Progresul pe care România l-a înregistrat pâna acum în tranzitie se datoreaza în mare masura efortului, initiativei si atitudinii de asumare a riscului adoptata de sute de mii de indivizi care s-au încumetat sa porneasca pe drumul aventuros al construirii unui alt fel de viitor pentru ei si familiile lor. Întreprinzatorii sunt în general recunoscuti ca fiind forta motrice a progresului economic, iar în tarile în tranzitie, se presupune ca ei trebuie sa fie în linia întâi a bataliei pentru reforma.
Pozitia si rolul întreprinzatorilor în dezvoltarea sectorului privat din România este rezultatul unor circumstante specifice care au prezidat aparitia acestora ca un grup social distinct si particularitatile evolutiei lui ulterioare. Unele dintre primele studii remarca doua diferente de baza între întreprinzatorul român si cel vest-european:
- a) origine sociala diferita
b) abordare, atitudine si asteptari diferite în ce priveste afacerile.
Deoarece în România lantul traditiei mestesugului transmis din tata în fiu s-a întrerupt în perioada regimului comunist iar numarul întreprinzatorilor calificati la locul de munca este limitat, cele doua categorii principale care în Europa de Vest formeaza coloana vertebrala a clasei întreprinzatorilor (fii ai unor familii cu o veche traditie antreprenoriala si fii ai fostilor muncitori din marea industrie), lipsesc aproape cu desavârsire.
|
În schimb, întreprinzatorul român tipic este la prima generatie de întreprinzatori din familia sa si este de regula o persoana de vârsta mijlocie, cu experienta dobândita în principal într-un post de conducere într-o mare întreprindere de stat, sau, daca este tânar, a absolvit o facultate. |
Faptul ca detin informatii despre factori strategici cum ar fi pietele, clientela, furnizori, materii prime, instrumente financiare, existenta resurselor, precum si faptul ca salariile sunt mici în întreprinderile lor ineficiente, fac ca fostii directori sa aiba mai multe sanse sa porneasca o afacere particulara si, de cele mai multe ori, profitabila. Acest lucru se verifica mai ales în cazul sistemelor foarte framântate si care se modifica rapid, unde o relatie buna cu un client este mult mai utila decât orice dexteritate tehnica.
|
Câteva consecinte importante deriva din aceste trasaturi structurale specifice clasei întreprinzatorilor din România: |
Datorita provenientei lor din categorii sociale superioare, întreprinzatorii români sunt oarecum insensibili la problema solidaritatii de breasla si se arata reticenti la o asociere între ei. Întreprinzatorii particulari nu au, în general, spirit de asociere si sunt rareori înclinati sa se grupeze în asociatii bine organizate si puternice. Exista asadar o abundenta de asociatii patronale si profesionale concurente, fiecare având pretentia ca este reprezentantul “autentic” al comunitatii de afaceri.
Cei mai multi oameni de afaceri români percep mediul de afaceri exclusiv ca pe o competitie acerba si actioneaza ca si cum toate celelalte întreprinderi ar fi niste adversari periculosi mai degraba decât potentiali parteneri. Aceasta atitudine predomina adesea în cadrul aceleasi întreprinderi, unde ambitiile personale si neîncrederea între parteneri genereaza conflicte si duc la separari si rupturi. Integrarea si consolidarea pe verticala si orizontala în general sunt îngreunate, ceea ce contribuie la slabirea sectorului privat din România.
Multe firme particulare au fost, de la bun început, concepute sa graviteze în jurul unei companii de stat. Desi unele fac afaceri legitime si respectabile, în foarte multe din cazuri, aceste firme sunt doar instrumente prin care profiturile si bunurile se scurg de la stat în mâinile particularilor. Mecanismul cel mai simplu si mai bine cunoscut este asa zisa „firma capusa”: Doua SRL-uri, de regula cu radacini adânci în mediul politic, se plasau la “intrarea” si, respectiv, “iesirea” dintr-o întreprindere de stat. Primul îi vindea scump materii prime. Al doilea îi cumpara ieftin productia. „Firmele-capusa” câstigau, întreprinderea parazitata pierdea si în câtiva ani devenea o adevarata „gaura neagra”.
|
Pe de alta parte, dupa cum observa analistii „…singura forma de supravietuire a fost, în ultimii zece ani, alianta cu aparatul politico-administrativ. Întreprinzatorii care au rezistat în timp s-au conformat acestei reguli nescrise”, fapt care i-a determinat pe unii analisti sa declare: „Patronatul român este un produs al statului român si, ca atare, pâna în ziua de azi, el este o anexa a acestuia”. Rezulta astfel imaginea a ceea ce se cheama de obicei „capitalism clientelar”. |
Din cauza dependentei sale de stat, sectorul privat nu a fost capabil sa preia conducerea si sa joace un rol de locomotiva în restructurare. În loc de aceasta, sectorul privat a fost el însusi grav afectat, pentru multi alti întreprinzatori care nu fac parte din “sistem” fiind foarte dificil sa supravietuiasca si sa prospere asa încât pietele libere sa functioneze corespunzator.
Un ministru din Guvernul României remarca: „Mediul de afaceri din România este extrem de ostil investitorilor, el este ostilizat de coruptie, de sistemul birocratic de aprobare a oricarei actiuni a unui investitor. M-am convins fara dubii ca România ofera astazi un astfel de mediu ostil”. Un studiu efectuat de Economist Intelligence Unit pe aceasta tema, plaseaza România în rândul tarilor cu cel mai “toxic” climat economic pentru oamenii de afaceri, dupa Rusia, Indonezia si Pakistan.
