume aceea de repartiţia veniturilor. În cadrul acestei funcţii, agenţii economici (personal, administraţie, deţinătorii de capital – asociaţi, bănci, etc.) îşi împart valoarea adăugată realizată de întreprindere şi o parte a profitului acesteia. Putem sublinia importanţa funcţiei de repartiţie a veniturilor prin faptul că:

• ea antrenează o mare parte a fluxurilor băneşti ale întreprinderii
• pune în evidenţă contribuţia întreprinderii la susţinerea întregii vieţi ecohnomico-sociale ale unei ţări, la susţinerea sectoarelor aşa zis “neproductive”.

O altă funcţie a întreprinderii o reprezintă funcţia de producţie, de realizare de bunuri şi servicii, obiectivul urmărit fiind acela de a realiza un profit după acoperirea costurilor înregistrate.

Cea de-a treia funcţie a întreprinderii este funcţia de comercializare a bunurilor şi serviciilor proprii în vederea satisfacerii cerinţelor clienţilor.

Indiferent de domeniul de activitate, firmele au o serie de trăsături comune, acţionează şi se comportă ca un sistem în cadrul căruia pot fi evidenţiate mai multe subsiteme a căror acţiune în interdependenţă face posibilă manifestarea unităţii pe piaţa concurenţială. Dintre aceastea evidenţiem:

1. Sistemul tehnico productiv datorat necesităţii desfăşurării într-un anumit mod a activităţii firmei. Întreprinderile se deosebesc prin structura proprie, tehnologie de fabricaţie, etc. Prin prisma acestei trăsături, firmele se grupează în funcţie de modul de folosire a tehnologiei, a utilizării materiei prime şi a materialelor, după produsele sau serviciile aduse pe piaţă. Aici este inclusă şi activitatea de inovaţie în domeniu, considerată vitală pentru evoluţia viitoare a unităţii.
2. Sistemul organizatorico-administrativ, care presupune o organizare structural decizională, proprie fiecărei întreprinderi. Din acest punct de vedere, criteriile de clasificare sunt organizarea sistemului decizional ca şi modul de manifestare al puterii: după felul de proprietate al firmei şi poate fi a proprietarului (pentru firmele particulare, a statului pentru firmele publice, a acţionarilor în cazul societăţilor pe acţiuni). Centrele de decizie stabilesc strategia firmei care trebuie să hotărască trei categorii de probleme: stabilirea volumului de producţie de bunuri şi servicii, preţul acestora corelat cu cerinţele pieţei, potenţialul firmei ca şi a preţului utilizat pe piaţă a produselor similare şi stabilirea volumului şi structurii factorilor de producţie, ca şi modul de combinare al acestora în procesul de producţie.
3. Sistemul economico-social în cadrul căruia există obiective economice şi sociale distincte în sfera activităţilor economice de bază: producţie, distribuirea bunurilor şi serviciilor, acumularea de capital pentru investiţii, finanţarea diferitelor acţiuni. În cadrul firmei colectivul de salariaţi ce-şi desfăşoară activitatea pentru producerea de noi valori de întrebuinţare este formată din grupuri de persoane definite prin nivelul şi structura pregătirii profesionale, structura scării motivaţionale, atitudinea faţă de realizările firmei, structura sistemului informaţional, existenţa unui sistem eficient de motivare a personalului, etc. Sistemul social este determinat de existenţa unei specificităţi sociologice care în limbaj managerial se numeşte “cultura întreprinderii”, pusă în valoare de managementul japonez prin caracterul participativ şi stimularea menţinerii unei stări inovaţionale şi de competiţie permanentă.

Întreprinderea privită ca sistem prezinta o serie de caracteristici care trebuie avute în vedere pentru a-i asigura functionalitatea, acestea sunt[5]:

1. a) întreprinderea este un sistem social , întrucât în cadrul acesteia o componenta esentiala sunt oamenii (conducatori şi executanti) care actioneaza asupra celorlalte componente (resurse materiale, energie, capacitati de productie, informatii) pentru a realiza obiectivele propuse; în ultima instanta, finalitatea sistemului este cresterea bogatiei;
2. b) întreprinderea este un sistem economic, deoarece reuneste resurse de diferite tipuri urmărind valorificarea lor optimă (sistem cu raţionalitate);
3. c) întreprinderea este un sistem deschis, în sensul că are schimburi permanente cu mediul (de unde îşi procură inputurile şi unde îşi externalizează outputurile).
4. d) întreprinderea este un sistem organic adaptiv, în permanentă legatură cu mediul de care este influenţat, dar pe care îl şi influenţeaza, fapt care determină modificarea parametrilor sistemului. Un sistem ai cărui parametri sunt variabili ca raspuns la condiţiile mediului este un sistem adaptiv;
5. e) întreprinderea este un sistem dinamic, deoarece îsi modifică starea în timp;
6. f) întreprinderea este un sistem complex, reunind un mare număr de elemente, subsisteme, părţi cu funcţii bine precizate;
7. g) întreprinderea este un sistem cu comportament finalist, cu echifinalitate;
8. h) întreprinderea este un sistem relativ stabil. dacă o perturbaţie a mediului a

produs variaţia unor parametri, întreprinderea reacţionează pentru a conduce evoluţia în regim staţionar. În acest scop, în cadrul sistemului întreprindere identificăm un subsistem specific (subsistemul conducator) având rolul de a pune în practică măsurile corective care să permită atingerea regimului stationar, a stabilităţii. Obiectivul subsistemului conducător este reglarea sistemului şi asigurarea funcţionalităţii optime. Dispersia activităţilor (uneori chiar şi a componentelor sistemului) în teritoriu, ca şi complexitatea proceselor care au loc, fac ca reglarea să se desfăşoare în condiţii grele, uneori chiar în lipsa unor informaţii pertinente;

1. i) întreprinderea este un sistem supus proceselor entropice, sub acţiunea cărora se manifestă tendinţa de dezorganizare. Activitatea de conducere constituie forţa care contrabalanseaza această tendinţă, asigurând stabilitatea dinamică a întreprinderii;
2. j) întreprinderea este un sistem probabilist (stochastic) datorită acţiunii factorilor aleatori care tind să perturbe echilibrul. Menţinerea stabilităţii, preîntâmpinarea şi anihilarea factorilor perturbatori, evitarea tendinţelor entropice necesită din partea conducerii intervenţii reglatoare active şi permanente;
3. k) întreprinderea este un sistem cu autoînvatare (se învaţă în procesul de desfăşurare a activităţilor economice şi sociale);
4. l) întreprinderea este un sistem cibernetic. Culegerea informaţiilor despre ieşirea sistemului şi utilizarea lor pentru corectarea intrării (feed-back, conexiune inversă) este caracteristica sistemelor cibernetice. Îndeplinirea obiectivelor necesită asigurarea permanentă a intrărilor prestabilite (cantitativ şi calitativ), corelarea acestora cu procesele tehnologice, urmărirea transformărilor pe care le suferă intrarile, compararea rezultatelor cu obiectivele;
5. m) întreprinderea este un sistem autoreglabil şi autoorganizabil. Întreprinderea este un sistem autoreglabil şi autoorganizabil în care coexistă două tipuri de activităţi: o activitate tehnico-productivă şi o activitate de conducere. Caracterul de sistem autoreglabil şi autoorganizabil are la baza conceptul de retroacţiune sau de conexiune inversă (feed-back), care presupune capacitatea sistemului de a-şi modifica intrările şi starea sa, în raport cu modul în care ieşirile răspund comenzii sociale. În acest context, întreprinderea abordată în viziune sistemică este formată dintr-un sistem reglat sau condus (S), în care au loc procese tehnice şi biologice de transformare a factorilor de producţie în produse finite, conform obiectivelor propuse iniţial şi un sistem reglator sau conducator (R), care are rolul de a asigura funcţionarea sistemului reglat, în limitele parametrilor tehnici, organizatorici şi structurali pentru atingerea finalităţii, concretizată în cererea de produse pe piaţa produselor (P). Sistemul reglator se justifică prin acţiunea permanentă asupra factorilor entropici perturbatori şi îşi concretizează activitatea în procesul decizional. Retroacţiunea sau conexiunea inversă se manifestă atât la nivelul întreprinderii considerată ca sistem, cât şi la nivelul subdiviziunilor organizatorice, ca subsisteme. Fiecare subsistem îsi are intrările şi ieşirile proprii.

[1] J.P. Lorriaux – Economie de l’entreprise, Edition Dunod, Paris, 1991

[2] Ibidem

[3] J. Peyrelevade – Economie de l’entreprise, Edition Fayard, Paris, 1989

[4] C. Bărbulescu – Economia şi gestiunea întreprinderii, Editura economică, Bucureşti, 1999

[5] Zahiu Letiţia, Năstase Mircea – Economia întreprinderii, Editura ASE, Bucureşti, 2004