Problemele cel mai ades invocate de întreprinzatorii particulari sunt urmatoarele:
Un cadru legislativ greoi si extrem de instabil este, în opinia multor oameni de afaceri, o sursa principala de nesiguranta în afaceri. Exista o multime de legi, decizii guvernamentale, instructiuni de aplicare si reglementari care genereaza confuzii datorita ambiguitatii lor, a prevederilor contradictorii pe care le contin si a frecventelor revizuiri pe care le sufera. Pentru a mari confuzia, trei sisteme legislative (de dinainte de razboi, socialist si cel din perioada tranzitiei) coexista, cu multe legi care nu au fost niciodata abrogate în mod explicit si care sunt invocate de birocrati atunci când vor sa obstructioneze o initiativa.
Nici sistemul juridic nu este pregatit pentru a face fata situatiei. Procedurile lungi, complicate si, implicit, costisitoare determina partile interesate sa recurga la aranjamente de culise, creând astfel un mediu propice coruptiei. Firmele private, mai ales cele mici, nu au resursele care sa le permita sa duca batalii îndelungate în instanta, în timp ce marile firme de stat sunt, practic, imune la executarea sentintelor judecatoresti.
O combinatie de incompetenta, teama de raspundere a functionarilor publici, o neîncredere raspândita în loialitatea si corectitudinea acestora, amestecul politic în luarea deciziilor, dublate de perpetuarea puternicelor ramasite ale vechii mentalitati comuniste, hipercentraliste, în atitudinea si comportamentul indivizilor si al institutiilor publice, fac ca întreprinzatorii sa se confrunte cu situatii dintre cele mai absurde si de cosmar. Birocratia costisitoare si ineficienta acompaniaza firma privata pe tot parcursul vietii ei.
Taxele si fiscalitatea sunt printre principalele cauze ale nemultumirii întreprinzatorilor privati. Impozitul mediu este de aprox. 30 la suta din PIB, însa aceasta medie contine o multime de scutiri si cazuri de ne-plata (în principal marile întreprinderi de stat); în consecinta, o firma particulara poate ajunge sa plateasca 50%-60% din valoarea adaugata ca impozite. Cele mai impozitate sunt activitatile cele mai rentabile si cu valoare adaugata mare în care salariile sunt impozitate cu procentul maxim.
Firmele românesti platesc „impozit pe inflatie” deoarece normele contabile (elaborate de Ministerul Finantelor) nu respecta standardele contabile internationale pentru economiile hiperinflationiste. Ca atare, multe firme se decapitalizeaza platind taxe si impozite pe venituri aparente. Disputa privind nivelul impozitelor este si mai mult încurcata în ultimul timp datorita unei solutii “originale” în materie de fiscalitate adoptata de autoritati, respectiv „fondurile speciale”.
Regimul fiscal din România este ostil afacerilor prin modul în care este aplicat în practica de functionarii din administratia financiara. Inspectorii financiari au o profund înradacinata atitudine de suspiciune mai ales în privinta firmelor private, pe care le considera, din start, ca având intentii si practici frauduloase. În aceste conditii, întreprinzatorii aud de multe ori pe inspectorii financiari care vin sa-i controleze, spunând: ” Nu plecam de aici pâna nu gasim ceva!”
Accesul limitat la serviciile institutiilor financiare constituie înca un obstacol în calea firmelor private. Datorita inflatiei mari si fluctuante, ratele dobânzilor la împrumuturi bancare sunt prohibitive pentru multe companii. Pentru a se proteja, bancile aplica o marja mare la dobânzi. Atâta timp cât trezoreria are nevoie de bani ca sa finanteze deficitul fiscal, bancile nu sunt interesate sa dea împrumuturi companiilor.
Lipsa politicilor guvernamentale adecvate pentru stimularea sectorului privat si în special a întreprinderilor mici si mijlocii este mentionata adesea de întreprinzatorii privati si organizatiile acestora ca fiind unul din impedimentele majore în calea dezvoltarii si extinderii afacerilor. S-au adoptat în diverse momente legi si prevederi legale speciale (ex. Legea 133/1999) menite sa sprijine firmele private prin subventii, facilitati fiscale si alte forme de tratament preferential. Însa efectul lor a fost aproape nul: prevederile erau fie mult prea generale pentru a avea un impact concret, sau, daca erau mai specifice, nu erau sustinute cu resursele adecvate. Politicile guvernamentale bazate pe tratamentul preferential al anumitor sectoare sau grupuri de societati au produs rareori rezultate pozitive. Dimpotriva, ele au contribuit la crearea unui sistem distorsionat de stimulente, încurajând IMM-urile sa devina dependente de subventii si inhibându-le dezvoltarea.
În loc sa dea nastere unui sector privat cu adevarat independent si care se bazeaza pe propriile-i forte, tranzitia din România a generat un sector privat supus statului si dependent de acesta. De la controlul activitatii economice prin întreprinderi de stat ce detin un cvasi-monopol pe anumite resurse si pâna la birocratia institutiilor publice fara a caror binecuvântare nimic nu poate sa miste într-o afacere, statul exercita o presiune considerabila si sufocanta asupra afacerilor pe care fie le împinge catre economia subterana, fie le paralizeaza.
Consideram însa ca nu la nivelul mentalitatilor si comportamentelor individuale trebuie cautata solutia pentru depasirea acestui blocaj, ci la nivel institutional.
